ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1976/2019

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09.04.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: 1. obligarea pârâtei la plata către Hidroelectrica a sumei de 36.046.252 RON, reprezentând pierderea suferita prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1 MWh; 2. obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de Hidroelectrica prin vânzarea cantității totale de 2.069.629,54 MWh (profitul net), calculat conform reglementarilor A.N.R.E. și totodată, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 3916 din 23 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., având ca obiect pretenții aferente perioadei 01.01.2011- 09.04.2012 și ca neîntemeiată în ceea ce privește restul pretențiilor.

Prin decizia civilă nr. 2251A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3916 din 23 iunie 2016.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

În ceea ce privește soluționarea apelului declarat împotriva încheierii de la termenul din data de 17.12.2015, instanța de apel a respins criticile sale cu privire la greșita soluționare, de către prima instanță, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripție începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ., conform prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011.

În cauză, la momentul intrării în vigoare a noului C. civ., termenul de prescripție cu privire la dreptul subiectiv la despăgubire în contra intimatei nu începuse să curgă. Prin urmare, sunt incidente în privința acțiunii de față prevederile noului C. civ., iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

În materia începutului prescripției extinctive, prevederile art. 2.523 din noul C. civ. dispun în sensul că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

În cazul particular al acțiunii în răspundere, potrivit art. 2.528 din noul C. civ.:

"(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri".

Or, în speță, numai în urma raportului Curții de Conturi, înregistrat la Hidroelectrica sub nr. x/17.12.2014 recurenta a avut reflectarea prejudiciului cauzat de pârâta S.C. B. S.R.L. prin derularea contractului de furnizare. Astfel, acesta este momentul în care recurenta a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât și cel ce răspunde de el.

Analiza contractului încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L. a fost dispusă și de către administratorul judiciar, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 11723 din data de 27.08.2012, fiind publicat Raportul privind cauzele ajungerii în insolvență a societății.

Pentru aceste considerente, momentul de început al curgerii termenului de prescripție nu poate fi apreciat în speță, a fi anterior datei de 27.08.2012 - data publicării în Buletinul procedurilor de insolvență a raportului anterior menționat.

Având în vedere și prevederile art. 2.517 din noul C. civ., soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01.2011 - 09.04.2012 este nelegală, fiind nelegală și decizia curții de apel cu privire la această critică.

Recurenta arată, totodată, că la data de 26.06.2013, sub nr. x/2013, a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă o primă acțiune în pretenții împotriva intimatei, prin care a solicitat obligarea acesteia la repararea prejudiciului pentru perioada 25.10.2010 - 01.08.2012 (perioadă în care este inclusă și perioada vizată prin cererea de față).

Deși această primă acțiune a fost respinsă prin sentința civilă nr. 2981, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 11.06.2014, formularea și introducerea acestui demers judiciar împotriva intimatei are relevanță în privința termenului de prescripție cu privire la pretențiile ce fac obiectul celui de-al doilea demers judiciar (acțiunea de față), în sensul întreruperii acestui termen.

În acest sens, recurenta invocă dispozițiile art. 2.537 pct. 2 din noul C. civ., coroborat cu art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din același cod, prevederi legale aplicabile, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, și în cazul cererii de chemare în judecată introduse după intrarea în vigoare a C. civ., fără a fi necesară îndeplinirea triplei identități de părți, obiect și cauză.

Raportat la soluționarea apelului declarat împotriva încheierii de la termenul din data de 12.05.2016, recurenta invocă încălcarea normelor procesuale referitoare la administrarea probelor, respectiv a art. 255 și art. 258 din C. proc. civ., precum și neexaminarea criticilor invocate în cuprinsul apelului, cu încălcarea dispozițiilor art. 476 - 479 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta invocă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a învederat că proba cu expertiză contabilă a fost solicitată în termenul și conform art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. și este utilă, concludentă și pertinentă în cauză.

Aceste critici nu au fost examinate de către instanța de apel, instanța de control judiciar reținând în mod nelegal că prima instanță este suverană în aprecierea utilității probelor, iar o astfel de apreciere nu ar fi supusă controlului în apel.

Astfel, instanța a nesocotit efectul devolutiv al apelului, ce implica o nouă judecată asupra fondului.

Aprecierea pe care instanța o face în privința utilității unei probe solicitate de reclamant pentru a-și dovedi pretențiile (sau de pârât pentru a se apăra) trebuie, în toate cazurile, să se circumscrie dispozițiile art. 258, coroborat cu art. 255 din C. proc. civ.

Recurenta precizează că aceste critici le susține și cu privire la cele dispuse prin încheierea de la termenul din data de 07.12.2017.

