ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2532/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 31 ianuarie 2017, reclamantele S.C. A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței să dispună: - obligarea pârâtului C. la plata sumei de 360.000 RON către reclamanta A., reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea societății și a sumei de 1 leu către reclamanta B., reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea acesteia; Prin cererea precizatoare a acțiunii, reclamanta A., prin reprezentant legal B., a solicitat obligarea pârâtului și la plata despăgubirilor pentru desfășurarea de activități contrare societății, fără a se indica cuantumul acestora.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 222S din 25 octombrie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele S.C. A. și B., ca neîntemeiată. A admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D.. A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. S.R.L..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 1350/Ap din 8 octombrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant a apelantei B. pentru reclamanta S.C. A., invocată de pârâtul C.. A respins apelul formulat de formulat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 222S/25 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanta B. împotriva aceleiași sentințe civile, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanta B. împotriva pârâtului C.. A obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 1 leu reprezentând daune morale cauzate prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale. A admis în parte cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D.. A păstrat dispozițiile sentinței atacate privind: cererea adițională, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului raportat la soluția de respingere a cererii formulate de reclamanta A., precum și cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta principală S.C. E. S.R.L.. L-a obligat pe intimatul C. la plata către apelanta B. a sumei de 3.240 RON reprezentând cheltuieli de judecată, din care 40 RON taxă judiciară de timbru pentru fond și apel, raportat la pretențiile admise, și suma de 3.200 RON cu titlu de onorariu avocat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul C., cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. a formulat următoarele critici: Soluția pronunțată în privința daunelor către S.C. A. este nefondată. Prin respingerea aecstor pretenții instanța de apel a limitat dreptul de protecție recunoscut de lege persoanei juridice. Legea nu face nicio distincție între persoanele fizice și cele juridice și nu limitează drepturile nepatrimoniale ocrotite. Se arată că este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate, instanțele pot întâmpina dificultăți în stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă aceasta nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunelor morale solicitate. Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale persoana juridică poate pretinde despăgubiri materiale sau morale, precum și alte mijloace de reparare a prejudiciului. Dispozițiile art. 257 C. civ. se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice. De asemenea, se susține că este adevărat că dispozițiile art. 72 C. civ., care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin. (2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice. Invocă recurenta cu titlu de jurispudență, decizia nr. 158/2009 a Curții de Apel Timișoara. Recurenta-reclamantă consideră că nu este corectă soluția instanței de apel, care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice. Se susține că, în speță, imaginea societății și a persoanei fizice administrator al societății sunt indisolubil legate, procesele intentate de către pârât afectând ambele persoane. Potrivit art. 15 C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod exclusiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. În continuare recurenta arată că nu se regăsesc, în decizia curții de apel, niciuna dintre afirmațiile martorelor audiate în fața instanței de apel, care demonstrau acțiunea de denigrare intenționată și repetată exercitată de către pârât; totodată, deși instanța pare că a analizat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu face nicio referire directă la societatea A., deși aceasta a fost parte în dosarele de instanță. În speță se susține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 C. civ.. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci și cele de conviețuire socială. În ceea ce privește soluția dată de instanța de apel asupra cererii de a se constata că activitatea desfășurată de pârâtul C. este contrară intereselor A., se arată că și aceasta este dată cu încălcarea normelor de drept material, în dovedirea acestui aspect fiind reiterate faptele săvârșite de pârât, și anume demersurile procesuale repetate împotriva reclamantelor desfășurate în perioada 2006-2018, considerate abuzive, care impuneau atragerea răspunderii delictuale a acestuia; instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu este îndeplinită condiția intenției pentru admiterea acestui petit, fără însă a observa că răspunderea delictuală se analizează prin prisma celei mai ușoare culpe care, de altfel, a și fost probată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de recurs formulată de pârâtul C. sunt expuse următoarele susțineri: Se invocă excepția nulității absolute a deciziei atacate, având în vedere că aceasta a fost pronunțată în complet de divergență, cu nerespectarea normelor procedurale care impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței. Se face trimitere, în acest sens, la statuările din decizia nr. 1965/22.11.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Pârâtul arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art. 399 C. proc. civ., care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat. De asemenea, se citează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, menționându-se că pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii acestuia constând în plata de daune morale către reclamanta B.. Se mai arată că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, se citează din considerentele instanței de fond, în sprijinul celor reținute de aceasta fiind evocate și prevederile art. 31 și art. 43 alin. (3) din Legea nr. 1/2005, care reglementează dreptul membrilor cooperatori de a ataca în justiție hotărârile generale ale societății. