ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1324/2020

Ședința publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1509 din data de 30 martie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C..

A obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 68.866 Euro, cu titlu de daune materiale, contravaloarea în RON la cursul BNR de la data efectuării plății, 50.000 Euro, cu titlu de daune morale, contravaloarea în RON la cursul BNR de la data efectuării plății, precum și 0,2% pe zi, penalități de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data plății despăgubirilor datorate.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 14.852,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

A respins acțiunea formulată de reclamant împotriva intervenientului forțat, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 5539 din data de 12 octombrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de A. și a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1509 din data de 30 martie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014, în sensul că pârâta a fost obligată la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, de la data avizării daunei, respectiv 21 august 2013, astfel cum s-a reținut și în considerentele hotărârii, și până la data plății efective a debitului, nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, cum în mod eronat s-a consemnat.

Prin decizia civilă nr. 899 din data de 16 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, definitivă, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a luat act de renunțarea la judecata apelului formulat de reclamantul A..

A admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1509 din data de 30 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și a schimbat sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 23.910 Euro, cu titlu de daune materiale, precum și suma de 40.000 Euro, cu titlu de daune morale.

Totodată, a obligat pârâta să plătească penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 16 mai 2017, până la plata efectivă.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 1347/A din data de 20 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile anterior menționate, formulată de apelantul-reclamant A., și a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 899 din data de 16 mai 2017, în sensul că, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7962 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva deciziei civile nr. 899 din data de 16 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 27 iulie 2017, sub numărul x/2017.

Revizuentul a solicitat admiterea cererii de revizuire, schimbarea în parte a deciziei civile menționate anterior, în sensul obligării apelantei-pârâte B. S.A. la plata penalităților de întârziere de 0,2%, de la data avizării daunei, respectiv 21 august 2013, și până la data plății efective a debitului, având în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinței pronunțate de instanța de fond.

În susținerea cererii, revizuentul a invocat motivele de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și pct. 8 din C. proc. civ.

A arătat că instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 899 din 16 mai 2017 cu nesocotirea faptului că Tribunalul București a pronunțat două sentințe civile distincte privind momentul acordării penalităților de întârziere, fiecare dintre acestea fiind supuse apelului.

În condițiile în care, sentința civilă nr. 5539 din data de 12 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București (care a stabilit momentul începerii curgerii penalităților datorate de la data avizării daunei, respectiv 21 august 2013) a rămas definitivă prin neapelare, revizuentul a susținut că această hotărâre a intrat în puterea de lucru judecat, iar instanța de apel ar fi trebuit să evite pronunțarea unei hotărâri potrivnice, prin care să dispună asupra aceluiași capăt de cerere.

Prin decizia civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul-reclamant A., împotriva deciziei civile nr. 899 din data de 16 mai 2017, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient forțat C..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 20 martie 2019, recurentul-revizuent A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 5 aprilie 2020.

Recurentul-revizuent a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, trimiterea spre rejudecare a cererii de revizuire formulate, și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

A invocat, în motivarea recursului, cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs reglementat de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire a refuzat să se pronunțe asupra incidenței cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. l C. proc. civ., în condițiile în care, în cererea de revizuire, recurentul a formulat critici întemeiate pe aceste dispoziții legale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a făcut trimitere la argumentele invocate în dezvoltarea cazului de revizuire circumscris punctului 1 al alin. (1) al art. 509 din C. proc. civ., argumente redate în paginile 8, 9 și 10 din cererea de revizuire.

În privința motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea instanței de revizuire a fost pronunțată cu nesocotirea împrejurării că instanța de fond, respectiv Tribunalul București, a pronunțat două sentințe civile distincte privind momentul acordării penalităților de întârziere, fiecare dintre aceste sentințe fiind supuse, în mod individual apelului, potrivit unor prevederi legale diferite (art. 466 C. proc. civ., text aplicabil sentinței civile nr. 1509 din data de 30 martie 2015, și art. 446 din C. proc. civ., prevederi aplicabile sentinței civile nr. 5539 din data de 12 octombrie 2015).

A mai arătat că termenele de formulare a căilor de atac împotriva celor două sentințe curg de la momente diferite, menționând că sentința civilă nr. 1509 din data de 30 martie 2015 putea fi atacată cu apel, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin această sentință, s-a stabilit, sub aspectul penalităților de întârziere, că:

"pârâta va fi obligată la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data plății despăgubirii datorate.". Întrucât, în ceea ce privește momentul începerii curgerii penalităților de întârziere, această sentință conținea dispoziții contradictorii între considerente și dispozitiv, recurentul a arătat că a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului, fiind pronunțată, astfel, sentința civilă nr. 5539 din data de 12 octombrie 2015, a Tribunalului București, definitivă, prin neapelare, care a stabilit momentul începerii curgerii penalităților de întârziere, ca fiind data avizării daunei, respectiv 21 august 2013.

