ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 505/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. SA - prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. SRL a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 22.551.952 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1 MWh, obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat de Hidroelectrica prin vânzarea cantității totale de 1.303.650,27 MWh (profitul net), calculat conform reglementarilor ANRE, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii până la plata efectivă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 18 februarie 2016, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a dispus admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile Hidroelectrica SA, aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012 și pentru sumele solicitate în plus prin cererea adițională depusă la termenul de judecată din 15 octombrie 2015, pentru perioada 1 iunie 2012 - 1 august 2012.

Prin încheierea de ședință din 12 mai 2016, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a încuviințat administrarea în prezenta cauză a probei cu înscrisuri și a respins administrarea probei cu expertiză contabilă.

Prin Sentința civilă nr. 4229 din 7 iulie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. SA - prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. SRL

Împotriva acestei sentinței și a încheierilor de ședință din 18 februarie 2016 și din 12 mai 2016, reclamanta A. SA a declarat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SA împotriva încheierilor din 18 februarie 2016, 12 mai 2016 și a sentinței civile nr. 4229 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SRL, fiind obligată apelanta să plătească intimatei suma de 11.265 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 1517A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. SA București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă A. SA a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând că recursul privește inclusiv cele dispuse prin încheierea de dezbateri de la termenul din 2 octombrie 2017, cu privire la respingerea cererii formulată de reclamantă de administrare în prezenta cauză a probei cu expertiză contabilă.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că acest motiv de casare este incident, întrucât instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, astfel pretențiile sale au fost respinse fără a se analiza cauza acțiunii reclamantei.

Reclamanta mai susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (4), art. 476 și art. 477 din C. proc. civ., privind verificarea existenței și realitatea acestui dezechilibrului invocat și, odată constatată existența acestuia, dacă existau temeiuri legale și contractuale care să justifice solicitarea sa adresată intimatei, de majorare a prețului de contract, prin luarea în considerare a prețului de producție (de cost).

În acest context, arată recurenta că era necesar ca instanțele să verifice dacă și în ce măsură refuzul C. de a lua în considerare - la momentul negocierii prețului de contract - prețul de cost cu producerea energiei vândute, este unul justificat legal, cu consecința analizării condițiilor atragerii răspunderii civile, respectiv: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăția și raportul de cauzalitate.

Pentru aceste considerente, în mod nelegal instanța de apel a calificat cererea reclamantei numai pe baza celor menționate în cuprinsul a două paragrafe din cererea introductivă, respectiv paragraful 35 și 51, iar în acest fel, prin neexaminarea celorlalte motive de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii, instanța de apel a reținut o cauză incompletă a cererii deduse judecății.

De asemenea, a apreciat incidente dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. și, pe cale de consecință, instanța de apel nu a examinat toate criticile invocate în apelul formulat, în special cele invocate cu privire la natura - delictuală - a acțiunii în răspundere.

Totodată, a reținut natura contractuală a cererii deduse judecății, respingând pentru aceste considerente și ca o consecință a reținerii greșite a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și apelul recurentei împotriva considerentelor încheierii din 18 februarie 2016.

Nu în ultimul rând, a reținut că în apel nu se mai invocă ca temei Raportul Curții de Conturi a României din 17 decembrie 2014, menționând că judecata în apel nu se extinde și la acest act de control.

Dispozițiile legale mai sus evocate, încălcate de instanța de apel nu permit judecătorului să modifice fundamentul pretenției formulate, peste voința reclamantului.

Astfel, instanța nu are autoritatea să schimbe din oficiu cauza cererii de chemare în judecată, fundamentul pretențiilor deduse judecății, acordând o calificare a cererii în contradicție cu cea avută în vedere de parte sau omițând/înlăturând de la examinare argumente supuse atenției instanței, care ar fi contribuit la stabilirea cadrului procesual corect.

În acest sens, recurenta invocă jurisprudența instanței supreme, Decizia nr. 893/2008, prin care s-a statuat că, soluția de casare a deciziei apelate se impune în toate cazurile în care instanța nu cercetează fondul cauzei, anume atunci când pronunță soluția în temeiul unei excepții procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut, deci inclusiv în ipoteza nesocotirii principiului disponibilității a cauzei cererii de chemare în judecată.

Astfel, prin neexaminarea de către instanțele de fond a tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii, recurenta consideră că este vătămată, iar vătămarea produsă nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat.

