ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 988/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

I. Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată la 11.02.2016, pe rolul Tribunalului Ialomița, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. a se constata dreptul său de creanță, cu o contribuție de 99%, asupra imobilelor: teren în suprafață de 1125 mp., precum și a construcției edificate pe acesta, în suprafață de 156 mp. compusă din parter-o cameră de zi. debara, hol, baie și terase) și la etaj 3 dormitoare, baie, hol, 3 balcoane, situate în Slobozia, str. x, jud. Ialomița, înscrise în Cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, imobile în valoare de 657000 RON și obligarea pârâtei la plata acestuia și stabilirea unui drept de retenție în favoarea sa până la achitarea contravalorii creanței, cu plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17.02.2016, reclamantul a formulat cerere de mărire a cuantumului obiectului cererii, în sensul că valoarea imobilelor: teren în suprafață de 1125 m.p., precum și a construcției edificate pe acesta, în suprafață de 156 m.p. compusă din parter - o cameră de zi, debara, hol, baie și terase) și la etaj 3 dormitoare, baie, hol, 3 balcoane, situate în Slobozia, str. x, jud. Ialomița,înscrise în Cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, în raport de care solicită stabilirea dreptului de creanță cu o contribuție de 99% este de 955990 RON, astfel cum rezultă din ultima expertiză efectuată în dosarul civil nr. x/312/22012 al Judecătoriei Slobozia de către expert C..

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1073 și 1169 vechiul C. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta B. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Totodată, a învocat excepțiile inadmisibilității acțiunii în constatare; a lipsei calității procesuale active a reclamantului; a prescripției dreptului material la acțiune și a prescripției creanțelor; a autorității de lucru judecat; a lipsei de interes a acțiunii în constatare. A solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 983 din 26.05.2016, Tribunalul Ialomița a respins, ca nefondate, excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii în constatare, a lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes a acțiunii în constatare, a autorității de lucru judecat. Totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B. și, drept urmare, a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. și, ca nefondată, acțiunea având ca obiect stabilirea unui drept de retenție.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 230 A din 13.03.2017, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a anulat sentința civilă nr. 983/2016 a Tribunalului Ialomița și s-a trimis cauza pentru evocarea fondului primei instanțe.

II. Al doilea ciclu procesual:

Prin încheierea din 20.06.2017, Tribunalului Ialomița a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active, a autorității de lucru judecat și a lipsei de interes a acțiunii, iar prin sentința civilă nr. 1578F/26.10.2017, Tribunalul Ialomița a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 311.686 RON reprezentând drept de creanță aferent imobilului construcție situat în mun. Slobozia, str. x, jud. Ialomița, a stabilit un drept de retenție al reclamantului asupra imobilului construcție situat în mun. Slobozia, str. x, jud. Ialomița, până la achitarea de către pârâtă a sumei de 311.686 RON și, pe cale de consecință, în baza art. 453 C. proc. civ. a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 6721,86 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta B..

Prin decizia nr. 359 A din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1578F/26.10.2017 pronunțată de Tribunalul Ialomița și a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii având ca obiect instituirea unui drept de retenție, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 4 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel - taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

Împotriva acestei ultime decizii au formulat recurs pârâta B. și reclamantul A., acesta formulând recurs și împotriva încheierii din 9 octombrie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Recurentul-reclamant A. consideră hotărârea pronunțată în apel ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond a fost cea care a apreciat corect probatoriile din prezenta cauza având in vedere că sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea unui drept de retenție întrucât bunul se află în proprietatea debitoarei, iar acțiunea prin care s-a solicitat acest drept a fost notată în cartea funciară.

În drept, au fost învocate dispozițiile art. 488 și urm. C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B., după expunerea situației de fapt, a arătat că decizia atacată este nelegală și netemeinică pentru motivele de recur înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea criticilor formulate au fost evocate, în esență, următoarele:

Evocând conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. recurenta a susținut că din cuprinsul deciziei din apel nu rezultă motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției cu privire la cuantificarea și dovedirea dreptului de creanță vizat prin acțiunea în constatare.

Se arată că, la pagina 15 a deciziei sunt expuse considerentele care au determinat instanța de apel să mențină soluția dată de prima instanță, în sensul stabilirii dreptului de creanță în valoare de 311.686 RON, în favoarea apelantului-reclamant, iar, la pagina 15, la alin. (5) și (6), instanța arată că la determinarea presupuselor contribuții financiare ale apelantului-reclamant sunt valorificate, sub aspectul probațiunii, prin "depozițiile martorilor coroborate cu înscrisurile arătate (facturile fiscale, nota de constatare a Gărzii Financiare, secția Ialomița) ceea ce confirmă fără echivoc că atât reclamantul, cât și pârâta au contribuit financiar la cheltuielile pentru edificarea construcțiilor. Înscrisurile depuse în faza apelului - facturi, extrase de cont, alte documente contabile - nu conduc la o altă concluzie, nefiind apte să înlăture cele reținute anterior, pe baza ansamblului probelor din dosar, cu privire la existența unei contribuții financiare comune la edificarea construcțiilor".