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Pârâtul C. a formulat întâmpinare la data de 27 februarie 2020 la recursul declarat de reclamante, prin care a invocat excepția netimbrării, excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanta B. motivat de admiterea apelului acesteia, excepția nulității recursului promovat de reclamante pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., precum și pentru întocmirea acestuia de o persoană fără calitate procesuală în cauză. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La data de 2 martie 2020, reclamantele S.C. A. și B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul C., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 septembrie 2020 completul de filtru, față de conținutul raportului și de dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1350/Ap din 8 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, constatând că nu sunt întemeiate apărările recurentului-pârât privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare și din perspectiva neconcordanței persoanei menționată în preambulul cererii de recurs și cea care a semnat această cerere, și nici cele privind inadmisibilitatea recursului din perspectiva interesului reclamantei B. în exercitarea căii de atac, pentru considerentele expuse prin încheiere. A fixat termen de judecată la data de 10 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul C. sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Recursul declarat de reclamanta A.. Obiectul învestirii instanței, astfel cum s-a reținut prin decizia atacată, este reprezentat de o acțiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate de pârâtul C., ca urmare a exercitării dreptului de acces liber la justiție în mod abuziv, prin formularea a numeroase cereri de chemare în judecată, plângeri penale împotriva ambelor reclamante, pe durata a circa 10 ani, procese de natură a le denigra pe acestea, așadar, de a vătăma dreptul lor la propria imagine, onoare, demnitate și reputație. Cererea a fost întemeiată în drept pe reglementările referitoare la răspunderea civilă delictuală, fiind invocate prevederile art. 1349 și 1381 C. civ., raportate la dispozițiile legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale, anume art. 252 și 257 C. civ. Prin motivele de recurs, reclamanta A. a susținut că este adevărat că dispozițiile art. 72 C. civ., care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin. (2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice, învederând totodată că nu este corectă soluția instanței de apel care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice. Prin decizia atacată instanța a reținut că posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial în privința altor prejudicii decât cele care vizează drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice. S-a reținut că reclamanta este societate comercială care nu poate avea alt scop decât unul lucrativ constând în obținerea de profit, iar "imaginea" sa, înțeleasă ca bună reputație profesională, face parte din fondul de comerț și are o valoare economică, astfel că fapta pârâtului invocată de apelanta-reclamantă A. nu vizează prejudiciul moral, un drept sau un interes nesusceptibil de evaluare bănească, care să intre în sfera de protecție a art. 257 C. civ.. De aceea nu pot fi acordate daune morale reclamantei persoană juridică. Înalta Curte constată că acest mod de examinare a pretențiilor reclamantei A. relevă nerespectarea legii la pronunțarea deciziei recurate. Potrivit art. 72 alin. (1) C. civ.: "Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75". Pe de altă parte, art. 252 C. civ. prevede că: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică". În ceea ce privește posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, aceasta este expres prevăzută de dispozițiile art. 257 C. civ., ce stabilesc faptul că: "Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice". Rezultă astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și 257 C. civ., că și persoana juridică, prin asemnănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale prevăzute de art. 252 C. civ., printre acestea regăsindu-se drepturi a căror încălcare a fost invocată de reclamantă, anume dreptul la reputație și dreptul la prestigiu. Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 C. civ. pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică. Însă alte drepturi din cele prevăzute de art. 252 C. civ. pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente ființei umane, precum cele din prima categorie anterior menționată. Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) C. civ., ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice. În acest sens trebuie avut în vedere că și persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi și obligații, iar dreptul la reputație al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerț, ci trebuie privit (similar cu situația subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepție și nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept. Față de cele arătate, reținând că societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, anume dreptul la reputație, având în vedere dispozițiile art. 257 raportat la art. 252 C. civ., Înalta Curte constată că este fondată critica formulată de reclamanta A., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că urmează a casa decizia atacată. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează a aprecia dacă și în ce măsură faptele imputate pârâtului au afectat reputația societății reclamante. În privința criticilor referitoare la soluția dată de instanța de apel asupra cererii de constatare a activității desfășurate de pârâtul C. ca fiind contrară intereselor A., reclamanta reiterând în acest context faptele pe care le impută pârâtului (neasigurarea curățeniei cu ocazia evenimentului cultural inițiat de reclamanta A., exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale) și a menționat că a fost pe deplin dovedită condiția culpei cerută de delictul civil, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât privesc aspecte ce țin de situația de fapt, tinzând la o reapreciere a probelor, demersuri care sunt incompatibile cu judecata în recurs ale cărei limite sunt stabilite prin art. 488 C. proc. civ. 2. Recursul declarat de pârâtul C.. Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de pârât din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Un prin motiv de recurs invocat de către pârât vizează încălcarea normelor procedurale privind judecarea cauzei în complet de divergență. Pârâtul susține nerespectarea acestor norme pentru că, deși impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței, instanța de apel nu a procedat în acest mod. Mai arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art. 399 C. proc. civ., care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat. Această critică este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 398 alin. (3) C. proc. civ.: "În cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergență, constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte" (forma în vigoare a articolului înainte de modificările aduse prin art. I pct. 36 din Legea nr. 310/2018, formă aplicabilă în cauză în raport de dispozițiile art. 24 C. proc. civ. și de data formulării cererii de chemare în judecată, 31.01.2017). De asemenea, conform prevederilor art. 399 C. proc. civ.: "(1) În situația prevăzută la art. 398 alin. (3), divergența se judecă în aceeași zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăși 20 de zile de la ivirea divergenței, cu citarea părților. În pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile. (2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergență și care se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege. (3) Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergență. (4) Dispozițiile art. 398 alin. (2) se aplică în mod corespunzător, judecătorii având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat divergența. (5) Când divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei". În speță, din actele dosarului rezultă că părțile au fost încunoștiințate asupra obiectului divergenței, potrivit celor menționate în încheierea de la termenul din 1 octombrie 2019, spre a nu fi luate prin surprindere asupra obiectului acesteia. Astfel, prin încheierea din 11 septembrie 2019, având în vedere că hotărârea ce urma a fi pronunțată nu putea fi dată cu majoritate în cadrul completului de apel ai cărui membri aveau opinii diferite, s-a decis că urmează a se judeca procesul în complet de divergență, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, pentru această finalitate fiind fixat termen de judecată la data de 1 octombrie 2019, cu citarea părților. Or la termenul din 1 octombrie 2019, termen la care recurentul-pârât a fost prezent personal, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua încheierii, instanța, având în vedere prevederile art. 399 alin. (2) C. proc. civ., a adus la cunoștința părților faptul că divergența s-a ivit cu privire la soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță astfel cum a fost formulată și, în temeiul art. 399 alin. (3) C. proc. civ., reluând dezbaterile, a acordat cuvântul părților asupra cererii introductive de instanță. Totodată, față de împrejurarea că în încheierea anterior menționată se consemnează expres că instanța a dispus reluarea dezbaterilor, cu acordarea cuvântului părților asupra cererii introductive, se constată că nu este întemeiată nici critica pârâtului prin care se invocă "nereluarea dezbaterilor asupra chestiunilor rămase în divergență", din cuprinsul încheierii rezultând că au fost respectate dispozițiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, în ceea ce privește aspectul criticat de pârât în sensul că soluționarea apelului s-a realizat în complet de trei judecatori și nu în complet de doi judecători, astfel cum dispun prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată că în speța pendinte alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost determinată de corecta aplicare a dispozițiilor art. 399 alin. (5) C. proc. civ., ca și consecință a situației de excepție determinată de ivirea unei divergențe de opinii între cei doi membri ai completului de apel și imposibilitatea obiectivă astfel creată în a se adopta o soluție în majoritate conform normelor procedurale. Dispoziția legală anterior menționată stipulează că doar în ipoteza în care divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, completul care a judecat cauza înainte de ivirea ei, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, va putea continua judecarea pricinii. Nu acesta este cazul în speță, având în vedere că divergența privea soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță, astfel că apelul comun al părților reclamante nu putea fi soluționat în complet de doi judecători, așa cum invocă pârâtul. Rezultă astfel, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că în cauză nu se poate reține că instanța ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurent, norme a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității. Un alt motiv de recurs înfățișat de pârât vizează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, recurentul procedând la redarea unor considerente din această opinie, anume cele potrivit cărora câtă vreme nu au fost invocate abuzuri de drept procesual în raport de persoana fizică B., interesul legitim al pârâtului și buna credință a acestuia nu pot fi analizate prin raportare indirectă la demersurile judiciare îndreptate împotriva societății. Recurentul a menționat că, pentru aceste motive, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii sale constând în plata de daune morale către reclamanta B.. Argumentele astfel expuse de recurentul pârât au valența unei critici în sensul că instanța nu a analizat legătura de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de reclamanta B., critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 1357 C. civ., care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". Față de concluziile reținute în cadrul analizei apelului părții reclamante și de împrejurarea că respectivele concluzii impun a se proceda la o reevaluare a fondului pricinii în ce privește consecințele faptelor care au fost imputate pârâtului recurent, se constată că este necesar a fi evaluate susținerile din recursul pârâtului C. odată cu rejudecarea fondului pretențiilor deduse judecății. Criticile conținute în recursul pârâtului aduc în discuție apărări prin care acesta tinde a demonstra lipsa de temeinicie a pretențiilor reclamantelor, astfel că ele nu pot fi analizate decât concomitent cu evaluarea asupra justeței cererii de despăgubire pe care reclamantele au formulat-o în comun, cerere care reliefează o legătură semnificativă între prejudiciile pretins cauzate celor două părți reclamante de demersurile imputate ca fapte ilicite părții pârâte. Prin urmare, este necesar, cu ocazia rejudecării, să se aprecieze în mod unitar asupra legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de cele două reclamante, în raport de prevederile art. 1357 C. civ. În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1350Ap din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și va casa decizia recurată. Pentru că instanța de recurs nu are competența de a rejudeca pricina, după casare, conform art. 497 C. proc. civ. urmează a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.