ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1345/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 20 noiembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei 128.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și a sporului de valoare aduse de aceasta imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x, cu instituirea unui drept de retenție, în favoarea reclamantei, asupra imobilului descris mai sus, până la plata efectivă a despăgubirilor, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii acțiunii și până la data plății, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1444 C. civ. din 1864, principiul îmbogățirii fără justă cauză, O.G. nr. 13/2011, art. 194 și art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 629/2018 din 11 aprilie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile de despăgubiri aferente perioadei 1991 - 2003, invocată de pârât și a respins acțiunea formulată de reclamanta RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. împotriva pârâtului A. pentru pretențiile de despăgubiri aferente perioadei 1991-2003, ca prescrise și ca neîntemeiată acțiunea în privința pretențiilor ulterioare acestei perioade. Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.160 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar, în subsidiar, în cazul în care instanța de apel va aprecia că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, solicită schimbarea în tot a sentinței atacate și, în urma rejudecării, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile de despăgubiri aferente perioadei 1991-2003 și admiterea în integralitate a acțiunii civile, astfel cum a fost formulată și precizată, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 23/2019 din 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei civile nr. 23/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, reclamanta RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în totalitate atât a deciziei atacate, cât și a sentinței de fond și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat că, deși instanța a respins apelul ca nefondat, în considerentele hotărârii a reținut că reclamanta ar fi putut solicita contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că dacă instanța de apel a constatat că are dreptul la despăgubiri, trebuia să-i admită apelul și să schimbe în parte sentința primei instanțe, în sensul admiterii în parte a acțiunii pentru suma de 94.524 RON, stabilită prin raportul de expertiză. Pe de altă parte, dacă nu ar fi avut certitudinea cuantumului acestor despăgubiri, trebuia să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe.

A mai susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a mai desfășurat nicio activitate din anul 2018. Or, acest considerent nu are nicio legătură cu cererea dedusă judecății având ca obiect despăgubiri aferente perioadei cuprinse între 1991 și 2003.

De asemenea, aceeași parte a învederat că tot străin de natura cauzei este și considerentul referitor la înființarea unei noi societăți având denumirea B. al cărei unic asociat este fiica numitei C., societate care își desfășoară activitatea tot pe str. x, însă la nr. 1-3 din Cluj-Napoca.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958. În acest sens, a arătat că dreptul la acțiune s-a născut la data expirării contractului de închiriere din 2013, iar, efectiv, de la data părăsirii spațiului de către recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 26/1990, întrucât, încă de la data înființării societății, sediul său a fost în Cluj-Napoca, str. x.

Or, potrivit regulilor referitoare la înființarea și funcționarea societăților comerciale din perioada cuprinsă între 1991 și 1993, nu era necesară încheierea unui contract de închiriere pentru ca o societate să poată funcționa într-un spațiu aflat în proprietatea unuia dintre asociați. Astfel, o simplă declarație a asociatului proprietar al spațiului afectat desfășurării activității societare era suficientă.

Ignorând această stare de fapt care avea la bază prevederi legale, instanța de apel a ajuns la concluzia greșită că, în lipsa unui contract de închiriere, nu poate fi dovedită folosința neîntreruptă a spațiului în perioada cuprinsă între 1991-2003, motiv pentru care a respins în mod nelegal acțiunea ca prescrisă.

Autoarea recursului a mai arătat că, în anul 1994, a încheiat un contract de închiriere cu asociatul D..

Totodată, aceeași parte a susținut că nu este titulara unor contracte de închiriere distincte, ci și-a prelungit succesiv contractul său, fără să existe perioade de timp în care să fi ocupat fără drept imobilul în litigiu.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că închirierea imobilului este supusă unui singur termen de prescripție în privința dreptului chiriașului de a obține despăgubiri pentru îmbunătățirile și sporul de valoare aduse imobilului pe toată perioada contractuală. În aceste condiții, autoarea recursului a subliniat că termenul de prescripție a început să curgă începând cu luna decembrie 2013, când a părăsit imobilul în litigiu.

Cu privire la pretențiile respinse pe fond, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile C. civ. referitoare la dreptul chiriașilor la încetarea contractului.