Arată, însă, că la aceeași pagină, la alin. (8), pe același aspect, sunt indicate motive contradictorii față de precedent, în cuprinsul deciziei arătându-se că:

"de asemenea. Curtea constata ca pentru determinarea valorii contribuției tribunalul s-a raportat în mod corect la expertiza tehnica întocmita în dosarul nr. x/2012 al judecătoriei Slobozia de domnul expert D., coroborând concluziile acestui raport cu valorile facturilor de materiale achiziționate în perioada 2004-2005 de reclamant și cu valoarea manoperei pentru finisaje relevată de depozițiile martorilor".

Recurenta susține că dreptul de creanță, invocat de apelantul-reclamant în cauză, nu are legătură cu valoarea de circulație a construcției pe care a edificat-o pe terenul cumpărat, în prealabil și nici cu valoarea tehnică stabilită prin expertiza judiciară menționată în prezenta decizie - expertiză tehnică judiciară efectuată la cererea apelantului-reclamant, în altă cauză, în susținerea acțiunii în revendicare imobiliară formulată de acesta pe cale reconvențională, proces soluționat definitiv și irevocabil.

Susține că apelantul-reclamant trebuia să indice clar care este valoarea presupuselor materiale reclamate, ce reprezintă acestea, care sunt dovezile concrete pe care își fundamentează pretențiile, deoarece valoarea materialelor respective nu are nicio legătură cu valoarea tehnică a imobilului sau cu valoarea actuală de circulație a casei, aspecte care nu au fost lămurite nici instanța de fond, dar nici decizia din apel. Trcurenta susține că, deși a solicitat constant a se preciza valorilor reclamate, natura acestora și dovezile aferente, instanța nu s-a preocupat să lămurească aceste aspecte, de vreme ce presupusele materialele de construcții nu au nicio legătura cu imobilul proprietatea sa, ce a fost finalizat cu mult timp înainte de emiterea facturilor prezentate de reclamant. Or, nota de constatare a Gărzii Financiare, secția Ialomița și facturile fiscale la care se face referire prin decizie, astfel cum a precizat în mod repetat, vizează, materialele de construcții utilizate de reclamant la construcțiile și restul activelor deținute în proprietate de acesta sau societățile sale comerciale ori construcțiile sau renovările realizate la casa mamei sale din comuna Săveni sau alte rude ale acestuia.

Întocmirea unor facturi de către reclamant, între societatea sa și el, ca persoană fizică, nu dovedește că acele materiale de construcții au fost transferate, fizic, existând posibilitatea existenței unor operațiuni pur formale iar, în fapt, materialele respective să fi fost utilizate la construcțiile și reparațiile realizate în beneficiul societăților acestuia, mamei sale ori a altor terțe persoane. Astfel, facturile "de materiale" depuse de apelantul-reclamant, la care face referire instanța de apel prin decizie, reprezintă înscrisuri emise în intervalul 4 aprilie 2004 - 30 decembrie 2005, vizează "materiale de construcții" și au date de întocmire stabilite arbitrar, după interes și bunul plac - față de exemplarele ce le0a depus, în original, la instanță.

Deși a solicitat lămurirea acestor aspecte, instanța de apel nu s-a pronunțat prin decizia civilă analizată, cu privire la toate aceste apărări pe care le-a formulat, împrejurări care au fost lăsate nelămurite. În acest context, apreciază că, decizia instanței de apel este nemotivată sub unele aspecte sau chiar contradictorie cu privire la alte împrejurări, neregularitate care impune casarea, în parte, a deciziei atacate (exclusiv cu privire la dreptul de creanță vizat prin acțiunea în constatare), urmând ca, prin rejudecarea apelului, să fie reevaluată legalitatea și temeinicia cererii de chemare în judecată, normele de drept aplicabile în speță și chestiunile legate de stabilirea existenței și întinderii pretențiilor formulate.

Întrucât reclamantul invocă un drept de creanță, relativ la contribuția cu materiale la ridicarea construcțiilor situate în Slobozia, județul Ialomița, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 492 și 493 din vechiul C. civ.. Or, față de prezumția legală statuată de art. 492 din vechiul C. civ., apelantul-reclamant trebuia să-și dovedească pretențiile privind dreptul reclamat și să depună dovezile aferente acțiunii sale în justiție, sub aspectul probațiunii. Se arată că deși a invocat instanței de apel normele legale sus menționate (prin întâmpinare, răspunsul la întâmpinarea apelantului-reclamant și concluziile scrise depuse la judecarea apelului) instanța a omis să se pronunțe asupra acestora.

