ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1919/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 71 din 11 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, ca neîntemeiată. S-a admis în parte cererea de arbitrare formulată de reclamanta A. S.A. și C. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, astfel cum a fost precizată. S-a constatat caracterul obligatoriu și final al Deciziei CAD nr. 1 din data de 15 august 2016 și al Deciziei CAD nr. 2 din data de 19 ianuarie 2017 și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a următoarelor sume: a) 1.218.677,07 EUR, reprezentând suma totală de plată restantă aferentă sumelor principale din Disputele nr. 1, 4, 5 și 8; b) 560.998,84 EUR, reprezentând suma totală a costurilor de finanțare aferente sumelor principale plătite de pârât la 3 ianuarie 2018 în Disputele nr. 2, 4 și 6; c) 259.365,70 EUR, reprezentând suma totală a costurilor de finanțare aferente sumelor principale restante în Disputele nr. 1,5 și 8, calculate până la data de 1 mai 2018; d) 177.951,30 EUR, reprezentând suma totală a costurilor de finanțare aferente sumelor principale plătite de pârât la data de 4 iunie 2018 în Disputele nr. 4 și 7; e) 11.620,37 EUR, reprezentând suma totală a costurilor de finanțare aferente sumelor principale restante în Disputa nr. 4, calculate până la data de 4 iunie 2018; f) sumele reprezentând costuri de finanțare aferente sumelor principale restante menționate la lit. a) de mai sus, calculate conform Sub-Clauzei 14.8 din Condițiile Speciale, de la data de 1 mai 2018 în cazul Disputelor nr. 1, 5 și 8, respectiv de la data de 4 iunie 2018 pentru Disputa nr. 4, în toate cazurile până la data plății efective a respectivelor sume principale.

S-a constatat, cu privire la Disputa nr. 3, că: lucrările au fost recepționate de pârât, în calitate de Beneficiar, la data de 17 mai 2013 (componenta rutieră) și 5 august 2013 (componenta feroviară); în urma recepției lucrărilor de către pârât, inginerul avea obligația să emită Certificatul de recepție la terminarea lucrărilor în baza Sub-Clauzelor 10.1 și 10.2, iar omisiunea de a face acest lucru a constituit o încălcare a Contractului; componența rutieră a lucrărilor a fost finalizată la data de 29 martie 2013 și componenta feroviară a lucrărilor a fost finalizată la data de 30 iunie 2013; perioada de notificare a defecțiunilor cu privire la componenta rutieră a început la data de 29 martie 2013 și a expirat la 29 martie 2015, iar perioada de notificare a defecțiunilor cu privire la componenta feroviară a început la data de 30 iunie 2013 și a expirat la 30 iunie 2015.

S-a dispus, totodată, obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de arbitrare, în sumă de 592.059,85 RON și 78.205,11 Euro.

Împotriva sentinței arbitrale nr. 71 din 11 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Românieia declarat acțiune în anulare Ministerul Transporturilor, care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 111F/2018 din 21 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor împotriva sentinței arbitrale nr. 71 din 11 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. A fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale ca rămasă fără obiect.

În motivarea soluției s-a reținut că, prin referire la dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Ministerul Transporturilor a invocat competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiului, în raport de natura juridică a contractului încheiat între părți.

Curtea a constatat că, deși motivul invocat se referă la soluționarea litigiului de către tribunalul arbitral în temeiul unei convenții nule sau inoperante, în susținerea motivului nu s-a invocat vreo cauză de nulitate a convenției arbitrale iar potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitățile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) și (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută de art. 604 (privind lămurirea, completarea și îndreptarea hotărârii arbitrale).

