ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 573/2020

Ședința publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10 aprilie 2015, sub numărul x/2015, reclamanta SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A. societate în reorganizare judiciară, a chemat în judecată pe pârâții A. și B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună:

- obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 51.847.266,12 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu/MWh sub costul de producție pentru 1 MWh, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 iulie 2012;

- obligarea celor două pârâte la plata către reclamantă a sumei de 72.680.935,97 RON, reprezentând beneficiul nerealizat, ce constă în contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și prețul de cost mediu de producție al reclamantei, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 iulie 2012, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă.

Prin încheierea de ședință din data de 19 noiembrie 2015, instanța de fond a respins excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, a constatat că Tribunalul București este competent general, material și teritorial să soluționeze cauza, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile față de pârâta A. și a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei B. S.R.L.

Potrivit încheierii de ședință pronunțate la data de 3 decembrie 2015, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile formulate de reclamantă aferente perioadelor 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, 1 ianuarie 2012 - 10 aprilie 2012 și 1 iunie 2012 - 31 iulie 2012.

Prin sentința civilă nr. 811 din 11 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosință.

A respins acțiunea în despăgubiri aferente perioadelor 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, 1 ianuarie 2012 - 10 aprilie 2012 și 1 iunie 2012 - 31 iulie 2012, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A., ca fiind prescrisă.

A respins acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta A., în ceea ce privește despăgubirile aferente perioadei 11 aprilie 2012 - 31 mai 2012, ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei A. cheltuieli de judecată în cuantum de 19.090 euro.

Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierii din 3 decembrie 2015 pronunțate în dosar de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel apelanta - reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din 8 ianuarie 2018 pronunțată în cauză, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea reclamantei de încuviințare a probei cu expertiza contabilă și, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea hotărârii.

Prin decizia civilă nr. 266 din 5 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., declarat împotriva sentinței civile nr. 811 din 11 februarie 2016 și a încheierii din 3 decembrie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul de față.

Împotriva deciziei civile nr. 266 din 5 februarie 2018 și a încheierii din 8 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., la data de 17 aprilie 2018.

Recurenta-reclamantă și-a subsumat criticile formulate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În recursul declarat cu privire la încheierea de ședință din data de 8 ianuarie 2018, recurenta a susținut, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că prin încheierea arătată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin aceea că a încălcat normele procesuale referitoare la administrarea probelor, respectiv dispozițiile art. 255 și art. 258 din C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 476-479 din C. proc. civ., datorită neexaminării de către instanța de apel a criticilor invocate în cuprinsul apelului.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, în cuprinsul apelului formulat, a învederat că proba cu expertiză contabilă a fost solicitată în conformitate cu dispozițiile art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. și este utilă, concludentă și pertinentă în cauză, dat fiind că acțiunea formulată se întemeiază pe diferența dintre prețul de cost și, pe de o parte, cel practicat pe piața contractelor bilaterale de energie, iar pe altă parte, prețul la care recurenta a fost ținută a livra energie pârâtei, în executarea contractului.

A mai arătat că, prin cererea de apel, a solicitat expres rejudecarea fondului.

Respingând proba cu expertiza contabilă solicitată, a considerat că instanța de apel a nesocotit efectul devolutiv al apelului, ce implica o nouă judecată asupra fondului. Contrar celor reținute de instanța de apel, a precizat că aprecierea primei instanțe asupra utilității unei probe nu este nici suverană, nici exclusă controlului instanței de apel, ci trebuie să se circumscrie dispozițiilor art. 258 coroborate cu cele ale art. 255 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, a menționat că, în situația în care proba solicitată este utilă, concludentă și pertinentă, aceasta trebuie a fi admisă, pentru a-i da posibilitatea reclamantului să își dovedească pretențiile.

Or, prin încheierea pronunțată la data de 8 ianuarie 2018, deși recurenta a reiterat în apel solicitarea de administrare a probei cu expertiza contabilă, instanța de apel a arătat că este lămurită, prin înscrisurile depuse la dosar, cu privire la prejudiciul invocat în speță și, în consecință, a respins proba solicitată.

A mai precizat că, prin acest motiv de recurs nu critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanțe, ci încălcarea dispozițiilor legale (procesuale) referitoare la încuviințarea probelor propuse în cursul unui proces civil.

În acest sens, a susținut că prin propunerea probei cu expertiza contabilă a urmărit dovedirea tuturor celor patru elemente ale răspunderii civile (faptă ilicită, prejudiciu, vinovăție, legătură de cauzalitate), iar argumentele instanței de apel conduc către concluzia că motivația respingerii cererii de administrare a probei în apel a fost aceea că recurenta-reclamantă nu a dovedit fapta ilicită, nicidecum aceea că instanța de apel, prin probele administrate, ar fi fost lămurită în privința prejudiciului invocat în cauză. Pe de altă parte, a susținut că, într-o acțiune în răspundere - cum este cazul prezentei cereri deduse judecății - proba cu expertiză contabilă, deoarece tinde la dovedirea unuia dintre elementele răspunderii civile - prejudiciul - este utilă, pertinentă și concludentă.