Față de motivele invocate, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei instanței de apel (exclusiv cu privire la dreptul de creanță vizat prin acțiunea în constatare) si trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului declarat de către reclamant, pentru neîncadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 13 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 359 A din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost admisă excepția privind nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 359 A din 4 aprilie 2018 și a încheierii din data de 9 octombrie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fiind fixat termen de judecată a recursului declarat de pârâtă la 5 decembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și văzând dispozițiile adoptate de completul filtru, Înalta Curte constată următoarele:

Se impune analiza prioritară a recursului declarat admisibil în principiu, întrucât, în aplicarea art. 493 alin. (7) C0d procedură civilă, fixarea termenului de judecată în ședință publică este prevăzută doar dacă recursul este admis în principiu.

În condițiile în care doar recursul pârâtei B. s-a aflat în această situație, completul de filtru a făcut aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ. doar în cazul acestuia.

Relativ la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte constată că nu este posibilă pronunțarea a două hotărâri distincte în procedura filtrării - o încheiere de admitere în principiu, dar și o decizie de respingere a recursului care nu întrunește cerințele de admisibilitate -, dar nu este posibilă nici soluționarea acestuia în ședință publică, în alte condiții decât cele expres prevăzute de art. 493 alin. (7). Din acest motiv, Înalta Curte a reținut excepția nulității, urmând ca pronunțarea asupra recursului, în sensul anulării acestuia, precum și motivarea acestei soluții, să se regăsească în aceeași decizie prin care Înalta Curte se va pronunța asupra recursului, admis în principiu.

I. Relativ la recursul declarat de pârâta B..

Contrar celor arătate de recurenta-pârâtă, hotărârea instanței de apel fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său, soluția de respingere a apelului acesteia, critica nefiind nici sub incidența ipotezei de modificare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluție față de cea dispusă în dispozitiv).

Faptul că instanța de apel a înlăturat criticile pârâtei B. sub aspectul modalității de valorificare și determinare a dreptului de creanță reclamat în cauză nu însemnă că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau cuprinde o motivare contradictorie, din moment ce instanța de prim control judiciar și-a prezentat argumentele care reflectă soluția în raport de aplicarea și interpretarea, în contextul factual stabilit în cauză, a normelor legale înscrise în art. 1073 C. civ., invocate de reclamant ca temei de drept al demersului său judiciar, potrivit cărora "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări". Or, se observă că, în considerentele deciziei pronunțate, Curtea de Apel a expus, pe larg, argumentele care au fundamentat menținerea soluției instanței de fond prin care s-a stabilit, în sarcina pârâtei B., un drept de creanță, în valoare de 311686 RON, în favoarea reclamantului.

Sub acest aspect, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus, argumentat, raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare, procedând - în contextul evaluării limitelor devoluțiunii din apel, corespunzător dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. - la o reanalizare a susținerilor și apărărilor formulate de ambele părți litigante, examinare realizată pe baza înscrisurilor existente la dosar și a celorlalte probe administrate de tribunal, precum și în apel, în contextul în care apelanta-pârâtă nu a înțeles să solicite, ca probă nouă în apel, decât încuviințarea probei cu înscrisuri.

Astfel, instanța de apel a confirmat, pe baza înscrisurilor depuse în faza apelului, situația de fapt stabilită în cauză, arătând că tribunalul a stabilit corect, urmarea a analizării întregului probatoriu administart, că atât reclamantul, cât și pârâta au contribuit financiar, în mod egal, la cheltuielile pentru edificarea construcției. Totodată, relativ la solicitarea pârâtei de înlăturare, din cadrul actelor doveditoare, a facturilor privind achiziționarea materialelor, instanța de apel a arătat că nu poate primi această apărare, atătând că solicitarea apelantei în sensul că aceste facturi ar fi fost întocmite pro causa constituie simple susțineri, în condițiile în care nu au fost valorificate prin procedurile legale de contestare a autenticității acestora.

De asemenea, trimiterea instanței de apel la expertiza tehnică judiciară întocmită în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Slobozia nu infirmă soluția dispusă în cauză și nu se vădește a fi o motivare contradictorie cu cele arătate deja, această referire fiind realizată în scopul de a verifica modalitatea în care instanța de fond a procedat la determinarea și întinderea pretențiilor solicitate de reclamant în legătură cu imobilul pârâtei, sens în care s-a arătat că pentru determinarea valorii contribuției a fost examinat întregulul probatoriu administrat, în sensul coroborării valorii rezultate din înscrisurile administrate, inclusiv expertiza tehnică judiciară, precum și cea extrajudiciară din dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Slobozia, dar și depozițiile martorilor audiați în cauză, respectiv facturile de materiale achiziționate în perioada 2004-2005 de reclamant și valoarea manoperei pentru finisaje relevată de depozițiile martorilor audiați în cauză. Urmare a acestei examinări,relativ la determinarea valoriicontribuției reclamantului, instanța de apel a arătatcă tribunalul s-a raportat corect la expertiza întocmită de expertEremia Saru Gheorghe, în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Slobozia, de vreme ce concluziile raportului au fost coroborate cu valorile din facturile materialelor achiziționate de reclamant, în perioada 2004-2005 și valoarea manoperei lucrărilor executate.