În ceea ce privește soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 3916/07.07.2016, recurenta invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanța de apel nu a analizat în integralitate cauza acțiunii formulate, cu încălcarea principiului disponibilității, fiind reținută o cauză incompletă a acțiunii și fără a se analiza toate motivele expuse în cuprinsul apelului.

Au fost, astfel, încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (4), art. 476 alin. (1), art. 477 din C. proc. civ.

Prin apelul declarat, reclamanta a solicitat rejudecarea fondului, conform tuturor motivelor de fapt și de drept invocate la prima instanță și, întrucât a invocat dezechilibrul contractual în executarea contractului, se impunea administrarea în cauză a probei cu expertiza contabilă.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ori cuprinde motive contradictorii - cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel nu motivează de ce în privința calificării conduitei intimatei - ca fiind abuzivă sau nu - prezintă relevanță numai analizarea ofertelor acesteia, formulate cu depășirea procentului de 3,5% anual și, de ce aceasta nu trebuia să depună nicio minimă diligentă pentru echilibrarea contractului în condițiile în care acesta a devenit unul disproporționat, în dezavantajul subscrisei, păgubitor pentru recurentă, dat fiind faptul că procentul de 3,5% nu era nici pe departe suficient pentru alinierea acestuia la prețul de cost. În acest fel, a fost reținută o cauză incompletă a cererii de chemare în judecată pentru ca, mai apoi, cererea astfel calificată să fie respinsă.

Pentru a dispune respingerea ca nefondat a apelului declarat, instanța de apel, reținând natura exclusiv contractuală a cererii de chemare în judecată, a analizat practic doar respectarea de către intimată a dispozițiilor art. 8 din contract. În acest fel, nici dezechilibrul pretins ca urmarea creșterii costurilor de producție și, nici executarea abuzivă a contractului de către intimată, nu au format obiect de analiză pentru instanța de apel.

Recurenta invocă și contradictorialitatea motivelor prezentate de instanța de apel, în ceea ce privește administrarea în cauză a probei cu expertiză contabilă.

Recurenta susține că astfel, cu încălcarea art. 249 și urm. din C. proc. civ., instanța de apel a pus-o în imposibilitatea de a dovedi cererea dedusă judecății, respectiv toate motivele de fapt invocate în cuprinsul acesteia.

Astfel, instanța de apel a apreciat că este lămurită în ce privește prejudiciul pretins de către reclamantă, pentru ca, prin decizia recurată să rețină că prejudiciul nu se impune a fi analizat în lipsa faptei ilicite (nedovedite) și a culpei, motiv pentru care analiza celorlalte condiții necesare pentru atragerea răspunderii civile (prejudiciul și legătura de cauzalitate) nu se mai impune.

Așa cum reiese din argumentele expuse mai sus, considerentele instanței de apel cu privire la administrarea în prezenta cauză a probei cu expertiză contabilă, sunt contradictorii, instanța de apel procedând în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 255 din C. proc. civ., la respingerea cererii de administrare a acestei probe.

Recurenta invocă, de asemenea, și incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta invocă greșita calificare - în răspundere civilă contractuală - a cererii deduse judecății, curtea de apel reținând o cauză incompletă a cererii deduse judecății și aplicând greșit normele de drept material.

Contrar celor reținute de ambele instanțe de fond, răspunderea solicitată a fi antrenată în speță - urmarea săvârșirii de către intimată a unei fapte ilicite constând în abuzul de drept contractual - are natură delictuală.

Prezenta acțiune este întemeiată pe abuzul de drept (contractual) al intimatei.

Chiar dacă executarea cu bună credință a contractului nu este anume reglementată în cuprinsului unui contract - cum este cazul contractului în speță - această obligație este reglementată în cuprinsul art. 970 din C. civ. de la 1864 (art. 1.170 din noul C. civ.), precum și în art. 14 și art. 15 din noul C. civ., iar răspunderea pentru exercitarea abuzivă - cu încălcarea bunei credințe - a drepturilor este prevăzută cu titlu general în cuprinsul art. 1.353 din noul C. civ.

Cu privire la interpretarea contractului și aplicarea principiului pacta sunt servanda, recurenta arată că, fără a proceda la cercetarea existenței dezechilibrului produs prin executarea abuzivă a contractului de către intimată, instanța de apel a dispus respingerea apelului, analizând exercitarea drepturilor - decurgând din contract, raportat la art. 8 și la actul adițional nr. x/21.12.2009.

Recurenta invocă, de asemenea, și încălcarea de către instanța de apel normele legale incidente în materie de interpretare a dispozițiilor contractului - art. 977 și urm. din C. civ. de la 1864, raportat la dispozițiile art. 4, art. 5, art. 6 din contract.