În concret, titulara recursului a criticat considerentele prin care instanța de apel a reținut că pretențiile aferente perioadei 2003-2013 sunt neîntemeiate pentru că o parte din îmbunătățirile aduse imobilului se încadrează în categoria lucrărilor locative ce intră în sarcina chiriașului, conform art. 1447-1449 C. civ., iar cea mai mare parte a îmbunătățirilor au fost destinate desfășurării activității societății.

În combaterea acestor considerente, recurenta-reclamantă a arătat că intimatul-pârât s-a îmbogățit fără justă cauză de pe urma îmbunătățirilor aduse imobilului, inclusiv ca urmare a închirierii imobilului altor societăți cu un obiect de activitate similar.

În aceste condiții, titulara recursului a subliniat că sunt îndeplinite condițiile art. 1345-1348 C. civ. care reglementează îmbogățirea fără justă cauză pe care le-a prezentat în detaliu.

În partea finală a memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că, din contractul de închiriere, nu rezultă că la expirarea termenului convenit imobilul trebuia restituit de chiriaș în starea în care a fost predat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 25 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, excepția inadmisibilității celui de al doilea motiv de recurs întrucât recurenta nu invocă motive de nelegalitate, ci doar aspect de netemeinicie ale hotărârii recurate, precum și excepția inadmisibilității recursului pentru nerespectarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 20 mai 2019, recurenta-reclamantă RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimatul-pârât și admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La 13 decembrie 2019, recurenta-reclamantă RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. a depus un înscris intitulat "Memoriu" la care a atașat un înscris olograf în copie certificată reprezentând un proces-verbal datat 25 aprilie 2005, prin care a fost reiterată solicitarea de admitere a recursului așa cum a fost declarat și motivat, cu rugămintea de a fi reanalizate textele legale care au fost încălcate la pronunțarea hotărârilor instanțelor devolutive.

Exceptând înscrisul mai sus amintit, părțile nu au depus puncte de vedere la raportul ce le-a fost comunicat.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului invocate de intimatul-pârât, prin întâmpinare și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 7 aprilie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 7 aprilie 2020, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părțile fiind citate pentru termenul din 2 iunie 2020, dată la care cauza a fost amânată la cererea recurentei-reclamante, pentru lipsă de apărare, fiind stabilit termen la 14 iulie 2020, ora 11

00

.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, în esență, că, deși instanța de apel reține că reclamanta ar fi putut solicita în temeiul îmbogățirii fără justă cauză doar valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, constând în manoperă și materiale efectiv încorporate în imobil, dar nu și sporul de valoare, recunoscându-i, astfel, în opinia sa, un drept la despăgubiri, cu toate acestea, hotărârea pronunțată este în contradicție cu cele reținute de instanță.

Critica recurentei-reclamante este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Ipoteza motivelor contradictorii se referă la două tipuri de contradicții.

Pe de o parte, contradicția poate exista între considerentele și dispozitivul aceleiași hotărâri, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul cuprinde soluția contrară, astfel încât nu se poate ști ce anume a decis instanța.

Pe de altă parte, contradicția poate exista și între considerentele aceleiași hotărâri, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la analiza temeiniciei pretențiilor reclamantei-apelante după ce a argumentat respingerea criticilor din apel referitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1991-2003.

Prin urmare, considerentele pretins a fi contradictorii vizează analiza temeiniciei pretențiilor reclamantei doar în ceea ce privește lucrările arătate ca fiind efectuate în perioada 2003-2013.

Cât privește, însă, pretențiile reclamantei raportat la acest interval de timp, instanța a reținut faptul că lucrările de construire a imobilului s-au realizat în perioada 1991-1993, perioadă în care reclamanta nu a desfășurat activitate comercială, iar, la momentul încheierii contractului de locațiune din anul 2003, imobilul dat în folosință era în perfectă stare de funcționare ca restaurant, astfel încât, nu poate fi reținută nicio culpă rezultată din neîndeplinirea obligației legale a proprietarului, astfel cum decurge din dispozițiile art. 1421 C. civ. (de la 1864), situație în care imobilul nu avea nevoie de îmbunătățiri, iar lucrările efectuate de reclamantă au profitat exclusiv acesteia pentru exercitarea obiectului de activitate.

