ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1721/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Prin hotărârea arbitrală finală din 16 februarie 2024 pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională în dosarul arbitral nr. x/HBH privind reclamanta Asocierea A., prin liderul asocierii A., și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în constatare și a fost admisă în întregime cererea de arbitrare.

S-a constatat că pârâta a încălcat acordul contractual dintre părți, având în vedere că, la data de 31 decembrie 2021, nu a achitat reclamantei suma de 116.199.534,54 RON, datorată în temeiul hotărârii arbitrale. 20727 din 31 martie 2020. De asemenea, s-a constatat că obligațiile și recunoașterile reclamantei asumate sub condiția rezolutorie prevăzută în acordul contractual au fost desființate, aceasta fiind, prin urmare, îndreptățită să aplice dobânzile stabilite prin hotărârea antereferită, de la data de 1 aprilie 2021 și până la data plății efective.

Totodată, s-a constatat că obiectul contractului nr. x/69425 din 18 octombrie 2013 nu a fost restrâns la lucrările pentru Secțiunile A, B, C recepționate de pârâtă și la lucrările aferente Secțiunii D, efectuate de reclamantă și preluate de pârâtă, ci este în vigoare, precum și că pârâta nu are dreptul de a folosi studiile tehnice aferente Secțiunii E din contract, ce i-au fost înaintate prin e-mail-ul din 5 aprilie 2021.

Pârâta a fost obligată la plata tuturor costurilor, taxelor și cheltuielilor ocazionate de arbitraj, în cuantum de 99.077,50 EUR, 450.000 USD (ce nu include TVA pentru onorariul tribunalului) și 152.97,59 RON (inclusiv TVA).

Împotriva acestei hotărâri, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în calitate de reclamantă, a formulat acțiune în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a), f), g) și h) C. proc. civ., înregistrată inițial pe rolul secției a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sub nr. x/2024, care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secțiilor Civile al Curții de Apel București - complet specializat în litigii cu profesioniști.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 33 din 19 martie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea în anulare, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel.

După expunerea pe larg a situației de fapt, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a reproșat curții de apel că a reținut greșit criticile ce i-au fost deduse, în cauză invocându-se că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, având în vedere că în mod nelegal a fost inserată clauza arbitrală în acordul de eșalonare a plăților încheiat între părți.

De asemenea, s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 608 alin. (2) și art. 592 C. proc. civ., întrucât prima instanță a ignorat că excepția necompetenței tribunalului arbitral este o excepție absolută, reglementată prin norme imperative, ce poate fi invocată în orice fază a procesului. S-a arătat, în acest sens, că nearbitrabilitatea litigiului s-a invocat de la primul act de procedură în fața tribunalului arbitral. În ceea ce privește competența exclusivă a instanței de contencios administrativ în soluționarea disputei părților, a fost invocată Decizia nr. 3483 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut neanalizarea criticilor care au vizat încălcarea art. 35 C. proc. civ., a Legii 31/1990, a Codul fiscal, precum și a dispozițiilor art. 6, art. 56, art. 109 și art. 155 din C. proc. civ., consecința fiind nesocotirea dreptului la un proces echitabil și a dreptului de acces la justiție sub aspectul dublului grad de jurisdicție.

Cu privire la incidența în cauză a normei imperative de la art. 35 C. proc. civ., privind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, de la care nu se poate deroga în arbitraj, recurenta-reclamantă a apreciat că prima instanță s-a mărginit să preia ca atare argumentația greșită a tribunalului arbitral, punând în mod greșit semnul egalității între principiile fundamentale ale procesului civil la care dispozițiile art. 575 alin. (2) din cod fac trimitere și normele imperative ale legii prevăzute la art. 30-38, art. 55-79, art. 83-89, art. 245-248, art. 265-365, art. 406-423, art. 430-432 C. proc. civ., care nu sunt enumerate la art. 575 alin. (2).

S-a arătat, în esență, că regulile arbitrale, întrucât nu cuprind prevederi specifice în ceea ce privește acțiunea în constatare, se completează cu C. proc. civ., astfel cum rezultă și din art. 19 din Regulile Curții de Arbitraj Internațional. În ceea ce privește incidența normelor imperative în arbitraj, au fost invocate dispozițiile art. 544 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că prin convenția arbitrală nu se poate deroga de la ordinea publică și de la normele imperative ale legii.