În ceea ce privește chestiunile semnalate în legătură cu valoarea probatorie a înscrisurilor examinate de instanțele de fond, la care recurenta face trimitere, expresă, în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte va avea în vedere că aspectele referitore la calitatea probatoriilor administrate de părți și aprecierea dată de instanțe valorii materialului probator administrat în scopul soluționării raportului juridic litigios reprezintă o chestiune de fapt care pune în discuție temeinicia și nu de legalitatea hotărârii. Aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., chestiunile semnalate rapotându-se în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei care conturează situația de fapt stabilită și reținută de instanțele devolutive.

Cum în raport de cele anterior evocate, instanța de apel a examinat și a dat un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, nu se poate reține că instanța de apel nu a procedat la motivarea deciziei recurate sau nu ar fi analizat apărările formulate în cauză, susținerile apelantei-pârâte fiind supuse examinării și cuprinse în raționamentul juridic al instanței, care a fundamentat soluția pronunțată relativ la apelul acesteia, drept pentru care critica recurentei se vădește a fi nefondată, urmând a fi respinsă.

În plus, sub aspectul evocării motivului de recurs înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea analizării fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor formulate. În acest sens, instanța europeană a arătat, în mod constant faptul că, "art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Critica recurentei referitoare la nesoluționarea acțiunii din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 493 și 494 C. civ. nu este întemeiată.

Demersul judiciar promovat de reclamant nu a fost fundamentat, în drept, pe dispoziții legale care reglementează accesiunea artificială imobiliară, reclamatul înțelegând să își valorifice dreptului de creanță, cu privire la contribuția sa financiară în legătură cu imobilul aflat în proprietatea recurentei, promovând o acțiune personală patrimonială, în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 1073 C. civ.. De altfel, relativ la natura juridică a acțiunii formulate, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 230/A/13.03.2017 pronunțată în cauză, într-un ciclu procesual anterior, a reținut că demersul reclamatului nu are doar caracterul unei acțiuni în constatare, ci și în realizare. S-a apreciat că, din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune, cererea reclamantului este supusă termenului de prescripție de 3 ani care începe să curgă, potrivit art. 3 alin. (1) corob. cu art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, de la data nașterii raportului de drept, respectiv de la data când reclamantul, în circumstanțele reținute, a acordat pretinsele sume de bani.

Ca urmare, nu poate fi validată susținerea recurentei potrivit căreia, instanța de apel trebuia să rețină un alt temei juridic, decât cel învocat de reclamant, în justificarea pretențiilor deduse judecații, de vreme ce, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, judecătorul având menirea de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt, însă în limitele aspectelor care formează obiectul pricinii supuse judecății ori de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greșit, sau cea în care, deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituție.

Or, în cauza dedusă judecății, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care reclamantul le-a adus în susținerea cererii sale nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual, astfel încât instanțele de fond au examinat corect cauza, prin prisma principiului disponibilității, în condițiile în care reclamantul a arătat expres că norma legală aplicabilă raportului juridic obligațional vizează dispozițiile art. 1078 C. civ., potrivit căruia "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar, are dreptul la dezdăunare".

Cum în speță, recurenta nu au demonstrat o situație de nelegalitate ce ar putea atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., critica cu acest obiect va fi respinsă ca nefondată.

În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B., conform dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

Or, instanța de apel a reținut că dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină bunul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul, titular al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea acelui bun. S-a mai reținut că această garanție nu conferă prerogativa urmăririi bunului ce intră în detenția altei persoane, dreptul de retenție funcționând numai cât timp bunul se află încă la detentor în favoarea căruia s-a instituit, încetând o dată cu pierderea detenției.

Se observă însă că, prin motivele de recurs, reclamantul nu a formulat critici sub aspectul calificării juridice a dreptului de retenție și nici sub aspectul momentului până la care solicitarea de instituire a dreptului de retenție putea fi valorificată, motiv pentru care Înalta Curte constată că susținerile din memoriul de recurs nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, drept urmare, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va dispune anularea recursului declarat de reclamantul A..

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., pârâta va fi obligată să plătească reclamantului suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 359 A din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii, precum și împotriva încheierii din 9 octombrie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe pârâtă la 1500 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2020.