ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 512/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 11 decembrie 1996 sub nr. x/1996, în temeiul art. 480 din C. civ., reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. Herăstrău Nord S.A., Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, B., C., D., E. și F., revendicarea imobilului situat în București, str. x, sector 1 și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, pe de o parte, și pârâții B., C., D., E. și F., pe de altă parte.

Prin sentința civilă nr. 7145 din 10 mai 1999, Judecătoria sectorului 1 București, în raport de valoarea obiectului dedus judecății, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 359 din 18 noiembrie 1999, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că statul a devenit, în mod legal, titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu având în vedere că autoarea reclamantului nu a fost menționată în cuprinsul Decretului nr. 92/1950. Pe de altă parte, a reținut că la momentul apariției decretului de expropriere, autoarea reclamantului făcea parte din categoria exploatatorilor de imobile, obținând venituri din închirierea imobilelor pe care le deținea în proprietate.

Cu privire la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, pe de o parte, și pârâții B., C., D., E. și F., pe de altă parte, având ca obiect imobilul situat în București, str. x, prima instanță a reținut că reclamantul nu a produs nicio dovadă care să demonstreze existența vreunei cauze de nulitate, pârâții având calitatea de subdobânditori care se pot prevala de principiul de drept civil potrivit căruia cumpărătorii de bună-credință nu pot fi deposedați de imobilul dobândit cu titlu oneros.

Învestită cu apelul exercitat de reclamant, Curtea de Apel București, secția a IVa civilă, prin decizia civilă nr. 310 din 01 iunie 2000, a respins, ca nefondat apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 359 din 18 noiembrie 1999, a Tribunalului București, secția a V-a civilă și contencios administrativ.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar apartamentele din cadrul imobilului în litigiu au fost cumpărate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1996, fără a fi probată reaua-credință a acestora, existența vreunei cauze ilicite sau perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare prin fraudarea legii.

În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a constatat că acestea nu au reprezentat temei pentru exercitarea acțiunii și, prin urmare, nu poate fi examinată îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text de lege fără modificarea temeiului acțiunii, ceea ce nu este permis în apel.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 09 iunie 2000, reclamantul A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și trimiterea pricinii, spre rejudecare, pentru constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu.

În expunerea aspectelor de nelegalitate invocate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esență, următoarele:

În mod nelegal, instanța de apel a constatat că, în apel, a fost modificat temeiul de drept al acțiunii, astfel că nu se poate pronunța asupra nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, în contextul în care tribunalul a fost învestit cu această chestiune, analizând conformitatea Decretului nr. 92/1950 cu prevederile din Constituția din 1948 și cu celelalte acte normative.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că decretul de naționalizare a imobilului este în concordanță cu prevederile constituționale și că se aplică prioritar în raport cu toate celelalte acte normative.

Contrar reținerilor curții de apel, prevederile Decretului nr. 92/1950 eludează dispozițiile Constituției de la 1948, care nu permitea exproprierea imobilelor fără o justă și prealabilă despăgubire și care excludea de la naționalizare imobilele deținute de intelectuali, dobândite prin cumpărare, cum e cazul în speță.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel nu a analizat motivul de apel referitor la exceptarea autoarei sale de la prevederile Decretului nr. 92/1950, susținând că în mod greșit s-a apreciat că acesteia îi sunt aplicabile prevederile art. I în defavoarea celor de la art. II din acest act normativ, care, în opinia recurentului-reclamant, sunt speciale și derogatorii, și, prin urmare, se aplică cu prioritate. În plus, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi care să probeze că autoarea reclamantului făcea parte din categoria persoanelor exploatatoare de imobile.

Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare intervenite între pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, pe de o parte, și pârâții B., C., D., E. și F., pe de altă parte, având ca obiect imobilul situat în București, str. x, în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că achiziționarea apartamentelor a fost făcută în mod legal în contextul în care valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare este în strânsă legătură cu valabilitatea titlului statului asupra imobilelor care au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare, iar în cazul nulității absolute, aceasta nu poate fi acoperită prin confirmarea actului juridic încheiat cu nesocotirea prevederilor legale. Ca atare, se impunea constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată arătând că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 225 din C. proc. civ. din perspectiva în care chiriașii chemați la interogatoriu nu au fost prezenți, instanța apreciind că proba nu este relevantă.