De asemenea, s-a susținut că, față de caracterul imperativ al art. 35 C. proc. civ., excepția inadmisibilității acțiunii este o excepție absolută, care poate fi invocată atât de către părți, cât și din oficiu.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a argumentat că, deși s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 773/2019, O.U.G. nr. 77/1999 și Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1862/2014, dispoziții legale care se referă la modul de executare a compensației convenționale, și nu la compensația legală, curtea de apel nu a analizat aceste critici de nelegalitate, reținând fie că ele depășesc limitele motivului de anulare invocat, fie că au caracter contradictoriu, fără a expune raționamentul care a condus la aceste concluzii.

Potrivit recurentei-reclamante, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de H.G. nr. 773/2019 pentru a opera mecanismul de compensare convențională, fiind încălcate dispozițiile imperative de la art. 1 și art. 43 din Legea nr. 31/1990, art. 7 pct. 29-31 din Codul fiscal, precum și art. 6 alin. (2), art. 56 alin. (2), art. 109, art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Asocierea A., prin liderul asocierii A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând sentința atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și ale temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul pendinte este supus limitelor deduse din natura juridică a acțiunii în anulare, care constituie o cale de atac împotriva unei hotărâri arbitrale, având o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun, ce poate fi promovată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., de strictă interpretare și care nu pot fi extinse prin analogie.

Motivele acțiunii în anulare vizează condițiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată prin convenția arbitrală și cauzele de nelegalitate expres stabilite de lege, astfel că nu pot fi valorificate pe calea acțiunii în anulare aspecte privind netemeinicia hotărârii, chestiuni de fapt sau probele administrate.

La rândul său, recursul declarat împotriva sentinței prin care s-a respins acțiunea în anulare rămâne supus exigențelor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. și obligă recurentul să formuleze critici de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) din același cod, împotriva dezlegărilor curții de apel, raportat la dispozițiile art. 608 din cod, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de control judiciar, în condițiile art. 483 alin. (3) din același cod.

Altfel spus, cenzura de legalitate în această cale de atac nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat prin considerentul 66 din decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

În aceste limite, Înalta Curte, procedând la examinarea propriu-zisă a recursului cu care a fost învestită, reține că sentința recurată nu este afectată de viciile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată caracterul vădit neîntemeiat al criticilor referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 608 alin. (2) și art. 592 C. proc. civ.

Astfel, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, prima instanță a decelat sensul criticilor subsumate motivului de anulare de la art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., prin care s-a susținut că litigiul nu era susceptibil a fi soluționat în arbitraj întrucât, în mod nelegal, cu încălcarea competenței exclusive a instanței de contencios administrativ, s-ar fi inserat o clauză compromisorie în contractul de tranzacție dintre părți, considerentele sentinței recurate relevând că argumentele părții au fost corect înțelese și, deci, analizate adecvat în raport cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Mai mult, față de susținerile recurentei-reclamante înseși din cuprinsul acțiunii în anulare (de la pag. 4), în sensul că nu a invocat necompetența tribunalului în cadrul procedurii arbitrale (aspect reținut și la considerentul nr. 22 al hotărârii arbitrale), prima instanță a reținut în mod judicios incidența dispozițiilor art. 1.123 raportat la art. 608 alin. (2) și art. 592 din C. proc. civ., stabilind că partea este decăzută din dreptul de a mai susține nearbitrabilitatea litigiului, validitatea convenției arbitrale neputând fi contestată direct în cadrul căii de atac reglementate de art. 608 C. proc. civ.

Într-adevăr, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 592 alin. (1) C. proc. civ., toate excepțiile privind existenta și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinărilor arbitrilor și desfășurarea procedurii trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, până cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea este legal citată.

Potrivit art. 592 alin. (3) C. proc. civ., neregularitățile care nu au fost invocate de către partea interesată în mod procedural se acoperă, deci ele nu mai pot determina ulterior anularea hotărârii, aspect care reiese cu claritate din conținutul art. 608 alin. (2) din cod, potrivit cărora "nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitățile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) și (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604".

Prin urmare, dat fiind caracterul imperativ al acestor norme, întrucât partea nu și-a conservat dreptul de a invoca necompetența tribunalului arbitral încă din procedura arbitrală, prin ridicarea excepției în condițiile stabilite de lege, a intervenit decăderea din drept, ceea ce echivalează cu pierderea acestuia pe parcursul întregului proces.

