ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1211/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 7 august 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 4.067.644,19 euro și la 755.556,19 euro dobândă, la plata dobânzii legale de 6% pe an aferente debitului principal, de la data scadenței și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a invocat excepția necompetenței internaționale a instanțelor române și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

La 5 februarie 2015, reclamanta a depus o cerere modificatoare în care a arătat că își întemeiază acțiunea, în subsidiar, pe dispozițiile art. 1067 și art. 1069 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și pe dispozițiile Regulamentului I Bruxelles. Totodată, a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata sumelor din cererea introductivă.

Ulterior, reclamanta a depus precizări în care a arătat că, în raport de abrogarea Regulamentului nr. 44/2001 și intrarea în vigoare a Regulamentului UE nr. 1215/2012, începând cu 15 ianuarie 2015, conform art. 80 din acest act, trimiterile la Regulamentul Bruxelles I se interpretează ca trimiteri la Regulamentul nr. 1215/2012.

Prin sentința civilă nr. 3147 din 5 iunie 2015, Tribunalul București a admis excepția necompetentei internaționale si a respins acțiunea ca nefiind de competenta jurisdicției române.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs care a fost admis de Curtea de Apel București prin decizia nr. 219 din 18 aprilie 2016, sentința atacată fiind casată și cauza fiind trimisă spre competentă soluționare aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 1181 din 4 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 2092 din 28 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat ca nefondat și a obligat reclamanta la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

După prezentarea istoricului cauzei și a argumentelor susținute în fața instanțelor devolutive, recurenta-reclamantă afirmă că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei pentru ca apoi să arate că instanța de apel a intepretat în mod greșit susținerile sale legate de data scadenței afectată de un termen suspensiv. Instanța de apel a analizat în mod limitat termenul suspensiv ca fiind dependent strict de voința creditorului, fără a ține seama de caracterul celor trei contracte care împrumută din trăsăturile contractului de depozit. În opinia recurentei-reclamante, data scadenței contractelor depindea de un eveniment sigur, și anume de notificarea pe care creditoarea ar fi trebuit să o transmită, aspect asupra căruia părțile își dăduseră acordul prin semnarea contractelor.

Autoarea căii de atac enumeră, în continuare, motivele pentru care apreiază că cele trei contracte se aseamănă cu contractul de credit și cu contractul de depozit bancar, considerând că acest caracter atipic al celor trei contracte (care nu sunt considerate contracte obișnuite de împrumut) influențează modul de interpretare și de aplicare a prevederilor legale privind prescripția extinctivă. Astfel, se arată că intimatul-pârât ar fi primit sumele cu titlu de depozit și că ar fi avut obligația de a le menține la dispoziția recurentei-reclamante până la transmiterea notificării de restituire.

Recurenta-reclamantă solicită instanței să analizeze contractele luând în considerare reprezentările pe care părțile le-au avut la încheierea acestora, precum și modul specific de redactare a clauzelor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului și anularea recursului ca nemotivat și, în subsidiar, respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 17 decembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus puncte de vedere prin care a arătat că nu este de acord cu concluziile raportului.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității, a admis în principiu recursul formulat și a constatat suspendarea judecății cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat, între altele, atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Din perspectiva acestui motiv de recurs se invocă greșita interpretare a susținerilor recurentei-reclamante legate de data scadenței afectate de un termen suspensiv, precum și incorecta înțelegere a instanței de apel, în dezacord cu intențiile părților, a prevederilor celor trei contracte încheiate între acestea.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși încadrarea menționată în memoriul de recurs face referire la prevederile pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din detalierea cazului de casare, rezultă că intenția, cel puțin formală, a autoarei căii de atac a fost să invoce motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol. De fapt, sub aparența existenței unei contradicții între considerentele hotărârii și dispozitiv și a unei lipse de legătură cu cauza a motivării instanței de apel (pe care recurenta încearcă să le argumenteze citând paragrafe disparate din decizie), aceeași parte reia conținutul motivelor de apel și își exprimă nemulțumirea față de modul în care curtea de apel a interpretat prevederile contractuale și a făcut aplicarea art. 7 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 167/1958.

Criticile formulate nu se încadrează în ipoteza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar având în vedere că se invocă greșita aplicare a unor norme materiale (dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958), Înalta Curte apreciază că ele pot fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Criticile sunt nefondate.

Prin cererea de chemare în judecată, instanța a fost învestită cu o acțiune în pretenții prin care recurenta-reclamantă a solicitat, în esență, obligarea intimatului-pârât la restituirea sumelor achitate acestuia în temeiul a trei contracte de împrumut încheiate în anul 2007. Prin sentința pronunțată, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimatul-pârât, și a respins acțiunea ca prescrisă. Instanța de apel, în mod corect, a respins apelul și a menținut soluția instanței de fond, reținând că în contractele încheiate între părți nu s-a stabilit un termen de restituire a sumelor împrumutate intimatului-pârât, obligația de restituire urmând să se execute la cererea creditoarei, și că momentul de la care se calculează termenul de prescripție se stabilește conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și curge de la data nașterii raportului de drept.