Examinând, cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recurentului-reclamant în susținerea căii de atac, Înalta Curte constată că este fondată și urmează a fi admisă pentru considerentele ce succed:

Interesul, condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană pentru a justifica punerea în mișcare a acțiunii civile; în doctrină s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale, actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea, și, nu în ultimul rând, direct și personal, respectiv să aparțină celui care a formulat cererea.

Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și recursul sunt forme de manifestare a acțiunii civile care presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim pentru a cărui realizare este necesară sesizarea instanței.

Ca atare, existența interesului procesual actual, legitim și personal este o condiție de exercițiu care trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, așadar, și în recurs.

Raportat la circumstanțele factuale din speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a învestit instanța de judecată cu un recurs care vizează o acțiune în revendicare cu privire la imobilul situat în București, str. x, compus din trei unități locative distincte - apartamentele nr. x, nr. 2 și nr. 3, care au făcut obiectul unor notificări formulate în mod distinct, în temeiul Legii nr. 10/2001.

La data de 24 aprilie 2001, recurentul-reclamant a formulat cerere de suspendare a judecății recursului, arătând că a demarat procedurile pentru retrocedarea imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001.

Măsura suspendării judecății recursului a fost dispusă în temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, menținută, ulterior, în temeiul acelorași dispoziții legale, dar și în raport de art. 33 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013, până la finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilului situat în București, str. x, compus din cele 3 apartamente, preluat în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că, în ceea ce privește apartamentul nr. x situat în imobilul în litigiu, autorul recurentului-reclamant a formulat notificarea nr. x din 24 aprilie 2001, înregistrată pe rolul pârâtei Regiei Autonome a Patrimoniului Protocolului de Stat și soluționată prin decizia nr. 21 din 05 ianuarie 2005, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent bănesc.

Prin decizia nr. 20562 din 08 iunie 2018, în temeiul art. 17 alin. (1), art. 21 și art. 25 din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a acordat autorului recurentului-reclamant 633096 puncte compensatorii pentru apartamentul nr. x, situat în imobilul din București, str. x.

Cu privire la apartamentele nr. x și nr. 3, situate în imobilul din București, str. x, se reține că notificarea nr. x din 24 aprilie 2001 a fost înregistrată pe rolul Primăriei Municipiului București în dosarele administrative nr. x și 1278.

Prin decizia civilă nr. 660 din 21 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea dispoziției de acordare de măsuri compensatorii pentru apartamentele nr. x și nr. 3 din imobilul situat în București, str. x.

Urmare a dispoziției Primarului Municipiului București nr. 20693 din 25 octombrie 2018, în temeiul prevederilor art. 17 și ale art. 21 din Legea nr. 165/2013, prin decizia nr. 32389 din 02 martie 2020, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a dispus acordarea de măsuri compensatorii prin puncte reclamantului G. pentru apartamentele nr. x și nr. 3 din imobilul situat în București, str. x.

Așa cum însuși recurentul-reclamant a menționat în cuprinsul notelor scrise depuse la dosar la data de 19, respectiv 20 octombrie 2020, decizia nr. 32389 din 02 martie 2020, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a devenit definitivă, prin neexercitarea căii de atac reglementate de lege.

Se poate concluziona, așadar, că procedura de acordare de măsuri reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată, în sensul în care persoanei îndreptățite, respectiv reclamantului G., i s-a stabilit în mod concret și irevocabil întinderea dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul dispozițiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 cu privire la toate cele trei unități locative care au compus imobilul situat în București, str. x.

Față de cele anterior redate, anume realizarea dreptului dedus judecății în procedura Legii nr. 10/2001, prin acordarea de măsuri compensatorii pentru cele trei apartamente care compun imobilul situat în București, str. x, Înalta Curte constată lipsa de interes al reclamantului în susținerea căii de atac, sens în care urmează să respingă recursul ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 310 din 1 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2021.