A arătat că proba solicitată a fi administrată ar fi adus elemente noi, fiind utilă cauzei, că aceasta are legătură cu cauza, respectiv cu prejudiciul, fiind pertinentă și că tinde la clarificarea elementelor necunoscute ale cauzei, fiind deci concludentă, prin rolul de a determina, sub aspectul cuantumului, prejudiciile pretinse.

A susținut că, prin respingerea cererii de administrare a probei, atât în primă instanță, cât și în instanța de apel, recurenta-reclamantă a fost vătămată, fiind pusă în imposibilitate de a-și dovedi susținerile afirmate în prezenta cauză, respectiv dezechilibrul ivit pe parcursul executării contractului și prejudiciul cauzat prin executarea abuzivă a acestui contrat de către intimata-pârâtă, iar vătămarea nu poate fi altfel înlăturată, decât prin casarea deciziei recurate.

Tot în legătură cu încheierea din 8 ianuarie 2018, recurenta-reclamantă a mai susținut, în temeiul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că sunt contradictorii considerentele în baza cărora instanța de apel a respins cererea de administrare a probei cu expertiză contabilă, fiind încălcate prevederile art. 255 din C. proc. civ., prin aceea că proba propusă este pertinentă, utilă și concludentă în speță.

În privința recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 266 din 5 februarie 2018, în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție și întreruperea acestuia, respectiv a prevederilor art. 2523, 2528, 2537 pct. 2 și 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. și art. 201 și 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cu aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

A arătat că prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripție începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., or, în prezenta cauză, termenul de prescripție cu privire la dreptul la acțiunea în despăgubire contra pârâtei nu începuse să curgă la momentul intrării în vigoare a C. civ., astfel că, în cauză au fost greșit reținute ca incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, în loc de cele ale C. civ.

A considerat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție este data de 27 august 2012, la care a fost publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 11.723 (și înregistrat la dosarul de insolvență) Raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la apariția stării de insolvență.

Cum prin acest raport s-a realizat o analiză a contractelor în derulare, data publicării sale în Buletinul Procedurii de Insolvență (27 august 2012) poate fi socotită ca momentul la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoacă paguba, acesta fiind momentul de început al curgerii termenului de prescripție.

În acest sens, a precizat că doar cu ocazia întocmirii raportului, administratorul judiciar, analizând situația financiară a recurentei și toate contractele derulate de către aceasta, a luat cunoștință de existența unor contracte desfășurate în condiții păgubitoare pentru recurenta-reclamantă și a putut cuantifica prejudiciile aduse prin executarea acestor contracte, fiind în măsură să formuleze acțiuni în recuperarea prejudiciilor.

În cadrul acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală deoarece, similar instanței de fond, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, considerând incidente texte de lege care, în realitate, nu se aplică în speță.

În acest mod, a apreciat că instanța de apel a reținut o cauză incompletă a acțiunii cu care a fost investită, consecința fiind aceea a constatării, ca prescris, a dreptului material la acțiune.

A precizat că, acțiunea formulată s-a întemeiat pe prevederile contractuale, pe dispozițiile aplicabile ale C. civ. din 1864 și ale C. civ., iar justificarea în fapt a acțiunii în răspundere civilă s-a făcut prin invocarea dezechilibrului contractual survenit ca urmare a executării contractelor, recurenta-reclamantă precizând că adaptarea contractului, în urma unei proceduri de renegociere, sau, dimpotrivă, chiar încetarea sau rezilierea sa, se întemeia tocmai pe existența acestui dezechilibru, care făcea obligațiile recurentei extrem de oneroase și care a generat intrarea sa în insolvență.

Menționând că instanța de apel a reținut că, cel mai târziu la data negocierii prețului pentru anul următor, recurenta-reclamantă ar fi cunoscut prejudiciul rezultat din diferența dintre prețul de vânzare al energiei electrice către pârâtă și costul de producție al acestei energii, respectiv prejudiciul rezultat din diferența dintre prețul mediu de piață și prețul la care a fost vândută energia electrică către pârâtă, a arătat că instanța de apel a considerat, în mod eronat, că dreptul la acțiunea în recuperarea prejudiciului s-a născut la data negocierii prețului de vânzare a energiei electrice pentru anul următor.

O altă ipoteză a recurentei a fost aceea că, termenul de prescripție cu privire la dreptul la acțiune în contra contractantului a început să curgă de la data întocmirii Raportului Curții de Conturi nr. x din data de 17 decembrie 2014, prin care s-a reținut că recurenta-reclamantă a săvârșit abateri de la legalitate și regularitate, constând în nerealizarea de venituri în sumă totală de 444.872.830 RON din vânzarea energiei electrice, prin vânzarea acestei energii la un preț mai mic decât costul de producție/achiziție.

