ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1894/2020

Ședința publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 06.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la suma de 65.779 RON reprezentând prejudiciu adus firmei prin angajarea unui număr de 4 salariați fără ca aceștia să presteze nicio activitate în cadrul societății; obligarea pârâtului la suma de 169.480 RON reprezentând contravaloarea achiziționării unui număr de 8 mijloace de transport de la C. S.R.L. fără a se informa asupra regimului fiscal a acestora; obligarea pârâtului la suma de 7.023 RON reprezentând impozitul fiscal plătit pentru anii 2015, 2016, 2017, 2018 de către firmă pentru cele 8 mașini achiziționate de la C. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 648 din 07.03.2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2018, au fost respinse excepția nulității hotărârii AGA nr. 39/2017 și celelalte excepții in legătură cu aceasta și, totodată, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată, fiind obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către parat in cuantum de 11.000 RON.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului și, pe cale de consecință, admiterea cererii sale de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1815 din 05 noiembrie 2019 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A, împotriva sentinței civile nr. 648 din 07.03.2019, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.; a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 5.633,1 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1815 din 05 noiembrie 2019 pronunțata de Curtea de Apel Bucuresti, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

In raport de motivul de nelegalitate prevazut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta apreciază ca hotararea atacata cuprinde motive contradictorii.

Sub un prim aspect, se reproseaza instantei de apel ca a retinut in mod contradictoriu aspectul legat de culpa privind lipsa verificarii existentei certificatului de atestare fiscala.

Astfel, la pagina 5 se retine ca acesta nu era in sarcina intimatului, iar la pagina 6 se retine că cel mult Consiliului de Administratie i s-ar putea imputa lipsa verificarii existentei certificatului de atestare fiscala, aspect invocat de catre reclamanta prin actiune.

În continuare, se arata ca desi instanta face trimitere la capitolul III din contractul de mandat si evoca dispozitiile art. 4 din contract si art. 144

1

alin. (1) si 2 din Legea nr. 31/1990, texte in baza carora apreciaza ca nu poate fi atrasa raspunderea Directorului General, ulterior conchide in sensul ca intimatul poate fi eventual responsabil de aducerea la indeplinire a operatiei de achizitie, ceea ce a solicitat reclamanta prin actiune.

De asemenea, se reproseaza instantei ca desi face trimitere la dispozitiile art. 6 lit. C) si G din contractul de mandat, unde sunt mentionate atributiile Directorului General si aprobarea operatiunilor de incasari si plati, nu retine culpa paratei.

În opinia recurentei, aceste încălcări de lege se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul motivului de casare prevazut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta sustine punctual incalcarea următoarelor dispozitii legale:

In raport de dispozitiile art. 113 alin. (4) si 5 din O.U.G. nr. 62/2003 instanta constata ca obligatia obtinerii certificatului de atestare fiscala apartine contribuabilului C. S.R.L..

Aceste sustineri nu pot fi retinute arata recurenta, paratul B. având obligatia de a intreprinde toate diligentele in vederea verificarii mijloacelor de transport de a nu fi grevate fiscal si de a pune in aplicare hotararea Consiliului de Administratie.

In acest fel au fost incalcate si dispozitiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990.

In ceea ce priveste art. 144

1

alin. (1) si 2 din Legea nr. 31/1990, recurenta sustine ca instanta de apel a aplicat in mod gresit aceste dispozitii, ele demonstrând culpa paratului prin neverificarea existentei certtificatului de atestare fiscala.

Pe de alta parte, se susține că statuarile instantei de apel in sensul ca nu se poate reprosa paratului faptul ca nu a pus in executare titlul executoriu impotriva societatii C., contravin dispozitiilor art. 4 din contractul de mandat care reglementeaza atributiile Directorului General.

Recurenta mai invocă incalcarea dispozitiilor art. 6 lit. C) si G din contractul de mandat, in temeiul carora instanta de apel a retinut nevinovatia paratului, desi aceste sustineri contravin dispozitiilor art. 4 din contractul de mandat, care prevad ca directorul general este responsabil de luarea tuturor masurilor aferente activitatii de conducere a societatii in limitele obiectului de activitate al societatii.

Incalcarea dispozitiilor art. 8 lit. C) din Contractul de mandat este demonstrata de lipsa certificatului de atestare fiscala aferent operatiunii de achizitionare a celor 8 mijloace de transport.