Astfel, Curtea a constatat că la termenul de judecată din 19.10.2017, tribunalul arbitral a pus în discuție excepția necompetenței sale, soluția asupra excepției fiind pronunțată prin încheierea din 16.11.2017, în sensul respingerii excepției, arătându-se motivat argumentele pentru care tribunalul arbitral a reținut litigiul spre soluționare, atât prin raportare la prevederile Memorandumului de finanțare din 10 martie 2006 dintre Guvernul României și Comisia Europeană privind asistența financiară nerambursabilă acordată prin Instrumentul Politici Structurale de Pre-aderare (ISPA) pentru măsura "Construirea infrastructurii rutiere de acces la cel de-al doilea pod peste Dunăre Calafat-Vidin (teritoriu românesc), aprobat prin Ordinul M.F.P. nr. 561/2006 și la prevederile Ordinul M.E.F., M.T. și M.D.L.P.L. nr. 915/2008, cât și prin raportare la clauza compromisorie inserată în sub-clauza 20.6 din condițiile speciale ale contractului. Nicio critică privind aplicabilitatea dispozițiilor Memorandumului de finanțare din 10 martie 2006, menționat mai sus, și a dispozițiilor din Ordinul M.F.P. nr. 561/2006 și Ordinul M.E.F., M.T. și M.D.L.P.L. nr. 915/2008 nu a fost formulată prin acțiunea în anulare, Ministerul Transporturilor limitându-se la a susține competența exclusivă de soluționare a diferendului de către instanța de contencios administrativ prin raportare la dispozițiile art. 1 și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În speță, contractul ce constituie fundamentul pretențiilor deduse soluționării tribunalului arbitral, și anume contractul nr. x/PT 009- 01/2004" pentru construcția infrastructurii rutiere și feroviare de acces la podul peste Dunăre de la Calafat-Vidin, proiect nr. ISPA 2004/RO/16/P/PT/009/01, încheiat la data de 12.05.2009 între A. S.A. - C. S.A., în calitate de antreprenor și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (Ministerul Transporturilor), în calitate de beneficiar, este un contract administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât are ca obiect executarea unor lucrări de interes public.

Întrucât natura juridică a contractului nu exclude prin ea însăși competența tribunalului arbitral, neexistând nicio o dispoziție legală în acest sens, Curtea a constatat că Sub-caluza 20.6 din condițiile speciale ale contractului, prin care părțile au convenit ca diferendele rezultând din contract să fie soluționate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, este pe deplin operantă în cauză.

Curtea nu a reținut nici cel de-al doilea motiv al acțiunii în anulare, prin care s-a invocat că tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, având în vedere că Ministerul Transporturilor - pârât în procedura arbitrală nu a invocat neregularitatea privind constituirea tribunalului potrivit art. 592 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv al acțiunii în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. prin care s-a susținut că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut - Curtea a constatat că în susținerea acestui motiv s-a invocat, ca un prim aspect, efectuarea de plăți în contul creanței solicitate de antreprenorul B. S.A., ceea ce, echivalează, în opinia Ministerului Transportului, cu incidența motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.

În speță, după cum rezultă din cuprinsul hotărârii arbitrale, tribunalul arbitral a analizat în mod detaliat pretențiile deduse soluționării pentru fiecare dintre deciziile CAD și disputele supuse analizei prin cererea de arbitrare, astfel cum a fost precizată, sumele la plata cărora a fost obligat Ministerul Transporturilor nedepășind pretențiile formulate de către antreprenor, prin urmare, simpla invocare a efectuării unor plăți nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., fiind de reținut în speță și că acestea au fost luate în considerare de tribunalul arbitral, astfel cum în mod neechivoc rezultă din motivarea hotărârii.

