ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1331/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acțiunea înregistrată la 04.05.2017, pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat de Primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate instituirea servituții de utilitate publică asupra întregului teren al reclamanților, în suprafață de 604 m.p., situat în Cluj-Napoca, Calea x, identificat în C.F. nr. x, nr. top. x, conform Planului General de Urbanism al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin H.C.L. nr. 493/2014, precum și refuzul pârâților de a finaliza procedura de expropriere; să dispună obligarea pârâților la acordarea despăgubirii juste pentru imobil, în cuantumul stabilit de instanța de judecată; să dispună obligarea pârâților la emiterea deciziei de expropriere, în caz contrar, sentința pronunțată în prezentul litigiu să țină loc de act translativ de proprietate, apt de intabulare; cu cheltuieli de judecată.

Pârâții au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 318/11.07.2018, Tribunalului Cluj, secția civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a dispus obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca să plătească, în favoarea reclamanților, despăgubiri în cuantum de 572.836 RON pentru imobilul în suprafață de 554 m.p., înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x; a respins celelalte capete de cerere; a luat act de manifestarea de voință a reclamanților, în sensul solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând schimbarea hotărârii, în sensul respingerii, în tot, a acțiunii reclamanților.

Intimații A. și B. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia civila nr. 19/A din 29.01.2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâți, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a dispus obligarea Municipiului Cluj-Napoca să plătească, în favoarea reclamanților, suma de 469.436 RON pentru imobilul în suprafață de 454 m.p., înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

În esență, în raport de probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut, în fapt, că suprafața de 454 m.p. din terenul aflat în prezent în proprietatea reclamanților, înscris în C.F. nr. x Cluj, nr. top. x, este afectată de o servitute de utilitate publică, fiind necesară realizării unor lucrări de străpungere (drum de legătură) între str. x și str. x din municipiul Cluj-Napoca, în concordanță cu Planul de urbanism zonal al Municipiului.

Pentru imobilele grevate de o servitute de utilitate publică, până la aplicarea acestora, pot fi autorizate lucrări care nu conduc la amplificarea volumului construcțiilor, cum ar fi lucrări de întreținere curentă, modificări interioare sau schimbări de destinație, lucrări cu caracter provizoriu - panouri de afișaj, firme și reclame.

Străpungerea pe traseul str. x - Calea x a fost, inițial, reglementată prin Planul de urbanism zonal (P.U.Z.) aprobat prin Hotărârea de Consiliu Local nr. 458/17.07.2007, fiind preluat în noul P.U.G. al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin H.C.L. nr. 493/2014.

Reclamanții au calitatea de proprietari ai terenului în litigiu din 12.05.2004, prin cumpărare, ceea ce înseamnă că au putut dispune, în mod liber, de terenul lor doar până în anul 2007, când imobilul a fost afectat de servitutea de utilitate publică sus-evocată.

Prin urmare, din anul 2007 și până în prezent, dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului a fost grav afectat, interdicția de construire instituită având semnificația unei severe ingerințe în exercitarea prerogativelor specifice unui astfel de drept, reducând major valoarea de piață a bunului și posibilitatea de a fi valorificat comparabil cu alte terenuri din municipiul Cluj-Napoca, care nu sunt afectate de o asemenea servitute.

În mod evident, dreptul recurenților de a se bucura de terenul lor, în sensul de a-l folosi și dispune de el în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, a fost sever afectat, acestora rămânându-le, în prezent, simpla posesie.

În aceste circumstanțe, prima instanță a apreciat, în mod corect, că situația existentă are semnificația unei exproprieri de fapt, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunțată în cauza Burghelea împotriva României), potrivit căreia "pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat o deposedare sau o expropriere formală, dar și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației litigioase".

Art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O. prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Corelativ, art. 44 alin. (3) din Constituția României prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, cu plata unei drepte și prealabile despăgubiri.

În cazul reclamanților, deși situația terenului lor este asimilabilă unei exproprieri de fapt, despăgubirea nu s-a produs, autoritățile locale invocând lipsa fondurilor, după cum nu au fost demarate nici procedurile concrete de expropriere în sensul Legii nr. 33/1994.

