ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1070/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 04.08.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate că reclamanta a dobândit un drept de creanță împotriva pârâtei având ca obiect suma de 205.939,75 RON, reprezentând contravaloare comision promovare și intermediere, în baza Contractului de Prestări Servicii nr. 526/09.07.2013; să se constate intervenită compensația de drept între datoriile reciproce ale părților până la concurența celei mai mici dintre ele, respectiv până la concurența sumei de 50.679,72 RON, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate de pârâtă reclamantei în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.04.2013; să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a debitului în sumă de 155.260,03 RON; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4468/06.12.2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata debitului restant ca fiind prescris și a respins capătul de cerere privind compensația de drept a datoriilor reciproce ca rămas fără obiect.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 269 din 12 februarie 2019 a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., reprezentată legal prin administrator judiciar C., împotriva sentinței civile nr. 4468/06.12.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

În motivarea soluției s-a reținut că, în lipsa caracterului cert al creanței pretinse prin prezentul demers judiciar având în vedere că factura cuprinzând această creanță nu a fost acceptată de pârâtă, reiese că nu sunt întrunite toate condițiile impuse de art. 1617 C. civ. pentru a opera compensația, și pe cale de consecință, nu sunt incidente nici prevederile art. 2505 C. civ. invocate de apelantă prin cererea de apel.

De asemenea, Curtea a reținut ca nefondate și criticile din apel referitoare la faptul că termenul de prescripție aplicabil în cauză este de 3 ani, prin raportare la faptul că părțile au încheiat în realitate un contract de furnizare de servicii, astfel cum acesta este definit de art. 1766 C. civ., iar nu un contract de intermediere, cum a reținut prima instanță, nefiind deci incident termenul de prescripție de 2 ani specific contractului de intermediere. Astfel, interpretând contractul dintre părți potrivit regulilor generale de la art. 1266 și urm. C. civ., Curtea a constatat, în acord cu prima instanță, că față de drepturile și obligațiile asumate de părți clauzele acestuia corespund celor de la contractul de intermediere, astfel cum acesta a fost definit de art. 2096 C. civ.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L., reprezentată legal prin administrator judiciar C., a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv a art. 2505 C. civ., potrivit cărora prescripția nu împiedică stingerea prin compensație a creanțelor reciproce. La data de 14.06.2014 existau datorii reciproce ale părților în privința cărora erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 C. civ. pentru a opera compensația, astfel că la acel moment oricare dintre părți ar fi putut opune compensația.

Recurenta arată că susținerile instanței de apel potrivit cu care creanța nu are caracter cert nu sunt fondate, neplata facturii nevalorând refuz la plată.

A doua critică de nelegalitate vizează greșita aplicare a prevederilor art. 2519 alin. (2) C. civ. în sensul că, contractul de prestări servicii nr. x din 09.07.2013 nu este un contract de intermediere, prin urmare pretențiile care decurg din acesta nu sunt supuse termenului de prescripție de 2 ani reglementat de art. 2519 alin. (2) C. civ.. Recurenta arată că, în baza convenției, a prestat în favoarea pârâtei servicii de promovare a sistemelor de climatizare, obligațiile asumate potrivit art. 9 din convenție față de beneficiarul B.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a calificat greșit convenția părților ca fiind un contract de intermediere, în realitate aceasta având natura și caracterele contractului de furnizare de servicii reglementat de art. 1766 C. civ.. În aceste condiții termenul de prescripție al dreptului la acțiune pentru recuperarea sumelor datorate de pârâtă în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/2013 este de 3 ani și a fost întrerupt în condițiile art. 2540 C. civ. ca efect al notificării transmise pârâtei la data de 19 mai 2017, astfel că nu era împlinit la data sesizării instanței.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 12 martie 2020 fost admis în principiu recursul.

La 7.05.2020 s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Obiectul dosarului este reprezentat de cererea reclamantei de a se constata că a dobândit un drept de creanță împotriva pârâtei și că a intervenit compensația de drept între datoriile reciproce ale părților până la concurența celei mai mici dintre ele, urmând ca pentru diferența rezultată să fie obligată pârâta la plată.

La solicitarea instanței de fond de a lămuri obiectul cererii de chemare în judecată reclamanta prin avocat a precizat verbal că este o acțiune în pretenții urmând să se constate intervenită compensația între datoriile reciproce ale părților până la concurența celei mai mici.