Curtea a reținut că la termenul din 03.05.2018 tribunalul arbitral a repus cauza pe rol și a solicitat antreprenorului B. S.A. să indice, sub forma unui tabel, pretențiile solicitate inclusiv ca urmare a plăților efectuate de către Ministerul Transporturilor iar precizările depuse pentru termenul din 24.05.2018 nu au fost contestate în fața tribunalului arbitral, la acest termen Ministerul Transporturilor arătând în mod clar că nu are obiecțiuni cu privire la calculele efectuate de către antreprenor, aceeași precizare fiind efectuată și la termenul din 20.06.2018. În aceste condiții, simpla susținere privind plata sumelor datorate în totalitate nu a putut fi reținută.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, referitor la costurile de finanțare aferente disputei nr. 1 în sumă de 137.442,43 EUR, Curtea a constatat, contrar afirmațiilor din cererea în anulare, că, prin cererea de arbitrare și precizarea ulterioară efectuată pentru termenul de 24.05.2018, costurile de finanțare aferente disputei nr. 1 au fost solicitate până la data plății efective, fiind numai cuantificate, la cererea tribunalului arbitral conform încheierii de ședință din data de 03.05.2018, până la data de 01.05.2018, prin urmare, cu privire la aceste costuri de finanțare, nu s-au depășit limitele învestirii tribunalului arbitral, reclamantul Ministerul Transporturilor aflându-se și în eroare cu privire la stingerea prin plată a pretenției principale rezultate din Disputa nr. 1, pentru care prin sentința arbitrală nu s-a reținut efectuarea vreunei plăți, astfel că accesoriile nu puteau fi stopate la data de 03.01.2018.

În ceea ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., deși s-a susținut că tribunalul arbitral nu a luat în considerare susținerile și probele invocate în apărare, întrucât singura referire concretă în acest sens are în vedere efectuarea de plăți în privința debitelor principale, s-a reținut că tribunalul arbitral a luat în considerare aceste apărări, reținând efectuarea plăților de către beneficiarul Ministerul Transporturilor conform înscrisurilor depuse în dovedire.

Împotriva sentinței civile nr. 111F/2018 din 21 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs Ministerul Transporturilor, în temeiul dispozițiilor art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, totodată, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

O primă critică vizează netemeinicia sentinței recurate, sub aspectul reținerii greșite de către instanța de fond că recurentul nu a invocat excepția necompetenței și constituirii instanței arbitrale arătându-se că, prin întâmpinarea depusă la dosarul aflat pe rolul instanței arbitrale, s-a invocat atât excepția necompetenței instanței ca urmare a faptului că aceasta aparține exclusiv celei de contencios administrativ, cât și greșita alcătuire a completului de judecată de la instanța arbitrală din perspectiva dispozițiilor art. 592 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

O altă critică vizează reținerea de către instanță a faptului că natura juridică a contractului nu exclude prin ea însăși competența instanței arbitrale, deși contractul ce face obiectul prezentului litigiu este un contract administrativ în înțelesul legii contenciosului administrativ, iar verificarea legalității unor asemenea acte și operațiuni administrative intră în sfera de competență a instanțelor specializate de contencios administrativ, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu art. 1 și art. 8 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din lege.

Recurentul a arătat că, în mod eronat, s-a constatat că instanța arbitrală a fost constituită conform convenției arbitrale, reținându-se ca fiind aplicabile dispozițiile Anexei B la ofertă, deși prin dispozițiile speciale ale contractului, respectiv la Clauza 20 - Revendicări Dispute și Arbitraj au fost aduse modificări, în sensul că orice dispută privind încălcări ale angajamentului, reziliere sau invaliditate va fi soluționată de către trei arbitrii numiți în conformitate cu prevederile Regulamentului menționat în acest articol. Or, în cauză hotărârea arbitrală a fost soluționată de către un singur arbitru, astfel că instanța a interpretat în mod eronat dispozițiile de la pct. 2 din Contractul nr. x/PT 009-01/2004 și, totodată, a apreciat faptul că dispozițiile din Oferta formulată de către A. S.A. și C. au prioritate, iar nu cele din Contract.

Printr-o altă critică s-a susținut că instanța arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a acordat mai mult decât a cerut, instanța apreciind eronat că simpla invocare a unor plăți nu se poate circumscrie dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ. și că recurentul-reclamant Ministerul Transporturilor nu ar fi invocat vreo greșeală concretă care să ateste neluarea în considerare a respectivelor plăți.

Recurentul a mai susținut că sentința recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât partea adversă a făcut precizări cu privire la sumele de plată și, totodată, a confirmat plata făcută de către recurent conform CIP-urilor de plată. Or, instanța arbitrală a reținut că Ministerul Transporturilor mai are de achitat suma de 557.805,78 Euro în ceea ce privește certificatele interimare de plată, ignorând total OP-urile anexate la dosarul cauzei.

