Decizia nr. 248/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 198/2019 a Tribunalului București

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 5 noiembrie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând obligarea pârâtei să valideze dispoziția nr. 11838 din data de 16 iunie 2009 prin care a fost soluționată notificarea nr. x din 10 august 2001 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele 3 și 4 situate în imobilul din București, str. x, notificatoarei B. (decedată) și moștenită de reclamant în calitate de legatar cu titlu particular, în conformitate cu certificatul de legatar nr. x din data de 17 martie 2015 eliberat de Biroul Individual Notarial C. în dosarul nr. x/2015 și obligarea pârâtei să soluționeze dosarul nr. x C. civ. prin emiterea deciziei de compensare și a titlului de plată în conformitate cu dispozițiile art. 17 și următoarele raportate la prevederile art. 34 și art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013. În drept, au fost invocate prevederile art. 17 raportat la art. 34 și 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința nr. 198 din 6 februarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, acțiunea, a obligat pe pârâta C.N.C.I. să valideze dispoziția nr. 11838 din 16 iunie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București și să soluționeze dosarul de despăgubiri nr. 63475/CC, în sensul de a emite în favoarea reclamantului decizie de compensare prin puncte pentru apartamentul nr. x etaj 1 și apartamentul nr. x etaj 2 din imobilul situat în București, str. x, vândute în baza Legii nr. 112/1995 prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x din 16 ianuarie 1997 și nr. 478/27.864 din 8 octombrie 1996, împreună cu cota de teren de 62,77 mp și, pe cale de consecință, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București: Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 511A din data de 22 iunie 2020, a admis apelul formulat de pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței tribunalului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că validarea de către pârâta CNCI a dispoziției nr. 11838 din 16 iunie 2009 emise de Primarul General al Municipiului București se va face și cu aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Restul dispozițiilor sentinței apelate au fost menținute.

Cererea de recurs: Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul A.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 8 septembrie 2020 și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr. 2. Prin rezoluția din data de 14 septembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Procedura derulată în recurs: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod, iar părțile nu au formulat puncte de vedere la raport. Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac, la data de 9 februarie 2021, fără citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursulului: Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Obiectul cauzei de față îl reprezintă acțiunea prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând obligarea pârâtei să valideze dispoziția nr. 11838 din data de 16 iunie 2009 prin care a fost soluționată notificarea nr. 3210 di data de 10 august 2001 și prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele 3 și 4 situate în imobilul din București, str. x, notificatoarei B. (decedată) și moștenită de reclamant în calitate de legatar cu titlu particular, în conformitate cu certificatul de legatar nr. x din data de 17 martie 2015 eliberat de Biroul Individual Notarial C. în dosarul nr. x/2015 și obligarea pârâtei să soluționeze dosarul nr. x C. civ. prin emiterea deciziei de compensare și a titlului de plată în conformitate cu dispozițiile art. 17 și următoarele raportate la prevederile art. 34 și art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 34 și 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, incidentă în cauză, la art. 33 și 34 reglementează procedura soluționării cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii. Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 stipulează în sensul că în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței prevăzute la alin. (1), respectiv secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor, iar la alin. (4) al articolului se prevede că hotărârile judecătorești pronunțate sunt supuse numai apelului. Totodată, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. Conform dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". De asemenea, dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs. Reiese deci, că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea specială nr. 165/2013, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 din același act normativ, este supusă numai apelului. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 165/2013 este apelul, intenția legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului. Prin decizia civilă nr. 511A din data de 22 iunie 2020, ce face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel București a soluționat apelul declarat de reclamant, epuizându-se astfel căile de atac recunoscute de lege în materia acțiunilor întemeiate în drept pe dispozițiile Legii nr. 165/2013. Pentru argumentele expuse, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, rezultă că decizia nr. 511A din data de 22 iunie 2020 a Curții de Apel București, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului. Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. În consecință, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declaratîn cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,