În acest context, analiza susținerilor subsecvente referitoare la pretinsa competență exclusivă a instanței de contencios administrativ devine superfluă.

În continuare, Înalta Curte subliniază că, circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ipoteza nemotivării hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor.

Verificând sentința recurată din perspectiva acestui motiv de recurs, se constată că înlăturarea criticilor subsumate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin care se invocase încălcarea art. 35 C. proc. civ., a Legii nr. 31/1990, a Codul fiscal, precum și a dispozițiilor art. 6, art. 56, art. 109 și art. 155 C. proc. civ., a fost dispusă motivat, cu respectarea exigențelor de decurg din art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Se va avea în vedere faptul că motivarea unei hotărâri reprezintă un silogism juridic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, care nu presupune în mod necesar analiza fiecărui argument în parte, acceptându-se gruparea acestora pentru a se răspunde printr-un considerent comun și fiind, în esență, o chestiune de conținut și nu una de cantitate.

În cauză, se constată că, în cadrul cazului de anulare vizat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat dispoziția tribunalului arbitral de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în constatare, invocând încălcarea normei imperative prevăzute la art. 35 C. proc. civ.

Anterior, tribunalul arbitral reținuse, raportat la convenția arbitrală, actul de misiune și regulile de procedură aplicabile (Regulile de arbitraj ale Curții Internaționale de Arbitraj 2021 și Regulile specifice adoptate de tribunalul arbitral), dar și a dispozițiilor relevante ale C. proc. civ., că nu există nicio prevedere aplicabilă disputei părților din care să reiasă caracterul subsidiar al acțiunii în constatare sau incidența art. 35 C. proc. civ. în procedura arbitrală. S-a stabilit, astfel, că acțiunea în constatare este admisibilă în arbitrajul internațional instituționalizat, fără ca autorul cererii să fie obligat a justifica de ce a ales introducerea unei atare acțiuni în detrimentul celei în realizare, art. 35 C. proc. civ. invocat de autorul excepției fiind aplicabil numai în fața instanțelor naționale.

Prima instanță, examinând critica vizând încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 35 C. proc. civ., a confirmat legalitatea respingerii excepției și, subsecvent, netemeinicia motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reținând, în esență, că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile litigiului dintre părți, raportat la dispozițiile art. 575 alin. (2) din același cod, care indică, într-o enumerare limitativă, principiile fundamentale ale procesului civil de la care nu se poate deroga în arbitraj.

Deși succintă, motivarea curții de apel, întemeiată pe argumente de drept, reflectă adecvat, suficient și cu claritate punctul de vedere exprimat asupra chestiunilor examinate, permițând înțelegerea raționamentului logico-juridic care a stat la baza respingerii criticilor părții și făcând posibil controlul judiciar din perspectiva interpretării și aplicării normelor de procedură.

În egală măsură, Înalta Curte constată caracterul judicios al dezlegării oferite problemei de drept vizând incidența în arbitraj a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., care statornicesc principiul subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului.

În acest sens, se reține că arbitrajul este o modalitate alternativă de soluționare a disputelor, consacrată de art. 146 lit. d) din Constituție și care presupune o procedură distinctă de cea jurisdicțională statală, guvernată de interesul privat și autonomia voinței părților. În mod particular, arbitrajul instituționalizat constituie, potrivit art. 616 alin. (1) C. proc. civ., acea formă de jurisdicție arbitrală, care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă, pe baza unui regulament propriu aplicabil tuturor litigiilor ce îi sunt deduse.

În materie de arbitraj, C. proc. civ. cuprinde reguli speciale privind judecata, derogatorii de la prevederile dreptului comun. Sunt relevante, astfel, normele de trimitere de la art. 575 alin. (1) și art. 576 alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă că, în cazul arbitrajului instituționalizat, se aplică art. 619 din același cod, acesta din urmă reglementând la alin. (2) faptul că, prin desemnarea unui anumit arbitraj instituționalizat ca fiind competent în soluționarea litigiului, părțile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură, iar, la alin. (4), că dreptul la apărare și contradictorialitatea dezbaterilor sunt garantate.