Din situația de fapt, corect stabilită de instanța de apel și pe care recurenta-reclamantă nu o contrazice, rezultă că prin contractele în discuție, recurenta-reclamantă a pus la dispoziția intimatului-pârât sume de bani, care au fost achitate prin transfer bancar, în contul acestuia, în perioada iunie- iulie 2007.

Din conținutul contractelor, indifent de varianta de traducere la care s-a raportat instanța, rezultă că părțile nu au stabilit o scadență clar determinată a obligației de restituire a sumelor împrumutate, aspect pe care recurenta-reclamantă îl subliniază și în motivele de recurs atunci când arată că această obligație este afectată de un termen suspensiv și determinabil.

Instanța de apel a motivat corect și logic soluția adoptată, prin raportare la circumstanțele cauzei și la susținerile părților, atunci când a stabilit că în cauză este vorba de o obligație ce urmează să se execute la cererea creditoarei, respectiv a recurentei-reclamante, și nu de o obligație afectată de un termen suspensiv, așa cum se încearcă a se demonstra prin memoriul de recurs.

Susținerea recurentei potrivit căreia "instanța de fond aduce un argument incompatibil cu celelalte elemente ale speței și anume că termenul nu ar reprezenta un eveniment sigur că se va produce" este nefondată. Instanța de apel a reținut că termenul este un eveniment sigur că se va produce, care nu trebuie să depindă de voința uneia din părți și că emiterea notificării de restituire a sumelor împrumutate depinde de voința creditorului, ceea ce susține concluzia că termenul pentru restituirea sumelor împrumutate este unul stabilit în favoarea creditorului, în sensul prevăzut de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Modalitatea termenului suspensiv presupune că executarea obligației este afectată de un eveniment viitor, dar sigur că se va produce, astfel cum statuează dispozițiile art. 1022 C. civ. din 1864, în interpretarea lor doctrinară. Prevederile art. 3 din contractele de împrumut stabilesc obligația debitorului de a restitui sumele primite conform instrucțiunilor creditoarei, instrucțiuni ce vor fi comunicate cu 7 zile înainte de data plății care urma a fi stabilită pe baza notificării emise de creditor. Aceste prevederi contractuale au rolul de a determina modalitatea în care debitorul urmează să restituie sumele împrumutate, potrivit instrucțiunilor primite, referitoare la modul și detaliile efectuării plății, aspecte care țin de executarea obligației de plată și nu au valențele instituirii unui termen suspensiv la împlinirea căruia obligația de restituire devine scadentă. Ca urmare, emiterea notificării depinde exclusiv de voința creditorului, ceea ce exclude calificarea obligației contractuale de restituire ca o obligație afectată de o condiție suspensivă care să amâne curgerea termenului de exigibilitate a creanței.

Contractele încheiate între părți nu sunt supuse unei condiții suspensive, ținând seama și de efectul specific pe care îl produce condiția suspensivă, acela că de împlinirea ei depinde nașterea drepturilor și obligațiilor specifice.

În cauză nu se contestă nașterea sau eficacitatea drepturilor și obligațiilor corelative, ci doar momentul la care devine exigibilă obligația de restituire, aspect care ține de executarea acestei obligații. Notificarea pe care creditorul obligației de plată ar urma să o emită, conținând cererea de plată și detaliile legate de modalitatea în care va fi efectuată plata, este un act ce depinde exclusiv de voința creditorului, împrejurare care are semnificația că obligația de restituire a sumelor împrumutate urmează să se execute la cererea creditorului, situația ce atrage incidența prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește natura contractelor încheiate între părți, instanța de recurs reține că acestea sunt contracte de împrumut cu dobândă întrucât stipulațiile pe care le conțin în art. 1, 2 și 3 din cuprinsul lor pun în evidență că în sarcina împrumutatului, în schimbul remiterii materiale a sumei de bani, s-a născut obligația de a restitui, la cererea creditoarei, sumele de bani împrumutate, și obligația de a plăti o remunerație numită dobândă. Aceste clauze permit încadrarea acestor contracte în categoria contractelor de împrumut cu dobândă, în sensul prevăzut de art. 1587 C. civ. din 1864, aplicabil în cauză în temeiul art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1576, art. 1577 și art. 1587 C. civ. din 1864 rezultă că împrumutul cu dobândă este un contract real, pentru a cărui perfectare este necesară remiterea materială a lucrului (a sumelor de bani), moment de la care se naște raportul juridic în temeiul căruia creditoarea are dreptul de a primi, iar debitorul obligația de a restitui sumele remise.

Întrucât obligația de restituire, astfel cum este definită în contractele în discuție, este o obligație ce se execută la cererea creditorului, în cauză sunt aplicabile dipozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care, în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

Având în vedere că sumele au fost transferate în contul intimatului-pârât în perioada iunie- iulie 2007, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la acest moment și s-a împlinit în lunile iunie- iulie 2010, cu mult înainte de data introducerii acțiunii, respectiv 7 august 2014.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la natura nenumită a contractelor, argumentată pe ideea că acestea conțin atât caracteristicile unui contract de împrumut, cât și prevederi specifice unui contract de credit bancar și de depozit bancar sunt lipsite de fundament, în absența unor clauze contractuale care să instituie reguli particulare privind validitatea și executarea obligației de plată a sumelor împrumutate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2092 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2092 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.