Prin motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în argumentarea căruia arată că instanța de apel a dat o insuficientă cercetare fondului cauzei, cu consecința pronunțării unei hotărâri parțial nemotivate. Pentru ca apelul formulat să fie respins ca nefondat, instanța de apel (similar primei instanțe), după ce reține natura contractuală a cererii, analizează respectarea de către cocontractantul C. a dispozițiilor art. 11 din Contract (referitor la îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale, astfel cum a reținut și prima instanță, în privința pretinsei încălcări a articolului 11 din contract ...). în acest fel, nici dezechilibrul pretins urmarea creșterii costurilor de producție și, nici executarea abuzivă a contractului de către C., nu au format obiect de analiză pentru instanța de apel.

Astfel, soluția pronunțată nu prezintă motivele pentru care aceste critici (existența dezechilibrului, executarea abuzivă a contractului de către C.) - invocate cu privire la hotărârea primei instanțe - au fost respinse ca nefondate, pentru că acestea nici nu au fost examinate de către instanța de apel.

Sub același aspect, recurenta susține neexaminarea de către instanța de apel a împrejurărilor de fapt și a criticilor sale cu privire la existența dezechilibrului pretins și a abuzului de drept contractual, sens în care expune argumentele pentru care soluția instanței anterioare este greșită.

Recurenta susține nelegalitatea soluției din apel de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă, deoarece această probă era necesară pentru a dovedi creșterea costului de producție, creșterea prețului pe piața contractelor bilaterale de energie, dezechilibrul produs prin executarea contractului, prejudiciul produs.

Astfel, prin respingerea acestei probe, recurenta susține că a fost în imposibilitate de a-și dovedi pretențiile deduse judecății - respingerea cererii de administrare a probei conform încheierii de dezbateri din 2 octombrie 2017 - ca apoi prin decizia pronunțată să fie respins și apelul formulat împotriva încheierii din 12 mai 2016. Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat art. 249 C. proc. civ.

Referitor la încuviințarea cererii de administrare a probei cu expertiză, recurenta susține că aceasta era utilă, concludentă și pertinentă în prezenta cauză.

Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă învederează calificarea greșită a cererii deduse judecății în răspundere civilă contractuală, așa încât în opinia sa, răspunderea solicitată a fi antrenată în speță are natură delictuală, sens în care expune argumentele vizând executarea abuzivă a contractului și încălcarea prevederilor legale imperative, potrivit cărora, contractul se execută cu bună-credință, iar dezechilibrul invocat a avut loc ca urmare a intervenirii unor împrejurări noi pe parcursul executării contractului.

În acest context, recurenta susține că toate aceste critici nu au fost examinate de către instanța de apel, sens în care apreciază ca nelegală hotărârea pronunțată.

În continuare, recurenta susține critici privind nelegalitatea soluției date cu privire la interpretarea contractului părților și aplicarea principiului pacta sunt servanda.

În argumentarea acestor critici, recurenta arată, în esență, că cele reținute de cele două instanțe privind înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 11 din Contract - în toate cazurile, prin chiar încheierea Actului adițional nr. x - nu sunt conforme, nici prevederilor Contractului și nici normelor ce reglementează, pe de o parte, interpretarea contractului și pe de altă parte, executarea drepturilor și obligațiilor decurgând din contract și astfel, nici principiului forței obligatorii a contractului.

Contrar celor reținute de instanțe, înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 11 din contract nu ar putea fi discutată decât în ipoteza ajustării prețului conform art. 5 din Actul adițional x/21.12.2009, însă, câtă vreme nicio ajustare a prețului nu a fost negociată și decisă pentru anul 2012, prevederile art. 11 din contract nu puteau fi considerate a fi fost înlăturate de la aplicare, chiar dacă s-ar reține o similitudine între cei doi termeni (ajustare vs modificare).

Așadar, cel puțin pentru anul 2012, a fost menținută în Contract, și prin urmare obligatorie, obligația de adaptare a prețului contractului în funcție de modificările de circumstanțe intervenite în cursul executării sale.

Or, în perioada vizată, în executarea Contractului, a survenit un dezechilibru substanțial, ce se circumscrie astfel ipotezei avute în vedere de art. 11 din Contract și care a născut în sarcina C. obligația de a proceda la adaptarea elementelor Contractului - îndeosebi a prețului Contractului - astfel încât să poată fi restabilit echilibrul între prestațiile părților.