A susținut că, doar urmare Raportului Curții de Conturi, înregistrat la recurenta-reclamantă la data de 17 decembrie 2014, aceasta a avut reflectarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă A. prin derularea contractelor de furnizare a energiei electrice, acesta fiind momentul în care recurenta a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât și pe cel ce răspunde de el (în speță, intimata-pârâta A.), reprezentând momentul de început al curgerii termenului de prescripție.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susținut că momentul începerii termenului de prescripție este fie data întocmirii Raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvență (27 august 2012), fie data întocmirii Raportului Curții de Conturi nr. x (17 decembrie 2014), iar în raport cu data formulării acțiunii, 8 aprilie 2015, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu s-a împlinit, fiind aplicabil C. civ., nu Decretul nr. 67/1958.

Astfel, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să respingă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către intimata pârâtă A..

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că soluția de respingere, ca nefondat, a apelului formulat nu prezintă motivele pentru care aceste critici (existența dezechilibrului, executarea abuzivă a contractului de către intimată-pârâtă), invocate cu privire la hotărârea primei instanțe, au fost respinse ca nefondate, pentru că acestea nici nu au fost examinate de către instanța de apel.

A susținut că instanța de apel a reținut că recurenta nu a probat abuzul de drept imputat intimatei, fără a realiza o analiză a existenței în speță a dezechilibrului pretins și a conduitei ce s-ar fi impus părților contractante, ulterior survenirii acestuia.

Astfel, neexaminarea de către instanța de apel a împrejurărilor de fapt și a criticilor recurentei cu privire existența dezechilibrului pretins și a abuzului de drept contractual, conduce către concluzia nemotivării, sub aceste aspecte, a deciziei instanței de apel.

Sub un alt aspect, a susținut contradictorialitatea motivelor prezentate de instanța de apel, invocând nelegalitatea soluției instanței de apel de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a respins cererea de administrare a probei, pentru ca, prin decizia recurată, să rețină ca nefiind fondate criticile cu privire la încheierea de ședință pronunțată de instanța de fond la termenul din 11 februarie 2016, recurenta fiind pusă în imposibilitate de a dovedi cererea dedusă judecății, cu încălcarea art. 249 și următoarele din C. proc. civ.

În legătură cu respingerea, prin decizia recurată, a apelului recurentei-reclamante declarat împotriva sentinței civile nr. 811 din data de 11 februarie 2016 cu privire la pretențiile aferente perioadei 11 aprilie 2012 - 31 mai 2012, a considerat că este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În susținerea acestui motiv de recurs, a susținut că instanța de apel nu a analizat în integralitate cauza acțiunii formulate, reținând o cauză incompletă, cu încălcarea principiului disponibilității părților.

Astfel, a considerat că instanța de apel nu a analizat toate motivele expuse în cuprinsul apelului formulat.

A apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. referitor la obiectul și limitele procesului, precum și ale art. 14 alin. (5), (22) alin. (4) și (6), 476 alin. (1) și 477 alin. (2), toate din C. proc. civ.

Precizând că, prin apelul formulat, a solicitat rejudecarea fondului, a făcut referire la împrejurarea că în acțiunea formulată a invocat dezechilibrul contractual în executarea contractului, susținând că acest dezechilibru a justificat cererea de adresată intimatei-pârâte renegociere a prețului contractului și a considerat că instanțele trebuiau să constate existența dezechilibrului, să verifice dacă existau temeiuri legale și contractuale care să justifice solicitarea adresată intimatei de majorare a prețului de contract și să stabilească dacă (și în ce măsură) refuzul intimatei este unul justificat legal, cu consecința analizării condițiilor atragerii răspunderii civile, respectiv: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăția și raportul de cauzalitate.

Cu toate acestea, a arătat că analiza instanței de apel este sumară, reținându-se că recurenta-reclamantă nu a dovedit că obligația de bună credință în executarea contractului a fost încălcată de intimata-pârâtă în mod intenționat și fără justificare, asfel cum reiese din procesul-verbal de negociere încheiat la data de 1 februarie 2012

A susținut că dispozițiile legale mai sus-evocate au fost încălcate de instanța de apel, deoarece nu permit judecătorului să modifice fundamentul pretenției formulate, instanța neavând autoritatea să schimbe din oficiu/să restrângă cauza cererii de chemare în judecată, fundamentul pretențiilor deduse judecății, acordând o calificare a cererii în contradicție cu cea avută în vedere de parte, nici să omită/înlăture de la examinare argumente supuse atenției instanței, care ar fi contribuit la stabilirea cadrului procesual corect.

A considerat că decizia recurată este pronunțată cu nesocotirea limitelor și rigorilor procesuale privind raportul dintre principiul disponibilității și cel al rolului activ al instanței, fiind reținută, de către ambele instanțe de fond, o cauză incompletă a cererii de chemare în judecată, pentru ca mai apoi, acțiunea fondată pe respectiva cauză să fie respinsă ca neîntemeiată, iar apelul să fie respins ca nefondat.

A apreciat că, prin neexaminarea de către instanțele de fond a tuturor argumentelor de fapt si de drept invocate în cuprinsul cererii, recurenta-reclamantă a fost vătămată, iar vătămarea produsă nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat.

