ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1386/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Neamț, secția l civilă și de contencios administrativ sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că în perioadele 20 noiembrie 1981-20 aprilie 1982 și 9 decembrie 1983-11 octombrie 1991 a lucrat în condiții de grupa a II-a de muncă.

Prin sentința civilă nr. 1313 din 12 decembrie 2018, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a respins ca nefondată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 769 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs.

În motivare, a susținut că instanța de apel nu a coroborat probele administrate în cauză, concluzia acesteia în sensul că nu și-a desfășurat activitatea în grupa a II-a de muncă fiind incorectă și contrazisă de probatoriul administrat, pe care l-a detaliat.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a dat dispozițiilor Ordinului nr. 50/1990 al Ministerului Muncii și Protecției Sociale o interpretare contrară celor avute în vedere de legiuitor, considerând că, pentru ca o persoană să beneficieze de condițiile aferente grupei superioare de muncă, este necesar ca funcția/postul respectivei persoane să fie nominalizat expres în anexa la Ordin.

Or, din analiza dispozițiilor cuprinse în punctele 1-5 din Ordinul nr. 50/1990 rezultă că are caracter esențial pentru încadrarea activității unei persoane într-o anumită grupă de muncă nu funcția deținută, ci condițiile de muncă în care se desfășoară activitatea.

Referitor la condițiile de muncă în care și-a desfășurat activitatea, a susținut că instanța de apel, deși a adus în discuție acest aspect, a omis să aibă în vedere la soluționarea cauzei dispozițiile art. 272 din Codul muncii, care prevăd că sarcina probei revine angajatorului.

Astfel, fără a face aplicarea acestor dispoziții legale, instanța a conchis că, deși a susținut că și-a desfășurat activitatea în condiții grele, acestea sunt simple susțineri neînsoțite de probe, ignorând faptul că intimata era cea care, în considerarea dispozițiilor legale enunțate, ar fi trebuit să depună la dosarul cauzei fișa postului sau un alt înscris din care să rezulte fără echivoc atribuțiile sale de serviciu, precum și dovada că, începând cu anul 1990, în cadrul unității nu a fost depășită limita legală a noxelor.

Mai mult, a arătat că sigurul mijloc de probă la îndemâna sa, pentru dovedirea condițiilor de muncă, a fost proba testimonială, care a fost respinsă de instanță ca nefiind pertinentă.

În continuare, a evocat deciziile nr. 2/2016 și nr. 9/2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, precum și jurisprudența în materie, subliniind că, potrivit acestora, încadrarea în grupe superioare de muncă se face pe baza existenței condițiilor de muncă deosebite și a uzurii capacității de muncă a persoanelor care lucrează într-un astfel de climat.

În final, a arătat că relevantă în sensul celor anterior susținute este și Nota de fundamentare la H.G. nr. 1223/1990, în care se expune justificarea încadrării în grupa superioară de muncă și a unor persoane care nu desfășoară activitățile enumerate în anexele la Ordinul nr. 50/1990.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, care, însă, nu au depus puncte de vedere la raport.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României și în art. 457 C. proc. civ.

În cauză, recursul are ca obiect decizia nr. 769 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă într-un conflict de muncă.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare, aplicabilă în raport de data promovării litiigiului în fața instanței de fond, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (…) conflictele de muncă și de asigurări sociale (…)".

În raport cu dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte, constatând și că decizia nr. 769 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, împotriva căreia a fost declarat prezentul recurs, era definitivă încă de la pronunțare, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., reține că aceasta nu este susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.

Prin urmare, instanța supremă, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, va respinge recursul ca inadmisibil, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 769 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iulie 2020.