ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1876/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra cererii de revizuire de față, constată și reține următoarele:

Prin decizia nr. 506 din 3 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1147 din 4 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Prin criticile formulate recurenta invocă, în esență, aplicarea greșită a legii de către instanța de apel în dezlegarea dată excepției lipsei de interes a recurentei în promovarea acțiunii.

Instanța de recurs a enunțat condițiile în care se poate invoca nulitatea absolută, considerații teoretice privitoare la interes ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile și a notat că instanța de apel a avut în vedere, în mod judicios, în analiză următoarele determinări: natura obligației asumate de intimata-pârâtă prin contractul de credit; caracterul de bun propriu al imobilului ce formează obiectul contractului a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată prin acțiune; particularitățile pe care le prezintă răspunderea soților cu bunurile comune, atât din punctul de vedere al conținutului, cât și din acela al întinderii acestui tip de răspundere; actualitatea interesului recurentei față de caracterul de bun propriu al imobilului în cauză și, nu în ultimul rând, demersurile concrete pe care recurenta le-a întreprins în vederea valorificării drepturilor conferite de art. 1516 din C. civ.

S-a reținut că dreptul de creanță invocat de recurentă prin acțiune izvorăște din două contracte de credit încheiate între recurentă, în calitate de creditoare și soții B., în calitate de codebitori, astfel că datoria astfel contractată este o datorie comună a ambilor soți și că, potrivit art. 351 C. civ., soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, obligațiile pe care le-au contractat împreună, obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.

Au fost evocate dispozițiile art. 352 alin. (1) C. civ., care prevăd că, în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar cu bunurile proprii și s-a reținut că acest text de lege instituie o răspundere subsidiară a soților cu bunurile personale, numai în măsura în care bunurile comune s-au dovedit insuficiente pentru a acoperi datoria contractată împreună.

În ce privește bunul imobil în discuție, instanța de recurs a reținut că acesta a fost dobândit de intimata-pârâtă înainte de căsătorie și este bun propriu al acesteia conform art. 340 lit. a) C. civ., astfel că devin incidente dispozițiile art. 352 alin. (1) C. civ., creditorul având obligația de a urmări întâi bunurile comune și, numai în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, putându-se îndrepta și împotriva bunurilor personale ale soților.

În acest context, s-a apreciat că, întrucât recurenta nu a făcut dovada protejării dreptului său de creanță în condițiile legale mai sus evocate, intimata și-a păstrat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului bun propriu și și-a exercitat dreptul legal de a face acte de dispoziție în legătură cu acesta.

Recurenta - reclamantă, s-a arătat, în calitate de creditoare a intimatei a promovat o acțiune pentru asigurarea gajului general al creditorului, ca o măsură de protejare a unui drept personal din perspectiva art. 1558 C. civ., urmărind să-și valorifice dreptul de creanță prin conservarea unui bun propriu al unuia dintre soții debitori, cu ignorarea dispozițiilor privitoare la patrimoniul soților, datoriile comune ale soților și la dreptul de urmărire al creditorilor chirografari.

Instanța de recurs a subliniat că existența în patrimoniul recurentei creditoare a unui drept de creanță nu era suficientă în a conferi acesteia posibilitatea de a iniția un demers judiciar având ca finalitate nulitatea unui act juridic translativ de proprietate asupra unui bun al intimatei debitoare, cu neluarea în considerare a naturii datoriei.

Referitor la caracterul legitim și personal al interesului, instanța de recurs a arătat că acesta ar fi fost relevat numai în condițiile executării bunurilor comune ale soților și după dovedirea insuficienței acestora în acoperirea datoriei comune, pentru a se rezulta un eventual interes în promovarea acțiunii și că, întrucât aceste aspecte nu au fost dovedite în cauză, recurenta-reclamantă nu se poate considera vătămată prin înstrăinarea imobilului bun propriu al intimatei și nici nu poate justifica vreun interes în legătură cu acesta, născut și actual, în cauză neputându-se identifica, în ceea ce o privește, încălcarea vreunui "drept subiectiv amenințat" sau producerea unei "pagube iminente ce nu s-ar putea repara", în accepțiunea avută în vedere de art. 33 teza finală din C. proc. civ.