A mai arătat, în strânsă legătură cu cele de mai sus, că sunt nelegale și cele reținute de instanța de apel privind schimbarea cauzei cererii deduse judecății, prin aceea că, a reținut că recurenta a înțeles să formuleze o acțiune în răspundere civilă contractuală și nu o acțiune în răspundere delictuală, fiind încălcate atât dispozițiile legale mai sus-menționate, cât și prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

În legătură cu faptul că instanța de apel a calificat, în mod greșit, cererea dedusă judecății ca fiind o acțiunea în răspundere civilă contractuală, recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această eroare a instanței s-a datorat, în opinia recurentei, faptului că a fost reținută o cauză incompletă a cererii deduse judecății și, totodată, aplicării greșite a normelor de drept material.

Contrar celor reținute de ambele instanțe, a precizat că răspunderea solicitată a fi antrenată în speță - urmare a săvârșirii de către intimata-pârâtă a unei fapte ilicite constând în abuzul de drept contractual - are natură delictuală, deoarece vizează atragerea răspunderii intimatei-pârâte pentru executarea abuzivă a drepturilor decurgând din contractul încheiat cu recurenta-reclamantă, prin refuzul intimatei de a executa contractul cu bună credință și de a stabili un preț de vânzare care să reflecte cel puțin prețul de cost al recurentei cu producerea energiei electrice.

A precizat că obligația de executare cu bună credință a contractului este reglementată în cuprinsul art. 970 din C. civ. din 1864 (art. 1170 din C. civ.), iar răspunderea pentru exercitarea abuzivă a drepturilor, cu încălcarea bunei credințe este prevăzută, cu titlu general, în cuprinsul art. 1353 din C. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că acțiunea dedusă judecății se întemeiază pe principiul fundamental ce impune buna credință în executarea a unui contract și în exercitarea drepturilor dobândite prin încheierea acestuia, răspunderea corelativă fiind reglementată, contrar celor reținute de instanțele de fond, în cuprinsul regulilor generale în materie de răspundere pentru săvârșirea unei fapte ilicite.

A considerat că în mod greșit a statuat instanța de apel că obligația de bună credință în executarea contractului este una de mijloace și că intimata pârâtă a dat dovadă de bună credință în executarea contractului.

Sub un alt aspect, a apreciat că în mod greșit a respins instanța de apel apelul recurentei-reclamante, fără vreo cercetare a existenței dezechilibrului produs prin executarea abuzivă a contractului de către intimată, ci doar prin verificarea exercitării de aceasta a drepturilor decurgând din contract, prin prisma dispozițiilor exprese al contractului, cu încălcarea normelor legale incidente în materie de interpretare a dispozițiilor contractului (art. 977 și următoarele din C. civ. din 1864) și a prevederilor a celor ce reglementează obligativitatea contractului între părțile contractante și executarea cu bună credință a convențiilor (art. 969 - 970 și următoarele din C. civ. din 1864).

A mai susținut recurenta-reclamantă că decizia recurată încalcă normele imperative privind executarea cu bună credință a contractului, prevăzute în cuprinsul art. 970 din C. civ. din 1864, menționat expres în cuprinsul cererii introductive (art. 14, 15, 1170 și 1353 din C. civ.), considerând instanța de apel ca justificată conduita intimatei de a refuza renegocierea prețului contractului la un nivel care să asigure acoperirea costului de producție al recurentei și care să aibă ca finalitate refacerea echilibrului contractual.

A susținut că buna credință implică un comportament loial, constructiv și cu o minimă preocupare față de interesele celeilalte părți și constă în colaborarea activă în căutarea unei soluții.

Or, deși executarea contractului a determinat în patrimoniul recurentei-reclamante dezechilibre considerabile, orice încercare de renegociere a contractului, în sensul reechilibrării acestuia și a readaptării sale la noile circumstanțe, s-a lovit de opoziția partenerului contractual, administratorul judiciar al recurentei fiind nevoit a denunța contractul.

A precizat, contrar celor reținute de instanța de apel, că negocierile purtate între părți, cu privire la prețul și cantitatea de energie livrată, nu relevă executarea cu bună credință, de către intimata-pârâtă, a drepturilor decurgând din contract.

Un alt aspect invocat în cadrul acestui motiv de recurs a vizat greșita apreciere de către instanța de apel asupra existenței faptei ilicite - abuzul de drept contractual - și întrunirii în speță a condițiilor răspunderii civile delictuale.

A făcut referire la obligația de executare cu bună-credință a contractelor, la obligația de loialitate a părților contractante și la abuzul de drept contractual, acesta din urmă, în opinia recurentei-reclamante, constând într-o faptă ilicită a cocontractantului, reprezentată de încălcarea obligației de bună credință.

A mai făcut referire la abuzul de drept, constând în abaterea dreptului de la finalitatea sa, exprimată prin scopul pentru care dreptul a fost recunoscut și garantat, sau, altfel spus, întrebuințarea dreptului în cu toate alte scopuri decât cele avute în vedere de norma juridică ce-i stă la bază, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul sau într-un mod excesiv și nerezonabil.