Contrar celor afirmate de apelanți, în cauză nu s-ar putea reține, în favoarea lor, că ar fi încercat, în mod rezonabil și cu bună-credință, rezolvarea situației juridice privitoare la terenul în litigiu, câtă vreme, din anul 2007 și până în prezent, nu au fost efectuate demersuri juridice specifice declanșării, derulării și finalizării procedurilor legale de expropriere. Or, întârzierea autorităților sau, eventual, nealocarea fondurilor necesare nu poate scuza ingerința produsă reclamanților de peste 10 ani în exercitarea dreptului lor de proprietate, cu atât mai mult cu cât un comportament loial, în spiritul Convenției (art. 1 din Protocolul 1) și al dispozițiilor constituționale în materie, impuneau nu doar efectuarea cât mai grabnică a procedurilor de expropriere, ci și prealabile despăgubiri.

În consecință, concluzia justă este că, în cauză, ingerința suferită de reclamanți are semnificația unei exproprieri de fapt, fiind necesară indemnizarea lor bănească, ca mijloc de reparație.

Apelul a fost admis, cu consecința schimbării, în parte, a deciziei atacate, doar în ce privește suprafața de teren pentru care se datorează despăgubiri, Curtea de Apel considerând, raportat la cauza cererii de chemare în judecată și expertiza efectuată de expert C., că suprafața de teren afectată, în concret, de servitutea de utilitate publică este de 454 m.p., în vreme ce o suprafață de 100 m.p. are o altă situație juridică. Prin urmare, despăgubirile au fost reduse corespunzător suprafeței de 454 m.p., afectate de servitutea de utilitate publică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, reprezentați de Primar, criticând-o pentru următoarele motive:

a. Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 alin. (4), art. 56 alin. (8) din Legea nr. 350/2001, art. 8, art. 12 din Legea nr. 33/1994 și art. 44 din Constituție - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La această dată, Municipalitatea nu a demarat investiția pentru realizarea străpungerii Calea x - str. x, nefiind alocate fonduri în buget în acest sens. Planul Urbanistic General este o documentație de urbanism premergătoare investițiilor, ce urmărește implementarea unui concept de trafic integrat, parte a unei strategii de dezvoltare pe termen lung și presupune o abordare a problemelor într-o perspectivă de timp mai largă, care depășește cei 10 ani de valabilitate a documentației.

Servitutea de utilitate publică instituită asupra terenului reclamanților, prin P.U.G., are în vedere criterii deduse dintr-o viziune de ansamblu asupra dezvoltării orașului, respectiv a tramei stradale majore. Utilitatea publică este instituită prin P.U.G., având în vedere prevederile art. 46 alin. (4) și art. 56 alin. (8) din Legea nr. 350/2001, republicată.

Înscrierea lucrării în planul urbanistic este doar prima etapă pentru executarea lucrării, conform art. 8 din Legea nr. 33/1994.

Dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, detaliază procedura exproprierii, care se derulează în mai multe etape obligatorii, după cum urmează: declararea utilității publice, masurile premergătoare exproprierii, exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor.

Până la această dată nu a fost inițiată procedura exproprierii, stabilirea servituții de utilitate publică, prin P.U.G., fiind o primă etapă pentru realizarea investiției de către autoritatea publică locală, raportat la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora "declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea ei".

După etapa declarării utilității publice, potrivit legii, urmează adoptarea și a altor masuri premergătoare exproprierii, respectiv executarea planurilor cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

În atare situație, autoritatea publică locală nu a avut intenția de a realiza investiția fără acordarea unei corecte compensări financiare proprietarilor terenurilor care sunt afectate de servituțile de utilitate publică, ci doar cu respectarea întocmai a prevederilor legale, iar suprafața exactă ocupată din terenul reclamanților va fi stabilită numai după întocmirea documentației topografice și a proiectului tehnic necesar pentru construirea arterei de circulație.

Faptul că, la nivelul Municipiului Cluj-Napoca, funcționează un set de reguli urbanistice, cu rol de a asigura dezvoltarea durabilă, unitară și echilibrată a zonelor orașului, nu poate echivala cu îngrădirea dreptului de proprietate privată a celor ce dețin suprafețe de teren, procedura exproprierii pentru lucrări de utilitate publică derulându-se în mai multe etape obligatorii, ce necesită o perioadă mai îndelungată de timp.