Paratul nu a informat Consiliul de Administratie despre faptul ca a cumparat 8 mijloace de transport prin compensare, fara a verifica existenta certificatului de atestare fiscala si a platit suma de 10.000 RON debitoarei C. S.R.L..

În opinia recurentei, toate aceste aspecte se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 09.04.2020.

Prin încheierea din data de 04.06.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul, constatând că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs invocat de recurentă este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care a susținut că decizia atacată cuprinde dispoziții contradictorii.

Se observă că instanța de apel a analizat întreaga situație de fapt existentă în dosar prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză și că s-a preocupat să analizeze dacă prevederile art. 6 lit. c) și g) din Contractul de mandat din 16.06.2014 au fost în mod corect interpretate de către instanța de fond, reținând că decizia de a achiziționa, prin compensarea prețului mijloacele de transport necesare în vederea desfășurării programului "Lapte și corn" a fost luată de către Consiliul de Administrație.

Această analiză a avut în vedere argumentele în combaterea pretențiilor acțiunii formulate de A. S.A., raportat la cele trei capete de cerere, sub aspectul analizei existenței faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, în lipsa cărora nu poate fi atrasă răspunderea pârâtului.

Criticile recurentei au vizat pretinsa neconcordanță dintre paragrafele 3 și 5 din pag 6 a deciziei recurate.

Criticile sunt nefondate, întrucât instanța de apel reține că lipsa verificării existenței certificatului de atestare fiscală nu se poate imputa nici pârâtului, nici Consiliului de Administrație, care a acționat cu prudența și diligența unui bun administrator, potrivit art. 144

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990.

Este de observat că și susținerile privind o așa zisă recunoaștere tacită a vinovăției reclamantului sunt netemeinice, pârâtul în calitatea sa de director general a acționat cu diligența unui bun administrator în executarea mandatului acordat.

Raportat la cele amintite, susținerea recurentei vizând nelegalitatea deciziei atacate și invocarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apar ca nefondate.

În ceea ce privește criticile referitoare la aplicarea greșită a actelor normative incidente în cauză sunt nefondate.

În ceea ce privește dispozițiile din Codul de procedură fiscală, respectiv art. 113 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 se constată că acestea au fost în mod corect interpretate, în sensul menționării obligației de a obține certificatul de atestare fiscală care aparține contribuabilului.

Recurenta invocă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 144

1

și art. 144

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990.

Prevederile Hotărârii Consiliului de Administrație se regăsesc în textul art. 142 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia Consiliul de Administrație este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor prevăzute de lege pentru adunarea generală a acționarilor.

De asemenea, compensarea unei părți dintr-o datorie cu prețul mijloacelor de transport este un act de bună administrare.

Se mai invocă de către recurentă interpretarea greșită a prevederilor din Contractul de mandat, respectiv a art. 4 coroborat cu art. 6 lit. p), prin care s-au acordat orice atribuții prevăzute de actul constitutiv, în completarea celor enumerate cu titlu exemplificativ.

Prevederea contractuală citată de recurentă reprezintă o transpunere a art. 144

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990.

În mod corect a reținut instanța de apel că în conformitate cu art. 4 din contract, pârâtul este responsabil de luarea tuturor măsurilor aferente activității societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive prevăzute de lege, de actul constitutiv, de hotărârile Consiliului de Administrație sau AGA și de prezentul mandat.

În consecință, reținerile instanței de apel sunt corecte în ceea ce privește statuările în sensul că decizia de a achiziționa, prin compensarea prețului, mijloacele de transport necesare în vederea desfășurării programului, a fost luată de către Consiliul de Administrație, pârâtul, în calitatea sa de director general punând în executare decizia luată de Consiliul de Administrație.

În continuarea acestui raționament, pârâtul nu poate fi obligat la acoperirea prejudiciului cauzat prin plata impozitelor aferente autoturismelor achiziționate.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1815 din 05 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă ca nefondat.

În temeiul art. 452 C. proc. civ., constatând culpa recurentei în declanșarea recursului de față, Înalta Curte urmează să admită cererea intimatului B. și să dispună obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate și justificate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1815 din 05 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Obligă recurenta A. S.A la plata sumei de 3.973,08 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2020.