A arătat că sancționarea abuzului de drept se realizează fie pe calea pasivă a refuzului ocrotirii unui drept exercitat abuziv, fie pe calea unei acțiuni în răspundere civilă, formulată de persoana vătămată, cum este și acțiunea promovată de recurentă.

Făcând trimitere la textul art. 970 din C. civ. din 1864, a considerat că un contract nu poate și nu trebuie să devină un mijloc de îmbogățire a unei părți contractante în dauna celeilalte părți, ci, în cazul contractelor sinalagmatice (cazul în speță), ambele părți trebuie sa urmărească un folos patrimonial.

A susținut că a plăți un preț cu mult mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestațiilor este contrar bunei credințe și echității.

În concluzie, a considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile a intimatei-pârâte, respectiv: existența unei fapte ilicite - abuzul de drept în executarea contractului; existența unui prejudiciu; existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu; existența vinovăției.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 16 iulie 2018, intimata-pârâtă A. a invocat excepția nelegalei timbrări a cerii de recurs și, de asemenea, excepția nulității cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor apreciind recursul admisibil în principiu.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, s-a dispus comunicarea raportului către părți și s-a pus în vedere acestora că au posibilitatea să depună în scris puncte de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării, asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepțiile nelegalei timbrări și nulității cererii de recurs, invocate de intimata-pârâtă A..

A admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A. și a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 6 martie 2020, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat de recurenta- SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul formulat împotriva încheierii din 8 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

Prin încheierea din 8 ianuarie 2018, instanța de apel a respins proba cu expertiză contabilă propusă de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată reținând că proba nu este utilă, concludentă și pertinentă soluționării cauzei.

Cu privire la această soluție a instanței de apel, se susține, mai întâi, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că s-au încălcat reguli de procedură căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin aceea că s-ar fi încălcat normele procesuale prevăzute de dispozițiile art. 255 și 258 din C. proc. civ., precum și de dispozițiile art. 476-479 din C. proc. civ., datorită neexaminării de către instanța de apel a criticilor invocate în cuprinsul apelului cu privire la soluția instanței de fond.

A considerat recurenta că proba solicitată a fi administrată ar fi adus elemente noi, necuprinse în alte probe, fiind utilă cauzei, că aceasta are legătură cu cauza, respectiv cu prejudiciul, fiind pertinentă și că tinde la clarificarea elementelor necunoscute ale cauzei, fiind concludentă, deoarece are rolul de a determina, sub aspectul cuantumului, prejudiciile pretinse.

A arătat că vătămarea produsă constă în imposibilitatea de a-și dovedi susținerile afirmate în prezenta cauză, respectiv dezechilibrul ivit pe parcursul executării contractului și prejudiciul cauzat prin executarea abuzivă a acestui contract de către intimata-pârâtă, iar vătămarea nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

S-a mai criticat încheierea arătată și prin prisma motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciind drept contradictorii considerentele instanței de apel, prin aceea că, în realitate, proba propusă este pertinentă, utilă și concludentă în speță.

Conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Se reține că prin încheierea recurată, instanța de apel a respins proba cu expertiză contabilă propusă de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată, considerând că proba nu este utilă, concludentă și pertinentă soluționării cauzei. A arătat instanța de apel, în motivare, că este lămurită în ce privește chestiunea prejudiciului întrucât intimata-pârâtă nu a contestat modul de calcul ci doar elementele de care s-a folosit în efectuarea acestui calcul, iar expertiza nu poate stabili costul de producție, altfel decât cel convenit de părți.

În raport cu cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată, în raport cu criticile de motivare contradictorie aduse încheierii, că susținerile recurenților nu sunt fondate, întrucât hotărârea recurată este corect argumentată, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, iar dezlegarea dată de instanța de apel solicitării de administrare a probei este pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția de respingere pronunțată.

În ceea ce privește criticile aduse încheierii atacate din perspectiva presupusei încălcări a normele procesuale referitoare la administrarea probelor, se observă că susținerile recurentei-reclamante sunt axate exclusiv pe greșita apreciere a instanței de apel asupra condițiilor de admisibilitate a probei cu expertiza contabilă, susținând recurenta că această probă este utilă, pertinentă și concludentă în cauză, dat fiind că acțiunea formulată se întemeiază, în fapt, pe diferența dintre prețul de cost și cel practicat pe piața contractelor bilaterale de energie, pe de o parte și, pe de altă parte, pe prețul la care recurenta a fost ținută a livra energie pârâtei, în executarea contractului.