Potrivit prevederilor art. 44 din Constituție, dreptul de proprietate nu are caracter absolut, conținutul și limitele sale fiind stabilite de lege, iar, pe de altă parte, acest drept obligă la respectarea constrângerilor privind protecția mediului și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului.

Contrar celor reținute în considerentele deciziei atacate, nu se pune problema unei ingerințe a autorității publice locale în exercitarea dreptului de proprietate și nici a restrângerii exercițiului acestui drept. Dreptul de proprietate, ca orice alt drept, trebuie exercitat cu bună-credință și în acord cu interesul general al societății sau al unei comunități determinate.

Reglementările de urbanism se stabilesc în conformitate cu legislația specifică, în speță, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul și alte acte normative în domeniu, care urmăresc, tocmai, obținerea unui echilibru rezonabil între interesele particulare ale titularilor dreptului de proprietate și interesul public, ce constă, inclusiv, în asigurarea, consolidarea și dezvoltarea infrastructurii urbane la cerințele traficului, situație ce se regăsește în această cauză.

b. Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii constă în aceea că instanța de judecată a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților, însă nu a dispus, corelativ, transferul proprietății terenului în favoarea Municipalității, deși despăgubirile au fost calculate la prețul pieței.

Recurenții sunt obligați la plata despăgubirilor, însă reclamanții rămân proprietarii terenului în litigiu, fiind intabulați în cartea funciară, ceea ce este nelegal și inadmisibil, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a acestora.

În litigiul de față, despăgubirile acordate nu au fost concepute ca o formă de reparație pentru lipsa de folosință a bunului, ci au fost concepute și evaluate ca preț de piață al proprietății, similar unei tranzacții definitive de transfer al proprietății de la reclamant către autoritate.

În aceste condiții, prin decizia pronunțată, instanța a creat un grav dezechilibru între părți, concretizat prin faptul că autoritatea a fost obligată la plata prețului unei proprietăți pe care nu a dobândit-o în drept, iar reclamanții intimați au primit prețul unei proprietăți care, în drept, rămâne, în continuare, în patrimoniul lor.

Recurenții pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea, în tot, a acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimații reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat; în ce privește cel de-al doilea motiv al căii de atac au susținut invocarea omisso medio.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18.02.2020, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva deciziei nr. 19 A din 29.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 17.03.2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

a. În ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 alin. (4), art. 56 alin. (8) din Legea nr. 350/2001 pentru amenajarea teritoriului și urbanismul și art. 8, art. 12 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, susținerile recurenților nu pot fi primite, întrucât nu vizează argumentele instanței de apel, care nu și-a fundamentat decizia pronunțată pe aceste texte de lege.

Referitor la încălcarea dispozițiilor legale enunțate mai sus, criticile nu evocă, în realitate, nerespectarea de către instanța de apel a cerințelor prevăzute în textele de lege respective, unele dintre acestea neavând nici legătură cu situația imobilului în litigiu, ci sunt menționate pentru a acredita ideea că procedura legală a exproprierii implică desfășurarea într-o perioadă îndelungată de timp, cu consecința, pretinsă de pârâți, a justificării temporizării obligației de plată a despăgubirilor către reclamanți, concordant cu intenția primilor de a efectua o asemenea plată în viitor.

Astfel, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 350/2001, în forma în vigoare la data aprobării P.U.G.-ului prin care s-a menținut servitutea de utilitate publică instituită, inițial, prin P.U.Z.-ul din 2007, prevede că "planul urbanistic general se elaborează în baza strategiei de dezvoltare a localității și se corelează cu bugetul și programele de investiții publice ale localității, în vederea implementării prevederilor obiectivelor de utilitate publică".

După cum se constată, recurenții nu invocă elaborarea P.U.G.-ului cu încălcarea criteriilor reglementate de lege și nici intimații nu au formulat o astfel de susținere, ci doar au imputat pârâților neacordarea despăgubirilor corespunzătoare imobilului asupra căruia s-a stabilit servitutea de utilitate publică, urmare a pasivității acestora în derularea procedurii exproprierii de drept, care ar fi permis plata sumelor de bani aferente.