Cu toate acestea, în toată perioada aferentă anului 2012, până la data de 1 august 2012, dată la care a operat denunțarea Contractului de vânzare-cumpărare energie, pârâta a solicitat și primit energie de la recurentă la prețul prevăzut în Actul adițional nr. x din 20 decembrie 2010.

Pentru aceste considerente, cel puțin cu privire la anul 2012, contrar celor reținute de cele două instanțe, îi poate fi imputată pârâtei exercitarea abuzivă a dreptului de a-i fi livrată energia electrică la prețul prevăzut în contract, modificat prin Actul adițional nr. x din 20 decembrie 2010, deci la prețul stabilit de părți pentru anul anterior (2011) și care nu a fost majorat cu 3,5% (cum în mod greșit a reținut instanța de apel, fără a indica și mijlocul de probă din care a reținut acest aspect).

Referitor la încălcarea normelor imperative privind executarea cu bună-credință a contractului, recurenta-reclamantă arată că, obligația cu bună-credință este o obligație imperativă ce revine fiecărui cocontractant, aspect pe care pârâta l-a încălcat.

În acest sens, recurenta-reclamantă expune atitudinea pârâtei în derularea contractului părților, în mod special referitor la opoziția acesteia cu privire la orice încercare de renegociere a contractului privind reechilibrarea și adaptarea contractului la noile circumstanțe ivite în executarea contractului, refuzând stabilirea unui mecanism contractual adecvat de ajustare a prețului contractual.

În argumentarea acestei din urmă critici, reclamanta expune pe larg modul în care pârâta a răspuns la solicitările reclamantei cu privire la reechilibrarea contractului la noile împrejurări intervenite în executarea contractului, aspect ce denotă reaua-credință a acesteia.

Recurenta-reclamantă arată, în continuare existența - abuzului de drept contractual - și întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale, în a cărui argumentare reiterează abuzul de drept, exercitarea cu rea-credință a drepturilor și obligațiilor în derularea contractului - invocă art. 970 din vechiul C. civ. - apreciind că pârâta a săvârșit această faptă ilicită care i-a cauzat un prejudiciu ce se impune a fi reparat în integralitate.

Ca temei al pretențiilor sale, recurenta invocă și dispozițiile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Față de considerentele expuse, recurenta susține că, în cauză sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale, prin atitudinea pârâtei de încălcare a obligațiilor de executare cu bună-credință a contractului încheiat de părțile în litigiu, abuzul de drept în executarea contractului.

Referitor la abuzul de drept, recurenta îl definește raportându-l la doctrina în materie, în temeiul noilor dispoziții ale C. civ., în final arătând că, prejudiciul efectiv și beneficiul nerealizat au fost determinate prin raportare la prețul contractului.

În același context, recurenta-reclamantă expune elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale: existența unui prejudiciu - prejudiciul efectiv și beneficiul nerealizat - existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției.

Astfel, arată recurenta, că din cuprinsul proceselor-verbale și a notelor de negociere aflate la dosarul cauzei rezultă că pârâta a refuzat negocierea și stabilirea unui mecanism contractual care să asigure reclamantei un preț contractual, care să acopere cel puțin costurile de producție cu energia ce-i era livrată, fără a mai discuta și despre necesitatea obținerii unui profit de către recurentă din derularea contractului.

Mai mult, în opinia recurentei, prin executarea nerezonabilă, excesivă a drepturilor derivând din contract, intimata a solicitat reclamantei îndeplinirea exactă a obligațiilor asumate, chiar dacă această executare îi cauzează prejudicii însemnate.

Prin întâmpinarea depusă la 21 februarie 2018, intimata-pârâtă SC C. SRL a invocat în principal, excepția insuficientei timbrări a recursului, nulitatea recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea soluției instanței de apel ca legală și temeinică.

La 12 martie 2018, recurenta-reclamantă A. SA București a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimată solicitând înlăturarea susținerilor acesteia ca nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 24 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 4 iunie 2018, părțile depunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 27 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 7 martie 2019, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta critică faptul că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, iar pretențiile sale au fost respinse fără a se fi analizat cauza acțiunii, astfel că prin neexaminarea de către instanțe a tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii, aceasta se consideră vătămată, iar vătămarea produsă nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat.

Astfel, recurenta arată că instanța de apel nu ar fi analizat temeiurile de fapt învederate la paragrafele 36-50 din cererea de chemare în judecată, apreciind relevante numai paragrafele 35 și 51 din cuprinsul cererii și că nu ar fi prezentat vreun considerent pentru care ar fi apreciat că celelalte motive expuse în cuprinsul cererii ar fi fost înlăturate de la examinare.