Recurenta a susținut că decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv a art. 2505 C. civ., potrivit cărora prescripția nu împiedică stingerea prin compensație a creanțelor reciproce iar cum, la data de 14.06.2014, existau datorii reciproce ale părților rezultă că erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 C. civ. pentru a opera compensația, susținerile instanței de apel potrivit cu care creanța nu are caracter cert fiind nefondate întrucât neplata facturii nu valorează refuz la plată.

Înalta Curte constată că, deși recurenta aduce în prim plan chestiunea intervenirii compensației legale între datoriile reciproce, aceasta se află în raport de susbsidiaritate față de capătul principal de cerere, ca atare analiza motivelor de recurs va avea în vedere cu prioritate clarificarea raportului juridic dedus judecății.

În susținerea pretențiilor sale, astfel cum au fost menționate în petitul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat contravaloarea comisionului de promovare și intermediere în baza Contractului de prestări servicii nr. x/9.07.2013 încheiat cu intimata-pârâtă.

În raport de obiectul contractului, respectiv servicii de promovare, și față de obiectul cererii de chemare în judecată, susținerile recurentei că instanța de apel a reținut greșit natura contractului sunt nefondate, în cauză raportul litigios fiind generat de un contract de intermediere.

Pretențiile născute din acest tip de contract pot fi valorificate în cadrul termenului de prescripție special reglementat de art. 2519 alin. (2) C. civ. în conformitate cu care se prescrie în termen de 2 ani dreptul la acțiune privitor la plata remunerației cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere.

Astfel cum rezultă din situația de fapt reținută de instanța de apel, pentru suma pretinsă în cauză prescripția dreptului la acțiune pentru factura nr. x/15.04.2014 în valoare de 101.401,42 RON s-a împlinit conform art. 8 din contract la expirarea termenului de 30 de zile de la primire, respectiv la 22.06.2016. Pentru restul sumei pretinse, respectiv 104.538,33 RON termenul de prescripție de 2 ani s-a împlinit la data 13.03.2016 raportat la data emiterii facturii nr. x/13.03.2014, conform art. 2353 C. civ. în conformitate cu care prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

În raport de natura contractului rezultă că, la data formulării acțiunii respectiv 2.08.2017, termenul de prescripție era împlinit.

Recurenta a înțeles să invoce dispozițiile art. 2505 C. civ. susținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 C. civ. pentru a opera compensația, chiar în condițiile în care creanța este prescrisă.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte, reține că, ori de câte ori există creanțe reciproce, stingerea acestora poate avea loc prin compensare.

Conform art. 1617 alin. (1) C. civ., compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că doar creanța necontestată de partea căreia i se opune are caracter cert.

Creanța pretinsă de reclamantă nu are caracter cert, acest lucru reieșind cu evidență din faptul că a înțeles să învestească instanța cu constatarea dobândirii dreptului de creanță împotriva pârâtei.

Cu ocazia judecății, pârâta a contestat dreptul de creanță pretins de recurenta-reclamantă și s-a opus solicitării de a se constata intervenită compensația legală între datoriile reciproce afirmate de părți, situație în care creanța pretinsă își pierde caracterul certitudinii.

În condițiile nerecunoașterii datoriei de către pârâtă nu putea intervenii compensarea în condițiile art. 1617 alin. (1) C. civ., chiar dacă reclamanta recunoaște propria sa datorie față de pârâtă, astfel că în mod corect instanța de apel a reținut ca nefiind întrunite condițiile compensației legale.

În acest context, în lipsa caracterului cert al creanței, nu se poate reține greșita aplicare a art. 2505 C. civ.

Mai mult decât atât, pârâta a formulat separat cerere de valorificare a creanței în legătură cu suma solicitată a fi compensată înregistrând pe rolul instanțelor dosarul nr. x/2017 în cadrul căruia Judecătoria Sectorului 6 a pronunțat sentința nr. 7744/3.10.2017, rămasă definitivă prin care a fost admisă cererea formulată de reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.679,72 RON reprezentând contravaloare marfă, precum și la plata penalităților de întârziere contractuale de 0,5% pe zi calculate de la data scadenței fiecărei facturi până la data plății integrale a debitului principal, sumă care depășește valoarea creanței pretinse prin prezentul dosar.

Această hotărâre infirmă, cu autoritate de lucru judecat, posibilitatea intervenirii compensării legale între părți astfel cum a fost solicitată prin prezentul demers judiciar, deoarece atestă că pârâta din prezentul dosar a înțeles să își valorifice pe cale separată pretențiile iar nu să opună compensația legală.

În raport de aceste considerente, Înalta Curta va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 269 din 12 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 269 din 12 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2020.