Mai mult, instanța a reținut că lucrările de investiție efectuate de chiriaș dau dreptul la despăgubiri, la expirarea termenului contractului, numai în măsura în care reprezintă lucrări ce cad în sarcina proprietarului, însă, cum, în cauză, lucrările efectuate erau necesare pentru buna desfășurare a activității comerciale, chiriașul nu are dreptul la despăgubiri.

Totodată, luând în considerare temeiul de drept în baza căruia reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri atât pentru îmbunătățiri, cât și pentru sporul de valoare adus imobilului, instanța de apel a statuat că, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, reclamanta putea solicita doar valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, constând în manoperă și materiale efectiv încorporate în imobil și în niciun caz sporul de valoare.

Prin această afirmație, însă, instanța nicidecum nu a dorit să lase de înțeles că reclamanta era în mod concret îndreptățită să obțină valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, constând în manoperă și materiale efectiv încorporate în imobil, ci, a dorit să scoată în evidență ce anume putea solicita reclamanta în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, afirmația fiind una de ordin teoretic, generic și nu ca o concluzie finală la situația concretă din speță.

Că este așa, o dovedește însăși afirmația imediat următoare, prin care instanța, referindu-se, în concret, la situația existentă în speță, arată că nu s-a dovedit întrunirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, motiv pentru care, reține că, în mod întemeiat, pentru perioada 2003-2013 prima instanță a respins acțiunea în despăguburi ca neîntemeiată.

Prin urmare, instanța supremă va respinge ca nefondată critica referitoare la pretinsa contradicție dintre fraza de la antepenultimul paragraf al deciziei recurate cu dispozitivul deciziei date în apel.

În cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a învederat și faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei.

În acest sens, recurenta menționează referirea pe care instanța o face la împrejurarea că, din anul 2013, societatea nu a mai desfășurat nicio activitate până în anul 2018, aspect care, în opinia autoarei prezentului demers judiciar, nu are nicio legătură cu speța supusă analizei întrucât despăgubirile au fost solicitate pentru perioada 1991-2013.

De asemenea, un alt motiv străin de cauză menționat de recurentă se referă la invocarea înființării unei noi societăți cu numele B., care își desfășoară activitatea pe aceeași stradă din Municipiul Cluj-Napoca.

Fără a nega existența unor astfel de referiri ale instanței de apel în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanța supremă constată că aspectele indicate de recurentă, ca fiind motive străine de natura cauzei, se circumscriu unor elemente care reflectă contextul în care a fost introdusă acțiunea în anul 2013.

Mai mult, aceste mențiuni ale instanței de apel nu au o legătură directă cu soluționarea cauzei, nu sunt considerente decizorii, astfel încât, nu pot fi atașate argumentelor care au stat la baza hotărârii de respingere a apelului declarat de recurenta din cauza pendinte, motiv pentru care, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De altfel, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza ultimă vizează motivele exclusiv străine de natura cauzei ("numai motive străine de natura cauzei"). Prin urmare în condițiile în care există motive consistente ce sprijină soluția, acest motiv de casare nu poate fi reținut.

Cu referire la motivul de nelegalitate circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, precum și a prevederilor Legii nr. 31/1990 și a Legii nr. 26/1990, instanța supremă constată că, deși criticile dezvoltate au fost subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea nu reprezintă altceva decât o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinței primei instanțe, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel.

Mai mult decât atât, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate vizează aspecte factuale ale cauzei, care nu pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului.

Așadar, având în vedere că, în adoptarea soluției de respingere a apelului, decizia recurată a fost fundamentată pe anumite considerente, Înalta Curte constată că recurenta nu a adus critici care să vizeze raționamentul, considerentele instanței de apel, ci s-a rezumat în a reitera motivele de apel formulate împotriva considerentelor primei instanțe, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge criticile subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 23/2019 din 22 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Cu privire la cererea intimatului-pârât de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimatul-pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.896,75 RON.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L., ca parte căzută în pretenții, la plata către intimatul-pârât, A., a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 11.896,75 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă RESTAURANT CU BAR PANORAMIC S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 23/2019 din 22 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 11.896,75 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iulie 2020.