În susținerea acestei critici, recurenta face trimitere la modul de derulare al raporturilor contractuale.

O altă critică invocată constă în încălcarea normelor imperative privind executarea cu bună-credință a contractului, sens în care recurenta arată că această obligație este reglementată în cuprinsul art. 970 din C. civ. de la 1864 - menționat expres în cuprinsul cererii introductive (art. 1.170 din noul C. civ.). De asemenea, buna-credință este reglementată cu titlu general și în cuprinsul art. 14 și art. 15 din noul C. civ., iar răspunderea pentru exercitarea abuzivă - cu încălcarea bunei-credințe - a drepturilor este prevăzută cu titlu general în cuprinsul art. 1.353 din același cod.

În susținerea acestei critici, recurenta expune istoricul relației contractuale cu intimata și modul de derulare a negocierii dintre părți.

O altă critică de nelegalitate vizează întrunirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, recurenta invocând încălcarea obligației de bună-credință, reglementată de art. 970 din C. civ. de la 1864 și de art. art. 1.170 și 1.272 din noul C. civ.. Fapta ilicită săvârșită de intimată constă în abuzul de drept contractual, fapt ce i-a cauza recurentei un prejudiciu, care se impune a fi reparat, în condițiile în care reau-credință a intimatei este dovedită și constă în refuzul de a negocia și de a stabili un mecanism contractual care să îi asigure recurentei un preț care să acopere cel puțin costurile de producție cu energie ce îi era livrată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, respins excepțiile netimbrării și nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 6 noiembrie 2019, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Critica privind încălcarea normelor de drept material referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție și întreruperea acestuia nu poate fi reținută.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste argumente au făcut obiectul analizei instanței de apel, fiind reiterate, identic, în calea de atac a recursului.

Susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură, care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De altfel, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nici motivul de nelegalitate ce vizează încălcarea normelor de procedură referitoare la administrarea probelor nu este întemeiat.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat criticile aduse de reclamantă soluției primei instanțe de respingere a probei cu expertiza contabilă, raportându-se inclusiv la analiza făcută de prima instanță, dar și la obiectul apelului, context în care ambele instanțe au ajuns la aceeași concluzie, potrivit căreia, nu există o fapta ilicită care să conducă la nașterea vreunui prejudiciu în patrimoniul reclamantei și, prin urmare instanța de apel a respins în mod corect proba cu expertiza contabilă reținând că o asemenea probă nu este utilă în raport cu aspectele evocate.

Criticile recurentei în sensul că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, iar pretențiile sale au fost respinse fără a se fi analizat cauza acțiunii, nefiind examinate toate argumentele de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod corect toate temeiurile indicate în cererea sa, reținând că, pentru prima dată în apel, reclamanta a arătat că acțiunea în pretenții se întemeiază pe o răspundere civilă delictuală.

Argumentele expuse de către recurentă cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii cererii de administrarea în cauză a expertizei contabile vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, fapt ce excedează căii de atac a recursului.

Nici motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă învederează calificarea greșită a cererii deduse judecății în răspundere civilă contractuală, întrucât în opinia sa, răspunderea solicitată a fi antrenată în speță are natură delictuală.

Înalta Curte constată că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost indicat de către recurenta-reclamantă este reprezentat de dispozițiile art. 33, art. 43, art. 64 din Legea nr. 94/1992, art. 970 și art. 1084 din C. civ., precum și pe dispozițiile contractuale. Prin precizarea depusă de către reclamantă, temeiul de drept al acțiunii nu a fost modificat.

De asemenea, întreaga argumentație în fapt a cererii vizează angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, iar nu a celei delictuale. Invocarea pentru prima dată în apel a întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale constituie o schimbare a cauzei acțiunii, iar în raport de dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere criticile și susținerile recurentei în această privință.

Aspectele de nelegalitate din perspectiva interpretării contractului nu pot fi reținute. Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării contractului de către instanța de apel, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Argumentele ce vizează încălcarea normelor imperative privind executarea cu bună-credință a contractului, ca de altfel și cele ce privesc existența faptei ilicite reprezintă o reluarea identică a argumentelor expuse de către reclamantă în cererea de apel, astfel încât, pentru argumentele expuse mai sus, nu mai pot face obiectul analizei în recurs.

Aspectele invocate de recurentă cu privire la obligația de negociere vizează netemeinicia hotărârii recurate, fapt ce excedează limitelor căii de atac a recursului, ce vizează în exclusivitate aspect de nelegalitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2251A din 7 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2251A din 7 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.