Mai mult, în cauză litigiul fiind dedus Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională, devin incidente dispozițiile Titlului IV din C. proc. civ., reținându-se că la art. 1.115 (Procedura arbitrală) se prevede regula potrivit căreia părțile pot stabili procedura arbitrală direct sau prin referire la regulamentul unei instituții de arbitraj ori o pot supune unei legi procedurale la alegerea lor, în caz contrar tribunalul arbitral fiind îndreptățit să stabilească procedura pe calea uneia dintre modalitățile anterior arătate. Se mai prevede și că, oricare ar fi procedura arbitrală stabilită, tribunalul arbitral trebuie să garanteze egalitatea părților și dreptul lor de a fi ascultate în procedură contradictorie.

Din dispozițiile legale antereferite rezultă fără echivoc că arbitrajul se desfășoară în conformitate fie cu regulile de procedură stabilite de părți, fie cu cele adoptate de instituția de arbitraj căreia i se încredințează judecata disputei; cu toate acestea, principiile fundamentale ale procesului civil, consacrate prin norme imperative, sunt aplicabile în mod corespunzător și în arbitraj, care în pofida flexibilității sale, trebuie să reflecte o procedură justă, echitabilă și eficientă de soluționare a conflictelor (ceea ce rezultă inclusiv din dispozițiile art. 544 alin. (2) C. proc. civ., pe care recurenta-reclamantă le-a evocat în sprijinul susținerilor sale).

Or, sub această rezervă, normele care guvernează judecata de drept comun, realizată de instanțele judecătorești, fie ele imperative, așa cum este și dispoziția prevăzută de art. 35 C. proc. civ., nu își găsesc incidența în procedura arbitrală. De altfel, dispozițiile art. 575 alin. (2) C. proc. civ., care enumeră limitativ principiile fundamentale ale procesului civil aplicabile arbitrajului, nu fac trimitere și la art. 7 din același cod (principiul legalității), conform căruia procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legale.

Suplimentar, se reține că, în esență, art. 35 C. proc. civ. este o normă de procedură care protejează interesele jurisdicției statale, contribuind la o mai bună administrare a acesteia. S-a pronunțat, în acest sens, Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 754/2010 și nr. 662/2010, reținând după cum urmează: "Caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcate cu două acțiuni paralele: una în constatare și una în realizarea dreptului." Totodată, printr-o decizie mai recentă, instanța de contencios constituțional a reconfirmat faptul că "Dispozițiile art. 35 C. proc. civ. încurajează partea să uzeze de acestea și să urmărească însăși realizarea dreptului, nu doar constatarea existenței acestuia, care ar permite perpetuarea acelor situații conflictuale care sunt de natură să necesite intervenția instanțelor de judecată. Or, o astfel de atitudine procesuală ar conduce la încărcarea inutilă a rolului instanțelor și la trenarea clarificării situațiilor potențial litigioase." (Decizia nr. 140/2020)

Înalta Curte impune, astfel, concluzia că principiul subsidiarității acțiunii în constatare, deși instituit printr-o normă imperativă, căreia trebuie să i se dea eficiență de către instanțele judecătorești în cadrul procedurii de drept comun, nu se aplică în arbitraj, aspect reținut atât de tribunalul arbitral raportat la regulile care au guvernat procedura arbitrală enunțate la pct. 6 al hotărârii arbitrale, cât și de prima instanță prin prisma dispozițiilor din C. proc. civ., în mod corect fiind înlăturat motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care sancționează încalcarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative ale legii.

De altfel, sfera acestui motiv de anulare este extrem de restrânsă, raportat la împrejurarea că ordinea publică în arbitraj nu coincide cu ordinea publică în procedura judiciară, circumscriindu-se, spre exemplu, încălcării principiilor fundamentale ale litigiului arbitral și garanțiilor procesuale, a autorității de lucru judecat, întrucât reprezintă efectul atașat oricărui act jurisdicțional, menit să asigure securitatea raporturilor juridice, ori nerespectării normelor de competență exclusivă, prevăzute de dispoziții cu caracter imperativ. Acest motiv este menit să asigure că, în cazul în care cele opt motive anterioare de la lit. a)-g) nu ar sancționa încălcarea vreunei dispoziții de ordine publică, atare încălcare nu rămâne fără urmări, și nu să deschidă calea invocării oricăror motive de nelegalitate a hotărârii arbitrale.

Tot din perspectiva motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că prima instanță a avut în vedere, în cadrul considerentelor sale, și criticile referitoare la încălcarea Legii nr. 31/1990, a Codul fiscal, precum și a dispozițiilor art. 6, art. 56, art. 109 și art. 155 C. proc. civ., reținând că acestea au fost invocate formal, întrucât vizează netemeinicia hotărârii arbitrale, și nu nelegalitatea acesteia din perspectiva motivului de anulare invocat, care nu poate fi extins dincolo de limitele textului de lege.