În ce privește aserțiunile recurentei privitoare la dreptul băncii de a solicita constituirea de garanții suplimentare, s-a arătat că acestea au un evident caracter speculativ și irelevant, în condițiile în care clauzele înscrise în art. 9.3.5 din contractul de credit nr. x/2008, în art. 9.1 și art. 11 din contractul de credit nr. x/2008 instituiau în favoarea băncii, dar numai în situația în care pe parcursul derulării creditului gradul de acoperire s-ar fi situat sub cel de la momentul contractării, dreptul de a solicita garanții suplimentare. Or aceste clauze vizează o situație pur ipotetică, astfel că nu pot fi avute în vedere, cu atât mai mult cu cât nu se justifică constituirea unor anume garanții care să privească în mod individual chiar imobilul ce a făcut obiectul actului juridic a cărui nulitate se solicită. În plus, s-a apreciat, aceste clauze au un pronunțat caracter de generalitate, nefiind relevante în analiză, întrucât nu precizează dacă garanția reală vizează sumele provenite din vânzare bunurilor proprii sau a bunurilor comune ale soților.

S-a apreciat că nu poate fi primită critica prin care recurenta invocă faptul că indisponibilizarea bunurilor comune nu afectează ordinea de urmărire instituită de lege, întrucât argumentația adusă în susținerea acestei critici este bazată, în mod covârșitor, pe aspecte de fapt și vizează demersurile pe care le-au întreprins recurenta și banca pentru urmărirea bunurilor comune ale soților B.. Pentru aceste motive aceste critici nu au putut fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ca și critici de nelegalitate, întrucât vizează aspecte de netemeinicie.

Ultima critică, cea referitoare la faptul că instanța de apel, în mod nelegal, a reținut puterea de lucru judecat decurgând din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2013 a fost găsită, de asemenea, ca nefondată, notându-se că principiul puterii de lucru judecat este consacrat de art. 1201 din C. civ. și are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată, puterea de lucru judecat împiedicând contrazicerile între două hotărâri judecătorești în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Așadar, din perspectiva principiului puterii de lucru judecat, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, prin care s-a stabilit că dreptul creditorului de a formula o acțiune în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun propriu al debitorului este condiționat de probarea caracterului neîndestulător al bunurilor comune, ce pot fi valorificate, nu pot fi ignorate în raport de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii.

În motivarea revizuirii, după prezentarea situației de fapt, revizuenta a susținut că instanța de recurs a tratat în mod vag critica referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material, în ce privește interesul formulării unei cereri în constatarea nulității unui act juridic, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a prezentat pe larg aspecte legate de modalitatea în care a fost încheiat contractul de vânzare al imobilului aflat în discuție de către intimata B., cu nesocotirea condițiilor de valabilitate prevăzute de lege, susținând că instanța de recurs nu a analizat temeinic acest motiv de recurs.

Analizând excepția inadmisibilității revizuirii, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire pot fi hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul.

Această cerință-premisă este aplicabilă cererii de revizuire de față, întrucât aceasta este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., exceptările de la cerința evocării fondului fiind doar cele prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol, printre care nu se regăsește și ipoteza revizuirii întemeiate pe pct. 1 al art. 509 C. proc. civ.

Evocarea fondului de către instanță, ca expresie a uneia din condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situații de fapt decât cea care fusese reținută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății. Drept urmare, hotărârile prin care se resping căile de atac, păstrându-se situația de fapt și dispozițiile legale aplicate nu sunt susceptibile de revizuire.

Condiția ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac, cale de retractare, prin care se cere instanței de judecată care a soluționat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că această condiție nu este îndeplinită în cauză, câtă vreme în speță hotărârea împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire nu a evocat fondul cauzei.

Astfel, prin decizia nr. 506 din 3 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1147 din 4 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, confirmând atât starea de fapt, cât și aplicarea normelor de drept material.

În consecință, pentru considerentele prezentate, reținând că nu este îndeplinită cerința impusă de art. 509 alin. (1) C. proc. civ. privind evocarea fondului, Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibilă cererea de revizuire.

Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 506 din 03 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Respinge cererea formulată de intimata B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2020.