De asemenea, susține recurentul, arbitrul a acordat mai mult decât s-a cerut și în ceea ce privește costurile de finanțare aferente Disputei nr. 1, respectiv până la data de 01.05.2018, întrucât A. S.A. și C. a solicitat instanței de judecată plata acestora calculate până la data plății efective, adică până la data de 03.01.2018, iar nu ulterior acestei date.

De asemenea, instanța de fond a reținut fără temei că Ministerul Transporturilor nu a indicat probele care nu au fost analizate de către instanța arbitrală deși acesta a făcut referire la OP-urile depuse la dosarul cauzei și la constatările inginerului supervizor.

În final, s-a arătat că reclamanta din dosarul de arbitraj nr. 57/2017 nu a parcurs procedura pre-arbitrală obligatorie cu cele două etape ale sale și că aceasta nu a dedus anterior apelării la procedura CAD, disputele sale, analizei inginerului, prin urmare, procedura arbitrală s-a desfășurat cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale H.G. nr. 1405/2010 .

Intimata A. S.A. și C. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția nulității recursului.

Recurentul a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, întrucât criticile din cererea de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 31 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva sentinței civile nr. 111F/2018 din 21 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. A fost prorogată discutarea excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă A. S.A. și C. S.A. prin întâmpinare. A fost constatată suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurentul a susținut că în mod greșit s-a reținut că nu au fost invocate excepția necompetenței instanței arbitrale și cea privind nelegala constituire a instanței arbitrale arătându-se că prin întâmpinarea depusă la dosarul aflat pe rolul instanței arbitrale, a invocat atât excepția necompetenței instanței ca urmare a faptului că aceasta aparține exclusiv celei de contencios administrativ, cât și greșita alcătuire a completului de judecată de la instanța arbitrală din perspectiva dispozițiilor art. 592 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că, în ceea ce privește excepția necompetenței instanței arbitrale, Curtea a constatat că la termenul de judecată din 19.10.2017, tribunalul arbitral a pus în discuție excepția necompetenței sale, soluția asupra excepției fiind pronunțată prin încheierea din 16.11.2017, în sensul respingerii excepției, arătându-se motivat argumentele pentru care tribunalul arbitral a reținut litigiul spre soluționare, atât prin raportare la prevederile Memorandumului de finanțare din 10 martie 2006 dintre Guvernul României și Comisia Europeană privind asistența financiară nerambursabilă acordată prin Instrumentul Politici Structurale de Pre-aderare (ISPA) pentru măsura "Construirea infrastructurii rutiere de acces la cel de-al doilea pod peste Dunăre Calafat-Vidin (teritoriu românesc), aprobat prin Ordinul M.F.P. nr. 561/2006 și la prevederile Ordinul M.E.F., M.T. și M.D.L.P.L. nr. 915/2008, cât și prin raportare la clauza compromisorie inserată în sub-clauza 20.6 din condițiile speciale ale contractului.

Faptul că prin decizia atacată s-a reținut natura administrativă a contractului având în vedere că obiectul acestuia a fost realizarea unor lucrări de interes public, nu atrage în mod automat competența instanțelor de contencios administrativ având în vedere existența clauzei compromisorii agreate de părți față de care nu s-a invocat nicio cauză de nulitate sau de inoperabilitate, din perspectiva legii sau actelor în temeiul cărora a fost încheiat contractul.

Potrivit prevederilor art. 592 alin. (1) din C. proc. civ., excepțiile privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, în caz contrar acestea nemaiputând fi invocate ca motive de anulare a hotărârii arbitrale, potrivit art. 608 alin. (2) din C. proc. civ.

Textul de lege, respectiv art. 592 alin. (3) instituie un termen până la care se pot remedia neregularitățile actelor de procedură care, dacă cu este respectat, are drept consecință acoperirea acestor neregularități.