Aceste susțineri, însă, sunt inadmisibile în recurs, întrucât se referă la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

Instanța de recurs nu poate să procedeze la cenzurarea soluției pronunțate, mai ales că se invocă greșita apreciere a instanței de apel privind neîntrunirea condiției ca proba solicitată să ducă la soluționarea procesului, nu încălcarea unor reguli de procedură căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Conținutul concret al criticilor nu permite reformarea în recurs a încheierii recurate, deoarece se referă la aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate, astfel că instanța de recurs nu are competența de a reevalua caracterul util, pertinent și concludent al probei respinse, ci doar de a verifica legalitatea încheierii, recursul urmărind să supună examinării conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum în argumentele formulate nu se arată care sunt regulile de procedură căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ci se încearcă obținerea unei reaprecieri asupra utilității, pertinenței și concludenței probei cu expertiza contabilă, Înalta Curte constată că acest aspect de nu poate forma obiect de analiză în recurs, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare reglementate expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 266 din 5 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

Un prim motiv de recurs referitor la decizia atacată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat în integralitate cauza acțiunii formulate, ci a evaluat o cauză incompletă a acțiunii, încălcând raportul dintre principiul disponibilității și cel al rolului activ al instanței, cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. referitor la obiectul și limitele procesului, ale art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., 22 alin. (4) și (6), 476 alin. (1), (47)7 alin. (2) și 473 alin. (3) din C. proc. civ.

A considerat că dispozițiile privind rolul activ al judecătorului nu permit modificarea fundamentului pretențiilor deduse judecății, prin calificarea cererii în contradicție cu temeiurile avute în vedere de parte, nici să omită/înlăture de la examinare argumente supuse atenției instanței, care ar fi contribuit la stabilirea cadrului procesual corect.

Astfel, pe de o parte, a criticat decizia atacată pentru schimbarea cauzei cererii deduse judecății, instanța de apel reținând că recurenta a înțeles să formuleze o acțiune în răspundere civilă contractuală și nu o acțiune în răspundere delictuală, iar pe de altă parte, a arătat că instanțele trebuiau să constate existența dezechilibrului, să verifice dacă existau temeiuri legale și contractuale care să justifice solicitarea adresată intimatei de majorare a prețului de contract, să verifice dacă și în ce măsură refuzul intimatei este unul justificat legal, cu consecința analizării condițiilor atragerii răspunderii civile, respectiv: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăția și raportul de cauzalitate.

Aceleași critici au fost invocate de recurenta-reclamantă și din perspectiva motivului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătându-se că greșita calificare a cererii deduse judecății, ca fiind o acțiune în răspundere civilă contractuală, s-a datorat, în opinia recurentei, aplicării greșite a normelor de drept material.

Verificând susținerile referitoare la greșita schimbarea a cauzei acțiunii în apel, Înalta Curte constată că acest prim aspect invocat de recurenta-reclamantă nu se confirmă în privința deciziei recurate.

Este adevărat că, în decizia pronunțată, instanța de apel a remarcat că recurenta-reclamantă a arătat că:

"între părți a existat un contract, care conținea prevederi exprese cu privire la negocierea prețului, prevederi care nu pot fi ignorate, ulterior invocă dispoziții legale care reglementează atât răspunderea civilă contractuală, cât și cea delictuală.", considerând instanța că:

"Apelanta se află într-o eroare cu privire la noțiunea de abuz de drept. Noțiunea de abuz este definită ca fiind o faptă ilegală care se poate manifesta fie sub forma încălcării unor dispoziții legale, situație în care este vorba despre o răspundere civilă delictuală, fie sub forma încălcării unor dispoziții cuprinse în convenții civile, situație în care discutăm despre o răspundere civilă contractuală;".

Cu toate acestea, după ce a realizat o analiză a celor două forme de răspundere civilă, instanța de apel a reținut că:

"pentru respectarea principiului disponibilității consacrat de dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond avea obligația de a se pronunța în limitele stabilite prin cererile și apărările părților, ceea ce s-a și realizat".

Mai mult, în considerente se accentuează faptul că instanța de fond nu putea analiza litigiul dedus judecății din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, chiar dacă argumentația reclamantei s-a întemeiat pe acest tip de răspundere civilă, iar pretinsa faptă ilicită își avea izvorul în nerespectarea unei clauze contractuale, întrucât, la solicitarea instanței, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că fundamentul juridic al despăgubirilor solicitate pe perioada rămasă în discuție, 11 aprilie 2012-31 mai 2012, îl reprezintă răspunderea civilă delictuală.

În același mod a procedat și instanța de apel, care, după ce a remarcat o serie de neconcordanțe între susținerile recurentei (ce păreau întemeiate pe dispozițiile răspunderii contractuale) și temeiul de drept expres precizat de aceasta, a procedat la analiza motivelor de apel exclusiv din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale și a stabilit că în sarcina pârâtei nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite, extra-contractuale, constând în refuzul negocierii prețului contractelor de vânzare a energiei electrice.

Reținând că fără faptă ilicită, nu există răspundere civilă delictuală, instanța de apel a considerat că soluția instanței de fond, de respingere a cererii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este legală și temeinică.

Soluția se întemeiază pe necesitatea întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel că, lipsa elementului faptei ilicite extracontractuale a făcut de prisos analiza celorlalte elemente, cum ar fi dezechilibrul invocat de recurentă, existența unui prejudiciu; existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și existența vinovăției.