Susținerile, potrivit cărora, instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu pot fi primite, având în vedere că acestea sunt, de fapt, chestiuni de fond tranșate de cele două instanțe.

Aceasta deoarece, criticile aduse sunt nefondate, întrucât instanța de apel a analizat în mod corect toate temeiurile indicate în cererea sa, totodată constatând că, pentru prima dată în apel, recurenta a considerat că acțiunea în pretenții se întemeiază pe o răspundere civilă delictuală.

În acest sens, se constată că temeiurile invocate în mod expres în cererea de chemare în judecată sunt raportul Curții de Conturi și dispozițiile legale ce reglementează activitatea acestei instituții, art. 970 și 1084 C. civ. de la 1864, precum și clauzele contractuale de la art. 8 și 11 din Contract, astfel că întreaga argumentație în fapt a cererii vizează angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, iar nu a celei delictuale. Invocarea pentru prima dată în apel a întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale constituie o schimbare a cauzei acțiunii, astfel că, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere criticile și susținerile recurentei în această privință.

În acest sens se reține că, atât timp cât cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în fața primei instanțe cu respectarea cerințelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ., iar invocarea unor noi motive în apel este interzisă de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanțele de fond au stabilit în mod corect limitele învestirii, cu respectarea principiul disponibilității și au analizat toate motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă în susținerea acțiunii și a apelului.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază și ar cuprinde motive contradictorii și, că instanța de apel nu ar fi analizat criticile sale cu privire la dezechilibrul pretins urmare a creșterii costurilor de producție și cu privire la executarea abuzivă a contractului de către pârâtă.

În ceea ce privește motivul evocat, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază și această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență, contrar celor susținute de reclamantă, faptul că instanța de apel a analizat criticile sale cu privire la dezechilibrul pretins urmare a creșterii costurilor de producție și cu privire la executarea pretins abuzivă a contractului de către pârâtă, aceasta analiză regăsindu-se dezvoltată în considerentele deciziei atacate.

Tot în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că, în mod greșit, instanța de apel a respins cererea de administrare a probei cu expertiza contabilă și că, prin respingerea acestei probe ar fi fost în imposibilitate de a-și dovedi pretențiile deduse judecății, totodată apreciind că ar fi contradictorii considerentele instanței de apel cu privire la administrarea acestei probe, fiind astfel încălcate prevederile art. 255 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, considerentele pentru care instanța de apel a respins administrarea probei cu expertiza contabilă nu sunt contradictorii, acestea respectă dispozițiile art. 255 alin. (1) și pe cele ale art. 258 C. proc. civ.

Totodată, se reține că instanța de apel a apreciat în mod corect că proba cu expertiza contabilă nu este pertinentă și că nu ar avea legătură cu cauza. De altfel, deși a afirmat că ar fi contradictorii considerentele pentru care instanța de apel a respins administrarea probei cu expertiza contabilă, cu privire la pertinență a susținut doar că această probă ar avea legătură cu obiectul procesului, în condițiile în care cele două instanțe au reținut în mod corect că prejudiciul suferit este străin de răspunderea juridică invocată în speță.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a analizat criticile aduse de reclamantă soluției primei instanțe de respingere a probei cu expertiza contabilă, raportându-se inclusiv la analiza făcută de prima instanță, dar și la obiectul apelului, context în care ambele instanțe au ajuns la aceeași concluzie, potrivit căreia, nu există o fapta ilicită care să conducă la nașterea vreunui prejudiciu în patrimoniul reclamantei și, prin urmare instanța de apel a respins în mod corect proba cu expertiza contabilă reținând că o asemenea probă nu este utilă în raport cu aspectele evocate.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă învederează calificarea greșită a cererii deduse judecății în răspundere civilă contractuală, întrucât în opinia sa, răspunderea solicitată a fi antrenată în speță are natură delictuală, sens în care expune argumentele vizând executarea abuzivă a contractului și încălcarea prevederilor legale imperative, potrivit cărora, contractul se execută cu bună-credință, iar dezechilibrul invocat a avut loc ca urmare a intervenirii unor împrejurări noi pe parcursul executării contractului.

În acest context, recurenta susține că toate aceste critici nu au fost examinate de către instanța de apel, sens în care apreciază ca nelegală hotărârea pronunțată.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, confirmând astfel raționamentul primei instanțe, în sensul că în sarcina pârâtei nu există o faptă ilicită.