A considerat recurentul că această sentință a dobândit, prin rămânerea definitivă, autoritate de lucru judecat, sens în care a susținut că sunt eronate statuările instanței de revizuire, potrivit cărora:

"împrejurarea că, într-adevăr, apelanta pârâtă nu a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 5539/12.10.2015 prin care a fost admisă cererea formulată de reclamant și s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile 1509/30.03.2015, nu are nicio relevanță, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut, prin această sentință s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1509/30.03.2015, apelată în cauză de pârâtă chiar sub aspectul penalităților de întârziere.".

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca inadmisibilă, netemeinică, și nelegală.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil, iar criticile formulate permit, parțial, examinarea acestora din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea pronunțată la data de 20 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurentul-revizuent A. și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1, cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Urmare repunerii pe rol a cauzei și reluării judecății, dispuse la prezentul termen de judecată, instanța de recurs a procedat la judecarea recursului.

Analizând recursul declarat de recurent, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Calea de atac ce constituie obiectul prezentului dosar vizează decizia civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2019, prin care, analizând cererea de revizuire formulată de recurent împotriva deciziei civile nr. 899 din data de 16 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondată, cererea, reținând, pe de o parte, neîncadrarea criticilor formulate de recurent în cazul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate în recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate, fiind inadmisibile.

Recurentul a susținut că decizia recurată este criticabilă, din perspectiva cazului de recurs menționat, pentru aceea că instanța de revizuire nu s-a aplecat asupra motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. l C. proc. civ., deși, în cererea sa, recurentul a formulat critici întemeiate pe aceste dispoziții legale.

În speță sunt incidente prevederile art. 513 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.", excepție făcând situația în care revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice (motiv de revizuire prevăzut de textul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), caz în care, în conformitate cu alin. (6) al art. 513 din din C. proc. civ., hotărârea pronunțată asupra revizuirii poate fi atacată cu recurs.

Din istoricul cauzei, reiese că recurentul a exercitat prezenta cale de atac împotriva unei decizii definitive, pronunțată în soluționarea unei cereri de revizuire, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 din C. proc. civ.

Critica analizată se referă la neanalizarea argumentelor formulate de recurent în temeiul motivului de revizuire întemeiat pe textul art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., astfel că, în această situație, recurentul nu are deschisă calea de atac a recursului.

Reținând caracterul inadmisibil al prezentei căi de atac, în ceea ce privește dezlegarea dată de instanța de revizuire asupra criticilor subsumate de recurent cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, alineatul al doilea al aceluiași articol statuând asupra situațiilor în care sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

Astfel, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiții, prima din acestea constând în existența unor hotărâri potrivnice. Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având aceeași cauză, obiect și aceleași părți.

Instanța de revizuire, lecturând motivele cererii deduse judecății, a apreciat că argumentele circumscrise de către recurent cazului de revizuire prevăzut de textul art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. se încadrează, în realitate, în situația avută în vedere de motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În lumina acestui din urmă menționat temei juridic, prima instanță a procedat la analiza aspectelor învederate de recurent, reținând, în mod just, că în speță nu este îndeplinită condiția existenței unor hotărâri potrivnice, una dintre cerințele esențiale pentru admisibilitatea revizuirii întemeiate pe situația contrarietății de hotărâri.

În acest sens, este corect argumentul primei instanțe, care a reținut că sentința civilă nr. 5539 din data de 12 octombrie 2015 nu conține dispoziții potrivnice față de cele din sentința civilă nr. 1509 din data de 30 martie 2015, ci face parte integrantă din această ultimă sentință, lămurindu-i dispozitivul.

În raport cu această constatare, Înalta Curte consideră justificată concluzia instanței de revizuire, care a stabilit, în esență, că sentința prin care s-a lămurit dispozitivul nu poate avea caracter de lucru judecat în raport cu sentința lămurită, deoarece nu reprezintă rezultatul unei noi judecăți, fiind pronunțată în același dosar, nu în dosare diferite.

Prin urmare, instanța de revizuire a dezlegat în mod corect problema de drept dedusă judecății, constatând că, în speță, nu este îndeplinită condiția esențială a existenței unor hotărâri judecătorești potrivnice, impusă de cazul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport cu argumentele anterior expuse, în speță nu se confirmă motivul de nelegalitate invocat de recurent, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiași decizii, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.