Concluzia inexistenței faptei ilicite s-a întemeiat pe aprecierea instanței de apel asupra probelor administrate, reținând instanța, sub aspectul situației de fapt, că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada săvârșirii de către intimată a unei asemenea fapte, întrucât:

"o negociere între părți a existat și că nu este dovedită în cauză pretinsa faptă ilicită a pârâtei constând în executarea cu rea-credință a obligației de renegociere a prețului contractual, în sensul că a urmărit, prin refuzul de a accepta prețul solicitat de Hidroelectrica (204 RON/MWh pentru perioada analizată), să își procure un avantaj disproporționat față de Hidroelectrica".

În argumentarea concluziei sale, instanța de apel a mai avut în vedere că intimata-pârâtă a făcut dovada participării la negocieri, astfel cum atestă procesul-verbal de negociere încheiat la 1 februarie 2012 la sediul reclamantei, iar buna credință se prezumă până la proba contrară.

Prin urmare, nu se confirmă criticile recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel ar fi analizat în mod incomplet cauza acțiunii sau că ar fi schimbat cauza, cu încălcarea raportului dintre principiul disponibilității și cel al rolului activ al instanței și cu greșita aplicare a unor norme de drept material.

Dimpotrivă, deși a remarcat inadvertențe între argumentele de fapt și temeiul de drept al cererii, instanța de apel, cu sublinierea necesității respectării principiului disponibilității, a procedat la examinarea pretențiilor deduse judecății, potrivit calificării juridice expres precizate de recurenta-reclamantă în fața instanței de fond.

Pentru considerentele mai sus arătate, nici critica privind privind nemotivarea deciziei recurate (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) nu este întemeiată, rațiunile pentru care o parte din elementele răspunderii civile delictuale nu au mai fost analizate având în vedere constatarea instanței de apel că în cauză nu s-a confirmat existența unei fapte ilicite, în lipsa căreia, atragerea răspunderii nu poate fi reținută.

Totodată, nu există motive contradictorii în privința argumentelor în temeiul cărora instanța de apel, pe de o parte, a respins cererea recurentei de administrare a probei cu expertiză contabilă, prin încheierea din 8 ianuarie 2018 și, pe de altă parte, a reținut ca nefondate criticile acesteia cu privire la încheierea de ședință pronunțată de instanța de fond la termenul din 11 februarie 2016.

Dincolo de împrejurarea că motivele pretins contradictorii nu vizează aceeași soluție (prima este soluția de respingere a cererii de încuviințare a unei probe în apel, iar a doua vizează apelul recurentei-reclamante cu privire la încheierea instanței de fond, de respingere a aceleiași probe), se constată că elementele reținute de instanță în motivare sunt coerente, demonstrând consecvență și raționament logic judicios, ambele dezlegări ale instanței de apel fiind întemeiate pe considerente ce nu se contrazic și care conduc, în mod logic, la soluțiile pronunțate.

O altă critică formulată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susținând, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție și întreruperea acestuia, respectiv a prevederilor art. 2523, art. 2528, 2537 pct. 2 și 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. și art. 201, art. 204 din Legea nr. 71/2011, precum și cu aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Concret, recurenta-reclamantă a considerat că în mod greșit a făcut instanța de apel aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/1958, întrucât, în opinia sa, termenul de prescripție cu privire la dreptul la acțiunea în despăgubire contra pârâtei nu începuse să curgă la data intrării în vigoare a C. civ.

În acest sens, a susținut că momentul începerii termenului de prescripție este fie data întocmirii de către administratorul judiciar al Raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvență (27 august 2012), fie data întocmirii Raportului Curții de Conturi nr. x (17 decembrie 2014), astfel că, în speță sunt aplicabile dispozițiile privind prescripția din C. civ., iar în raport cu data formulării acțiunii, 8 aprilie 2015, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu s-a împlinit.

Totodată, a apreciat că decizia recurată este nelegală, deoarece instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, considerând incidente texte de lege care, în realitate, nu se aplică în speță.

Din lectura considerentelor deciziei recurate relevante criticii analizate, se reține că, în vederea determinării dispozițiilor de drept material aplicabile prescripției extinctive, instanțele de fond au stabilit, mai întâi, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Această operațiune era necesară, potrivit textului art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stabilește că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Cu privire la termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, atât Decretul nr. 167/1958 (art. 8 alin. (1), cât și C. civ. (art. 2258 alin. (1) stabilesc, în mod identic, că momentul începerii curgerii acestui termen este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Se reține că ambele reglementări succesive instituie două momente ale începutului cursului prescripției, unul subiectiv (când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și un altul, obiectiv (când cel prejudiciat trebuia să cunoscă paguba și pe cel chemat să o repare).

Aplicarea uneia dintre cele două reglementări succesive depinde, în mod exclusiv, de stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv a momentului obiectiv de la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască nașterea dreptului la acțiune.

Se constată că, ceea ce critică recurenta-reclamantă nu este o greșită alegere de către instanța de apel a prevederilor legale incidente, ci o greșită stabilire de către instanțele de fond a momentului la care a început să curgă termenul de prescripție, în raport cu tipul de acțiune formulată în speță (în răspundere civilă delictuală).