Pentru a conchide, motivarea curții de apel răspunde criticilor și apărărilor formulate în cauză, cuprinde argumentele pentru care s-a înlăturat cazul de anulare vizat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și este conformă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod și art. 6 din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Individuale. Subsecvent, susținerile privind nesocotirea dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil se dovedesc a fi pur formale.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu considerentele primei instanțe nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a sentinței și nu poate determina casarea hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, față de împrejurarea că obiectul recursului îl constituie sentința pronunțată de curtea de apel, și nu hotărârea arbitrală propriu-zisă, vor fi reîncadrate din oficiu și examinate tot din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. criticile care vizează neanalizarea susținerilor privind aplicarea greșită de către tribunalul arbitral a dispozițiilor H.G. nr. 773/2019, O.U.G. nr. 77/1999 și Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1862/2014.

Prin acțiunea în anulare, recurenta-reclamantă a criticat analiza compensației legale din perspectiva acestor prevederi legale, aplicabile compensației convenționale, și nu a normei de drept comun cuprinse la art. 1.617 C. civ., așa cum s-ar fi impus.

Pentru argumentele care vor fi expuse în continuare, Înalta Curte arată că omisiunea invocată nu are aptitudinea de a conduce la casarea hotărârii pentru nemotivare, chiar dacă raționamentul expus de prima instanță nu reflectă examenul acestor critici.

Astfel, se constată că, având de analizat apărările părții cu privire la pretențiile deduse prin cererea de arbitrare, tribunalul arbitral a reținut că nu a operat compensația convențională, întrucât nu s-a întrunit acordul părților iar, în ceea ce privește compensația legală, tribunalul nu s-a oprit numai la analiza respectării dispozițiilor H.G. nr. 773/2019, O.U.G. nr. 77/1999 și Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1862/2014 reglementând modul de executare a compensației convenționale.

Dimpotrivă, au fost examinate și argumentele părții adverse referitoare la neîndeplinirea condiției ce decurge a contrario din art. 1.617 alin. (3) C. civ., anume ca părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației. Astfel, deși compensația legală operează automat, de drept, ea se consideră rezolvită, dacă părțile sau numai una dintre ele au săvârșit acte incompatibile cu stingerea, prin compensație, a datoriilor reciproce.

Tribunalul arbitral a reținut că, atât titulara acțiunii, care a refuzat în mod expres compensația legală, cât și recurenta-reclamantă, în calitate de debitoare a obligațiilor stabilite prin hotărârea finală ICC 20727, care, prin manifestarea sa de voință tacită, față de conduita exhibată, inclusiv plățile parțiale efectuate, a renunțat tacit la beneficiul legii, au eliminat posibilitatea stingerii obligațiilor prin acest mijloc prevăzut de lege. Așadar, și pentru aceste motive, ignorate de recurenta-reclamantă, s-a reținut că nu între părți nu a operat compensarea legală.

Or, prin acțiunea în anulare nu s-au criticat considerentele tribunalului arbitral sub aspectul renunțării ambelor părți la beneficiul compensației legale, această chestiune intrând sub puterea lucrului judecat.

În acest context, este lipsit de relevanță că analiza tribunalului arbitral asupra compensației legale din perspectiva respectării H.G. nr. 773/2019, O.U.G. nr. 77/1999 și Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1862/2014 este deficitară.

Chiar dacă prima instanță ar fi reținut că actele normative evocate nu sunt aplicabile compensației legale, ci celei convenționale, nu s-ar fi schimbat cu nimic situația juridică a recurentei-reclamante, câtă vreme s-a stabilit de către tribunalul arbitral, iar recurenta-reclamantă nu a contestat, că ambele părți au renunțat la acest beneficiu legal, în cauză neputând interveni stingerea datoriilor reciproce prin compensație.

În final, se reține că susținerile referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 773/2019 și la încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 43 din Legea nr. 31/1990, art. 7 pct. 29-31 din Codul fiscal respectiv art. 6 alin. (2), art. 56 alin. (2), art. 109, art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. constituie critici aduse hotărârii arbitrale, și nu sentinței primei instanțe, neputând face obiectul analizei în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele nelegalitate vizate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 33 din 19 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 33 din 19 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2025.