ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2264/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 66 din 15 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019 s-a admis în parte acțiunea arbitrală formulată de reclamanta Asocierea A. S.A. – B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor și s-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantei sumele de: 403.312,43 euro plus TVA aferent în sumă de 76.629,36 euro, cu titlu de c/val a lucrărilor suplimentare de reparații efectuate la componenta rutieră; 26.829,03 euro, c/val. costurilor de finanțare, ce se va actualiza până la data de plății efective a debitului principal; 12.720,44 euro, cu titlu de TVA aferent valorii de 66.949,71 euro la care a fost obligat pârâtul prin sentința arbitrală nr. 71/2018; s-a dispus, de asemenea, obligarea pârâtului la plata sumelor de 102.482,79 RON și 24.137,26 euro, cheltuieli de arbitrare.

Împotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin care a solicitat desființarea sentinței, precum și suspendarea executării acesteia.

Prin sentința civilă nr. 129F/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de reclamantul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței arbitrale nr. 66 din 15 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 129F/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, susținând, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cuprinde motive contradictorii și cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că instanța a reținut prin considerente în mod eronat faptul că nu este aplicabilă în cauză clauza 20.6 alin. (1) lit. b) din Condițiile generale ale Contractului nr. x/PT/009-01/2004 (Contractul), ignorând prevederile legale invocate de MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII la fond.

În opinia sa, contractul la care face referire reprezintă un contract administrativ în înțelesul legii contenciosului administrativ, iar verificarea legalității unor asemenea acte și operațiuni administrative intră în sfera de competență a instanțelor specializate de contencios administrativ, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Mai mult, instanța de fond a considerat că refuzul de a plăti sumele solicitate de reclamantă în dosarul arbitral nr. x/2019 nu reprezintă pretenții izvorâte din nesoluționarea în termenul legal a unei cereri de către o autoritate publică.

Or, instituția recurentă este un organ de specialitate al administrației publice centrale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 ale H.G. nr. 370/2021, fiind evident că în speță sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 coroborate cu cele ale art. 96 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora litigiile în care una dintre părți este autoritate publică centrală se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, în speță, de secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Cu privire la componența Tribunalului Arbitral, arată că instanța a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile Anexei B la ofertă, însă prin dispozițiile speciale ale contractului, respectiv clauza 20, "Revendicări Dispute și Arbitraj", au fost modificate dispozițiile Sub-Clauzei 20.6 - Arbitrajul din Condițiile Generale ale Contractului, fiind eliminată prima propoziție a primului paragraf a Sub-Clauzei 20.6 - Arbitrajul, ce a fost înlocuită astfel: "Cu excepția litigiilor soluționate pe cale amiabilă sau printr-o decizie a CAD, orice dispută privind contractul care va apărea, incluzând fără rezerve orice dispută privind încălcări ale angajamentului, reziliere sau invaliditate, va fi soluționată în final prin intermediul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României".

Celelalte mențiuni ale Sub-Clauzei 20.6 - Arbitrajul din Condițiile Generale ale Contractului au rămas neschimbate. Așadar, potrivit dispozițiilor art. 20.6 Arbitrajul, primul alineat lit. b), anterior menționate, orice dispută privind contractul care va apărea, incluzând fără rezerve orice dispută privind încălcări ale angajamentului, reziliere sau invaliditate va fi soluționată de către trei arbitri numiți în conformitate cu prevederile Regulamentului menționat în acest articol.

Așadar, arată recurentul, în prevederile anterior enunțate se face vorbire de trei arbitri, iar nu la unul singur (arbitru unic), însă hotărârea arbitrală a fost soluționată de către un singur arbitru.

Menționează că părțile sunt ținute să respecte întocmai contractul, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda, contractul fiind legea părților; că dispoziții se completează cu prevederile art. 556 C. proc. civ., care menționează că părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de mai mulți arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar; iar dacă părțile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea - supraarbitrul - desemnat de cei 2 arbitri.

Astfel, rezultă că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile pct. 2 din Contractul nr. x/2004 și a apreciat faptul că dispozițiile din Oferta formulată de către Asocierea A. S.A. și B. în prezenta cauză, prevalează, prioritate având dispozițiile din ofertă, iar nu cele din contract.

Solicită a se observa că nici în ceea ce privește excepțiile invocate de MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII prin întâmpinare, nici în ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii arbitrale, tribunalul arbitral nu a motivat în fapt și în drept, arbitrul nefăcând altceva decât să prezinte situația de fapt pentru fiecare chestiune dedusă judecății, fără a arăta temeiul juridic sau raționamentul logico-juridic care a dus la pronunțarea soluției.

Intimata-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.: "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.: "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, recurentul-reclamant a susținut generic că hotărârea atacată "cuprinde motive contradictorii și cuprinde numai motive străine de natura cauzei", fără a indica punctual considerentele pretins contradictorii, fără a arăta în concret motivele străine de natura cauzei, fără a oferi o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., aspectele menționate fiind invocate strict formal.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat formal în susținerea recursului și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinței recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

De altfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa sentinței atacate, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată de Curtea de Apel București asupra acțiunii în anulare și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

În concret, criticile din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din acțiunea în anulare exercitată împotriva sentinței arbitrale.

Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor hotărârii recurate.

Ca atare, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din acțiunea în anulare, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinței recurate, nu întrunește cerința anterior menționată.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentului nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) din același cod, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII împotriva sentinței civile nr. 129F/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Referitor la cererea privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție va face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat de la suma de 40.969,44 RON, la suma de 25.000 RON.

Potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să achite cheltuielile de judecată, iar "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, partea care a câștigat procesul nu poate obține rambursarea unor cheltuieli de judecată, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune și în dreptul intern.

Realitatea și necesitatea cheltuielilor țin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obține serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

În raport cu obiectul cauzei, cu durata procesului, cu apărările făcute de apărătorul intimatei A. S.A., instanța apreciază ca rezonabilă plata unui onorariu în sumă de 25000 RON.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga pe recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII la plata sumei de 25000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial redus, către intimata-pârâtă A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII împotriva sentinței civile nr. 129F/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Obligă recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII la plata sumei de 25000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial redus, către intimata-pârâtă A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2022.