Or, determinarea acestui moment este o chestiune de fapt, a cărei reevaluare, prin prisma probelor administrate, nu poate fi realizată în recurs.

Pe calea recursului, recurenta-reclamantă nu poate solicita instanței, limitată în analiza sa doar la aspectele de nelegalitate, să procedeze la reinterpretarea materialului probator administrat și să stabilească o altă situație de fapt, constând în aceea că titularul dreptului nu putea să cunoască nașterea dreptului său la acțiunea în despăgubiri decât la data întocmirii raportului Curții de Conturi sau la data publicării raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a Hidroelectrica.

Se reține, în acest sens, că instanța de apel a considerat corectă soluția instanței de fond care, în aprecierea elementului obiectiv referitor la data la care începe calcularea termenului de prescripție (respectiv momentul de la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască paguba), a ajuns la concluzia că:

"cel mai îndepărtat moment de la care se poate aprecia că Hidroelectrica trebuia să cunoască paguba, este acela al negocierii prețului pentru anul viitor, când reclamanta ar fi trebuit să aibă cunoștință de întinderea costurilor de producție și a prețurilor de pe piață și evident a faptului că negocierile purtate vizau prețuri subevaluate menite să genereze pagube în patrimoniul Hidroelectrica".

A mai arătat instanța că recurenta a pretins, pe de-o parte, că nu a avut cunoștință de prejudiciu decât la momentul comunicării raportului Curții de Conturi sau al publicării Raportului întocmit de administratorul judiciar, însă, pe de altă parte, tot recurenta a precizat că, încă din 2010, ca urmare a unor împrejurări legislative și de altă natură cu impact semnificativ asupra costului de producție, a încercat în mod constant să obțină o modificare a prețului.

Suplimentar, instanța de apel a apreciat că necunoașterea elementelor invocate în cuantificarea prejudiciului nu reprezintă decât o culpă a recurentei-reclamante, care nu poate fi invocată în justificarea pagubei.

Urmare analizei tuturor împrejurărilor de fapt conturate în speță, instanța de apel a stabilit că, pentru pretențiile aferente anilor 2011, momentul obiectiv al începerii curgerii prescripției este data de 15 octombrie 2010, iar pentru cele aferente anului 2012, acest moment este data de 15 decembrie 2011.

Or, câtă vreme instanța de apel a stabilit că prescripția a început să curgă anterior intrării în vigoare a C. civ., rezultă că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, instanța de apel alegând să aplice raportului juridic dedus judecății Decretul nr. 167/1958.

În plus, din examinarea modului de rezolvare a acestei excepții în apel, nu au rezultat elemente care să confirme susținerile recurentei-reclamante privind o încălcare a principiul disponibilității părților.

Recurenta-reclamantă a mai invocat, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că acțiunea dedusă judecății se întemeiază pe principiul fundamental ce impune executarea cu bună credință a unui contract și a drepturilor dobândite prin încheierea acestuia.

Astfel, a considerat că în mod greșit a statuat instanța de apel că intimata pârâtă a dat dovadă de bună credință în executarea contractului, că în mod greșit a respins instanța de apel apelul recurentei-reclamante, fără vreo cercetare a existenței dezechilibrului produs prin executarea abuzivă a contractului de către intimată, cu încălcarea normelor legale incidente în materie de interpretare a dispozițiilor contractului (art. 977 și următoarele din C. civ. din 1864), precum și a prevederilor ce reglementează obligativitatea contractului între părțile contractante și executarea cu bună credință a convențiilor (art. 969 - 970 și următoarele din C. civ. din 1864).

A mai susținut recurenta-reclamantă că decizia recurată încalcă normele imperative privind executarea cu bună credință a contractului, prevăzute în cuprinsul art. 970 din C. civ. din 1864, menționat expres în cuprinsul cererii introductive (art. 14, 15, 1170 și 1353 din C. civ.), deoarece instanța de apel a apreciat ca justificată conduita intimatei de a refuza renegocierea prețului contractului, la un nivel care să asigure acoperirea costului de producție al recurentei și care să aibă ca finalitate refacerea echilibrului contractual.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a apreciat că negocierile purtate între părți, cu privire la prețul și cantitatea de energie livrată, nu relevă executarea cu bună credință de către intimata-pârâtă a drepturilor decurgând din contract, deoarece a plăti un preț cu mult mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestațiilor este contrar bunei credințe și echității.

Totodată, a invocat greșita apreciere de către instanța de apel asupra existenței faptei ilicite - abuzul de drept contractual - și asupra întrunirii în speță a condițiilor răspunderii civile delictuale (existența unei fapte ilicite - abuzul de drept în executarea contractului; a unui prejudiciu; a legăturii de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovăției), considerând, contrar celor stabilite de instanța de apel, că în cauză sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile a intimatei-pârâte.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține, din sinteza argumentelor prezentate de recurenta-reclamantă, că aceasta