În subsidiar, din perspectiva dispozițiilor legale indicate, aspectul nealocării, în bugetul autorităților publice locale, a fondurilor necesare pentru realizarea investiției în scopul căreia a fost instituită servitutea de utilitate publică asupra terenului proprietatea reclamanților reprezintă un element imputabil recurenților, care au aprobat P.U.G.-ul fără ca aceste părți să țină seama de obligația menționată în Lege, de a-l corela cu bugetul propriu. Ca atare, o astfel de omisiune presupune nerespectarea art. 46 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 de către recurenți, neputând conduce, sub nicio formă, la consecințe favorabile pentru autorii încălcării, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți.

Art. 56 alin. (8) din Legea nr. 350/2001 se referă la menținerea valabilității documentațiilor de amenajare a teritoriului și urbanism pe o perioadă egală cu cea pentru care au fost emise inițial, în cazul în care utilitatea publică încetează din orice cauză. Textul de lege nu este incident în speță, pentru imobilul proprietatea reclamanților nefiind ridicată servitutea de utilitate publică instituită, ci menținută, dar fără despăgubiri.

Art. 8 din Legea nr. 33/1994, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, vizează contextul în care se realizează declararea utilității publice, și anume după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea ei. Sub acest aspect, în legătură cu lucrarea care include și terenul intimaților nu s-au evocat probleme de nelegalitate, aceasta fiind cuprinsă în P.U.G., din cele reținute în etapa devolutivă a litigiului rezultând, după cum chiar recurenții susțin, interesul menținerii investiției cu privire la străpungerea Calea x - str. x, aspect analizat în ședința din 21.03.2017 a Consiliului Local Cluj-Napoca, privind plângerea prealabilă adresată de reclamanți. Prin urmare, o astfel de concluzie cu privire la utilitatea publică a lucrării ce vizează și terenul reclamanților, asupra căruia s-a instituit servitutea prin P.U.Z.-ul din 2007, ulterior, a fost menținută și reluată prin P.U.G.-ul din 2014, fiind, în cele din urmă, respinsă și plângerea prealabilă formulată de titularii dreptului de proprietate, prezumă că, în cunoștință de cauză și, evident, în urma unei cercetări prealabile, autoritățile publice au decis asupra necesității lucrării pentru comunitatea locală și în raport de întreg ansamblul urbanistic al zonei.

Dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 menționează o altă măsură premergătoare exproprierii, respectiv executarea planurilor cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor și a ofertelor de despăgubire. În speță, nu rezultă în ce condiții instanța de apel ar fi încălcat acest text legal, de vreme ce nu a reieșit că s-ar fi elaborat astfel de planuri, reclamanții promovând acțiunea de față determinat tocmai de pasivitatea recurenților în derularea procedurii exproprierii de drept și, în final, în stabilirea despăgubirilor cuvenite titularilor dreptului de proprietate asupra terenului afectat de utilitatea publică.

În concluzie, nu se poate reține că decizia atacată a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor legale menționate mai sus.

Cât privește evocarea acelorași texte de lege în sprijinul acreditării ideii de intenție a recurenților de a face plata către reclamanți a unor juste despăgubiri, pentru stabilirea cărora însă se parcurg mai multe etape, ce implică o perioadă lungă de timp, susținerile nu pot fi primite din perspectiva art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței de contencios european create în materia respectării dreptului de proprietate privată.

Astfel, conform art. 44 alin. (3) din Constituție, exproprierea unei persoane nu poate avea loc decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, și în condițiile unui drepte și prealabile despăgubiri.

În același sens, art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

În teza finală a art. 1 se arată că "dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general (...)".

Prima normă enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate, indiferent de titular, în timp ce cea de-a doua normă prevede posibilitatea privării titularului, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare care însă este supusă anumitor condiții. Cea de-a treia normă recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.

Interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost conturată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și preluată de instanțele naționale, relevă garantarea dreptului de proprietate, în substanța sa.