În acest context, recurenta a sugerat că, de fapt, și-a întemeiat acțiunea în pretenții pe o răspundere civilă delictuală, respectiv pe pretinsul abuz de drept contractual în executarea contractului și că instanțele au calificat greșit cererea formulată ca având natura unei răspunderi civile contractuale, raportându-se la art. 8 și art. 11 din Contract, susțineri contrazise de faptul că prestațiile izvorăsc din contractul în vigoare în perioada pentru care s-au formulat pretențiile.

Totodată, se reține că recurenta se raportează atât în acțiunea în pretenții, cât și în apel și în recurs, la contract, care era în vigoare în perioada în care s-ar fi produs pretinsul prejudiciu în patrimoniul recurentei-reclamante. Mai mult, întreaga acțiune este argumentată pe reaua-credință a pârâtei în executarea contractului, pe exercitarea unui abuz de drept în executarea obligației sale contractuale de a negocia/renegocia anumite clauze ale Contractului, pe mecanismul de calculare a prețului de cost al energiei și a prețului contractului.

În acest sens, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, astfel că, având în vedere raționamentul instanței de apel s-a reținut că reclamanta nu a dovedit nici existenta unei fapte de încălcate a obligațiilor contractuale, nici existenta unui abuz de drept.

Susținerile recurentei, în sensul că prin Actul adițional nr. x din 21 decembrie 2009 nu s-a convenit o excludere a aplicării art. 11 din Contract sunt contrazise de considerentul al doilea al preambulului Actului adițional nr. x din 20 decembrie 2010, în care se menționează că părțile sunt de acord că prin această modificare a contractului se permite vânzătorului o majorare a prețului de cel mult 3,5%. Prin urmare, este lipsită de temeinicie distincția făcută de reclamantă între ajustare - termen utilizat în actul adițional nr. x - și modificare a prețului contractului - termen utilizat în art. 11 din contract.

Din această perspectivă, instanțele au reținut că prevederile contractuale reglementează doar posibilitatea ajustării prețului și nu obligativitatea pârâtei de a accepta prețul majorat. Mai mult, pentru perioada 2011 - 2012, s-a constatat că nu mai subzista obligația prevăzută de art. 11 deoarece părțile o excluseseră în mod expres de la aplicare prin actul adițional nr. x octombrie 2009, astfel că nu i se putea imputa pârâtei nerespectarea unor prevederi contractuale exprese. În consecință, instanțele au constatat inexistența faptei ilicite ca și condiție pentru antrenarea răspunderii civile contractuale invocate drept temei al cererii în despăgubiri. Față de neîndeplinirea acestei cerințe, devenea inutilă și lipsită de finalitate demersului judiciar propus analizarea condiției privitoare la existența și întinderea prejudiciului.

În ceea ce privește pretinsa nerespectare a art. 8, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect, în considerentele deciziei recurate, că între părți s-au purtat în permanență negocieri efective vizând modificarea contractului în ceea ce privește cantitatea de energie livrată și prețul.

De asemenea, și concluziile Tribunalului București au fost confirmate de instanța de apel, reținându-se că pârâta și-a exercitat cu bună-credință drepturile decurgând din contract, întrucât a fost de acord cu majorarea prețului contractual peste pragul maxim de 3,5% pe care părțile l-au convenit printr-un act adițional anterior.

Referitor la abuzul de drept contractual, recurenta susține, în esență, că fapta ilicită a pârâtei ar consta în refuzul de a renegocia contractul, de fapt întregul mecanism contractual, nemulțumită de cel construit de aceasta la momentul 2004, în avantajul ei, și că cele două instanțe ar fi reținut în mod greșit că nu ar exista o prevedere legală sau contractuală din care să decurgă necesitatea ca părțile să obțină profit.

Contrar susținerilor recurentei, așa cum în mod corect au reținut cele două instanțe, pârâta a dat dovadă de bună-credință și a negociat contractul, chiar dacă acesta inițial, așa cum a recunoscut și recurenta era în avantajul să, instanța neputând interveni în contractul privat încheiat între părți, întrucât aceasta ar însemna încălcarea libertății de voință de către autoritatea publică.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale, recurenta nedovedind nici existența unei fapte de încălcare a obligațiilor contractuale și nici existența unui abuz contractual.

Astfel, pentru ca susținerile dezvoltate de recurenta-reclamantă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2019.

Procesat de GGC - LM