Recurentul nu a invocat neregularitatea cu privire la constituirea instanței arbitrale cum prevede art. 592 alin. (3) C. proc. civ. și anume la termenul la care s-a produs sau, dacă a lipsit la acel termen, la primul termen de judecată la care a fost prezent ori legal citat după producerea neregularității și înainte de a se pune concluzii în fond, această chestiune fiind ridicată prin formularea acțiunii în anulare, ca atare, la acel moment, recurentul era decăzut din dreptul de a ridica excepții referitoare la validitatea convenției arbitrale sau la constituirea tribunalului conform art. 592 alin. (1) din C. proc. civ.

Nu este fondată nici critica ce vizează încălcarea și aplicarea greșită a legii cu referire la natura juridică a contractului, recurentul considerînd că acesta intră în sfera de competență a instanțelor specializate de contencios administrativ, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Astfel cum s-a arătat, deși natura juridică a contractului în baza căruia au fost formulate pretențiile în cauză este una administrativă, competența soluționării diferendelor născute din derularea acestuia nu atrage automat competența instanțelor de contencios administrativ întrucât, contractul este semnat în baza Memorandumului de finanțare din 10 martie 2006 dintre Guvernul României și Comisia Europeană privind asistența financiară nerambursabilă acordată prin Instrumentul Politici Structurale de Pre-aderare (ISPA), care prin pct. 15 din Anexă prevede că se vor aplica regulile FIDIC aceste reguli stipulând în cuprinsul Sub-clauzei 20.6 că disputele născute din și în legătură cu contractele care le încorporează vor fi soliționate de către instanțele arbitrale, așadar există o reglementare specială cu caracter obligatoriu care atrage, prin clauza compromisorie convenită, competența instanței arbitrale.

Critica prin care se arată că în mod eronat s-a constatat că instanța arbitrală nu a fost constituită conform convenției arbitrale este nefondată, în principal pentru că nu a fost invocată în condițiile art. 592 alin. (3) C. proc. civ. iar în subsidiar, pentru că prevederea din Anexa B la Ofertă, prin care s-a stabilit soluționarea diferendelor de către un singur arbitru, are potrivit art. 2 din acordul contractual, prioritate față de condițiile generale ale contractului, prin urmare, tribunalul arbitral a fost legal constituit dintr-un singur arbitru, contrar susținerilor din acțiunea în anulare.

Recurentul a susținut că instanța arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a acordat mai mult decât a cerut deoarece s-a reținut că simpla invocare a unor plăți nu se poate circumscrie dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ. atâta timp cât recurentul Ministerul Transporturilor nu ar fi invocat vreo greșeală concretă care să ateste neluarea în considerare a respectivelor plăți.

Prin această critică nu se face trimitere la vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ci se fac aprecieri asupra situației de fapt, motiv pentru care nu va putea fi primită față de caracterul nedevolutiv al căii de atac a recursului.

Pentru aceleași considerente, instanța de recurs nu va avea în vedere nici critica prin care se susține că sentința recurată cuprinde motive străine de natura cauzei atâta timp cât recurentul face trimitere la modul de administrare al probelor și nu sunt vizate motive de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Recurentul a susținut și că reclamanta nu a parcurs procedura pre-arbitrală obligatorie și că aceasta nu a dedus anterior apelării la procedura CAD, disputele sale, analizei inginerului, prin urmare, procedura arbitrală s-a desfășurat cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale H.G. nr. 1405/2010.

Această critică vizează în fapt o rejudecare, din considerente procedurale, a fondului litigiului soluționat de instanța arbitrală și este formulată omisso medio direct în recurs cu încălcarea limitelor căii extraordinare de atac recursului dar și a dispozițiilor art. 592 alin. (1) din C. proc. civ., care impune ca toate chestiunile procedurale să fie invocate până la un anumit termen, în fața instanței arbitrale. Cum recurenta nu a invocat această chestiune conform textului de lege menționat, această critică nu poate fi primită.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurentul Ministerul Transporturilor împotriva sentinței civile nr. 111F/2018 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul Ministerul Transporturilor împotriva sentinței civile nr. 111F/2018 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.