Pe de altă parte, protecția pe care o instituie art. 1 din Primul Protocol, cu privire la dreptul de proprietate, nu este una absolută, astfel cum au susținut, întemeiat, și recurenții, fiind aduse două limite ale exercițiului acestui drept, și anume posibilitatea privării de proprietate pentru o cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Cu toate acestea, chiar dacă se pune problema asigurării realizării unui interes general, cum este cazul în legătură și cu terenul din prezentul litigiu, nu trebuie să se ajungă la golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Corelativul posibilității atingerilor dreptului de proprietate, provocate de autoritățile statului pentru un interes general, este generat de jurisprudența europeană în materie, care a pus în evidență necesitatea respectării unui alt principiu, și anume cel vizând existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui.

Or, în speță, astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, cu referire și la hotărârea pronunțată, la 27.01.2009, în cauza Burghelea contra României, care se pliază perfect situației litigioase de față, lipsirea reclamanților de exercițiul efectiv al atributelor dreptului de proprietate, de o lungă perioadă de timp (2007) și în absența unor despăgubiri corecte pentru prejudiciul creat, chiar și în contextul unui interes general al comunității locale pentru realizarea lucrării care afectează bunul reclamanților, reprezintă o expropriere de fapt și, totodată, un dezechilibru excesiv între interesul comun proteguit și cel privat, al titularului dreptului de proprietate.

Pierderea elementelor esențiale ale dreptului de proprietate, deși persoana rămâne, formal, proprietarul bunului, cu privire la care însă nu mai poate exercita nici un atribut din conținutul dreptului, în lipsa unei prealabile și juste despăgubiri, afectează dreptul, în substanța sa, și reprezintă o încălcare din partea autorităților statului, sancționată de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În alți termeni, deși recurenții au generat, în sarcina reclamanților, interdicția în legătură cu un exercițiu complet al dreptului de proprietate, determinată de un interes public, nu și-au îndeplinit și obligațiile pozitive corelative, de a expropria, în drept, bunul și de a oferi o compensație financiară corespunzătoare proprietarului. Consecința finală o constituie realizarea obiectivelor de politică socială de către autoritățile statului, în contextul existenței unui interes public pentru realizarea lucrării ce afectează terenul reclamanților, prin impunerea costului investiției, evident proporțional cu suma cuvenită și neîncasată de proprietar, doar în sarcina acestuia din urmă. Or, costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, iar nu doar de o persoană anume.

În concluzie, proporționalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea autorităților de a stabili despăgubiri pentru bunul pierdut, calculate în funcție de pierderea suferită de proprietar.

O altă condiție a proporționalității unei privări de proprietate este aceea ca indemnizarea să survină într-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietății, întrucât proporționalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă. O întârziere excesivă a plății indemnizației agravează pierderea financiară a persoanei vizate, determinată de efectele devalorizării monetare și reprezintă, la rândul său, o atingere gravă a substanței dreptului de proprietate, afectând echilibrul între interesele colectivității și cele private.

Sub acest aspect, consecințele instituirii, din anul 2007, a servituții de utilitate publică asupra terenului reclamanților în ce privește exercițiul efectiv al dreptului de către titular, fără plata despăgubirilor și fără urmarea procedurilor legale de expropriere care să fundamenteze o astfel de plată, reprezintă o ingerință severă în dreptul de proprietate al reclamanților și, ca atare, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În același sens, privarea de bun suportată de intimați în circumstanțele expuse mai sus constituie, totodată, și o încălcare a art. 44 alin. (3) din Constituția României, care obligă autoritățile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condițiile legii și doar cu "dreaptă și prealabilă despăgubire", ceea ce, în speță, nu s-a realizat. Ca atare, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor enunțate din legea fundamentală, Curtea a menținut soluția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor către reclamanți, ca mijloc de reparație pentru privarea de proprietate.

Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

b. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, vizând omisiunea instanței de a dispune asupra transferului dreptului de proprietate în patrimoniul autorității locale, corelativ stabilirii obligației de plată a imobilului, în sarcina Municipiului, critica este formulată omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, acest motiv neregăsindu-se și în cererea de apel cu care a fost învestită instanța de prim control judiciar.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care obligă la valorificarea motivelor de casare mai întâi în apel, prezenta instanță nu va proceda la examinarea, direct în recurs, a acestei critici.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva deciziei nr. 19 A din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2020.