ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1430/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. prin administrator judiciar A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. Electrica S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata către reclamanată a sumei de 5.444.761 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1 MWh, la plata beneficiului nerealizat de reclamantă prin vânzarea cantității totale de 398.300 MWh (profitul net), calculat conform reglementărilor ANRE, precum și la plata dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La termenul de la 28 octombrie 2015, instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1080/2017 din 29 martie 2017 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A., prin administrator judiciar A., ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. prin administrator judiciar și pârâta S.C. Electrica S.A.

Prin decizia civilă nr. 1479 din 22 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse apelurile formulate de reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. și de pârâtă S.C. Electrica S.A. ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. prin administrator judiciar a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esență, următoarele:

În prealabil, se arată că la data deschiderii procedurii insolvenței (20 iunie 2012) recurenta-reclamantă era parte în 16 contracte de furnizare a energiei electrice, încheiate în perioada 2001-2011 și care au devenit împovărătoare pentru patrimoniul societății, între care se încadrează și contractul încheiat cu recurenta-pârâtă. În continuare, se prezintă situația de fapt, argumentele pentru care autoarea recursului apreciază că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și istoricul dosarului.

Recurenta-reclamantă arată că au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 1073-1077 C. civ. din 1864 și ale art. 1350 și urm. din C. civ. și încadrează aceste critici în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, afirmă că instanța de apel nu a examinat suficient cauza cererii de chemare în judecată și că, în mod greșit, a reținut că nu este întrunită condiția săvârșirii de către pârâtă a unor fapte ilicite deși aceasta și-a exercitat în mod abuziv drepturile contractuale și nu a respectat principiul executării cu bună-credință a contractului.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac susține că instanța de apel, în mod nelegal, a constatat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 8 și 29 din contract și că, analizând condițiile răspunderii civile contractuale, a ignorat fapta ilicită, săvârșită de către recurenta-pârâtă, respectiv executarea abuzivă a contractului.

În susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a preluat ad literam concluziile instanței de fond și că motivarea deciziei nu îndeplinește exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâta S.C. Electrica S.A. a solicitat admiterea căii de atac declarate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele invocate de recurenta-pârâtă sunt, în esență, următoarele:

Decizia recurată este criticată exclusiv cu privire la soluția prin care a fost respins apelul declarat de pârâtă pe aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune. Se arată că prima instanță, intepretând în mod eronat dispozițiile art. 201 din Legea nr. 287/2009, a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la 17 decembrie 2014 (data raportului de control al Curții de Conturi) ceea ce ar determina aplicabilitatea în cauză a Noului C. civ.. De asemenea, instanța de apel a apreciat greșit că nu se poate stabili data producerii prejudiciului și susține că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1, art. 3 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă afirmă că recurenta-reclamantă a recunoscut în două rânduri că știa de existența prejudiciului anterior întocmirii raportului Curții de Conturi și face referire și la practica judiciară pe care a depus-o în susținerea motivelor de apel.

Concluzionând, aceeași parte arată că pretențiile reclamantei vizează sume achitate în anul 2011, iar acțiunea a fost înregistrată la 9 aprilie 2015, cu depășirea termenului de prescripție care se calculează începând cu data efectuării fiecărei plăți.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare.

Părțile au depus răspunsuri la întâmpinări.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsurilor la întâmpinări, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că ambele recursuri sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, au fost admise în principiu ambele recursuri și s-a fixat termen de judecată la 29 aprilie 2020, cu citarea părților, în vederea soluționării recursurilor.

La termenul de la 29 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 (teza I - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) și pct. 8 C. proc. civ.

Analizând criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenta-reclamantă invocă nemotivarea deciziei instanței de apel deoarece aceasta ar fi preluat în considerente opinia instanței de fond și susținerile recurentei-pârâte din întâmpinare.

Criticile sunt nefondate. Din memoriul de recurs rezultă că, sub aparența lipsei de motivare, recurenta-reclamantă își exprimă de fapt nemulțumirea față de modul de soluționare a acțiunii sale de către instanțele devolutive și face trimiteri la texte de lege sau considerații jurisprudențiale cu aplicabilitate generală în ceea ce privește modul de redactare a hotărârii judecătorești. Instanța supremă apreciază că instanța de apel a respectat exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și că a răspuns tuturor motivelor de apel invocate de recurenta-reclamantă în respectiva cale de atac.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv art. 1073-1077 C. civ. din 1864, respectiv art. 1350 C. civ., și susține că instanța de apel nu a examinat suficient cauza cererii de chemare în judecată, respectiv a analizat acțiunea pe temeiul răspunderii civile contractuale, dar nu a ținut cont de existența faptei ilicite săvârșite de către recurenta-pârâtă, și anume exercitarea abuzivă, cu încălcarea principiului bunei-credințe, a drepturilor sale contractuale.

Criticile sunt nefondate. Analizând cererea de recurs, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă reiterează trunchiat argumentele susținute în fața instanței de apel și readuce în discuție aspecte de fapt, cum ar fi invocarea unor împrejurări noi care au intervenit pe parcursul executării contractului și îndeplinirea sau nu de către părți a obligațiilor contractuale (respectiv a obligației de negociere). Aceste aspecte nu mai pot fi reluate în calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia poate fi cenzurată nelegalitatea unei hotărâri judecătorești și nicidecum netemeinicia ei. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă a menționat prevederi cu aplicabilitate generală din C. civ. din 1864 și din C. civ. (respectiv art. 1073-1077, art. 1350, art. 14 și art. 15), dar nu a demonstrat de ce este greșit raționamentul instanței de apel din punct de vedere al aplicării acestor dispoziții legale. În realitate, față de faptul că instanța de apel a demonstrat pe baza prevederilor contractului și a probelor administrate în dosar că recurenta-pârâtă nu a săvârșit nicio faptă ilicită și față de faptul că aceasta a aplicat corect legea, reținând principiul forței obligatorii a actului juridic civil ca un temei legal care oprește instanța de judecată să intervină în raporturile dintre părțile contractante, recurenta-reclamantă nu dezvoltă critici care să justifice reformarea deciziei atacate pe aspectele învederate.

În ceea ce privește criticile legate de nerespectarea prevederilor art. 29 din contractul încheiat între recurente care reglementează obligația de negociere, Înalta Curte constată că acestea nu se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se limitează la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și nu are în vedere și încălcarea de către părți a clauzelor incluse în contractele dintre ele.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 1479 din 22 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că motivele invocate de aceasta se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la aplicarea greșită a normelor de drept material care guvernează regimul prescripției extinctive a dreptului la acțiune. Din considerentele deciziei recurate nu rezultă certitudine care este legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, având în vedere că între părți a fost încheiat un contract în anul 2010, iar sumele solicitate de reclamantă sunt aferente unor operațiuni care s-au derulat atât înainte, cât și după data intrării în vigoare a C. civ. (1 octombrie 2011). De asemenea, instanța de apel nu a stabilit cu precizie care este data de la care curge termenul de prescripție, mai mult decât atât a reținut, în mod greșit, că doar data introducerii cererii de chemare în judecată este certă și că din această perspectivă termenul de prescripție nu a început să curgă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. Electrica S.A. împotriva deciziei nr. 1479 din 22 iunie 2018, pe care o va casa în parte numai cu privire la soluționarea apelului declarat de S.C. Electrica S.A. și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1479 din 22 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. ELECTRICA S.A. împotriva deciziei nr. 1479 din 22 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iulie 2020.