Decizia nr. 2616/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 16 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Sector 2 București, constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 267/29.04.1987 a fostului Consiliul Popular al Sectorului 2, prin care s-a dispus demolarea locuinței proprietate personală a defunctei B., autoarea sa, situată în București, Intr. Colții Morarului nr. 13, și, pe cale de consecință, să se constate dreptul de proprietate al defunctei asupra imobilului format din teren de 325 mp și, în subsidiar, al său, ca unic moștenitor. În drept, a indicat art. 4 din H.G. nr. 556/1990 și art. 480 și art. 1895 C. civ. Prin cererea precizatoare din data de 10 decembrie 2018, reclamanta a indicat că solicită, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, anularea deciziei de demolare și obligarea CNCI la emiterea în favoarea sa a unei decizii de compensare prin puncte pentru imobilul demolat. Prin cererea intitulată "note scrise" din data de 05 aprilie 2019, reclamanta a menționat, în baza actelor de demolare, toți ceilalți vecini aflați într-o situație similară cu mama sa; a menționat că renunță la despăgubiri pentru teren. Prin cererea intitulată "întâmpinare" din data de 15 mai 2019, reclamanta a subliniat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, precizând că solicită repararea atât a prejudiciului material, cât și a celui moral. La termenul din data de 24 mai 2019, reclamanta a arătat că nu își însușește cererea precizatoare depusă la dosar în data de 10 decembrie 2018, cererea inițială fiind cea cu care înțelege să învestească instanța de judecată. Prin cererea completatoare din data de 30 mai 2019, reclamanta a indicat că înțelege să se judece în contradictoriu cu Primarul Sectorului 2, în calitate de reprezentant al Primăriei Sector 2, cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de demolare nr. 267/1987 a Consiliului Popular sector 2 București, precum și repararea prejudiciului suferit, în condițiile răspunderii civile delictuale.

Hotărârea pronunțată la fond. Prin sentința civilă nr. 2396 din 01 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Primăria Sector 2 și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 2, ca nefondată.

Decizia pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1699/A din 08 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2396 din 01 noiembrie 2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1699/A din 08 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta A., cu a cărui soluționare a fost învestită înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5,6,7,8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta a prezentat, pe larg, situația de fapt a litigiului, învederând instanței următoarele aspecte: Este nelegală și netemeinică nerecunoașterea dreptului de proprietar al autoarei sale asupra terenului situat în București, str. x, pe care 1-a cumpărat în anul 1952 și pe care a edificat în 1957 un imobil în privința căruia în 1987, fosta Primărie a sectorului 2 București a dispus demolarea, în mod nelegal. În continuare, după expunerea contextului în care a achiziționat terenul pe care a fost edificată construcția demolată, recurenta reclamantă a precizat că documentația aferentă procedurilor de demolare nu au fost efectuate pe motiv că imobilul nu "a fost cumpărat prin intermediar". Recurenta reclamantă a mai precizat că hotărârile judecătorești anterioare, deși definitive nu au stins litigiul în fond, având în vedere că nu a fost clarificată situația juridică a terenului, "exproprierea" efectuându-se cu nerespectarea prevederilor legale. Ulterior procedurilor de demolare a imobilului, autoarea reclamantei a primit o locuință pentru care a semnat contractul de închiriere nr. x din 08 septembrie 1987. Potrivit evidențelor fiscale, autoarea reclamantei a figurat înregistrată între 26 februarie 29158 și septembrie 1987 în str. x, deși adresa corectă era str. x, pentru care a și plătit impozitul aferent proprietății. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 1890 din C. civ., dar și în raport de decizia nr. IV/2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, autoarea reclamantei a devenit proprietara imobilului în temeiul prescripției achizitive de 30 de ani. în acest context, în mod greșit instanțele au reținut că nu sunt incidentele dispozițiile legale privind uzucapiunea de lungă durată. Prin urmare, hotărârile judecătorești pronunțate în acest sens nu au putere de lucru judecat, ci doar de "excepții" ce pot fi invocate în soluționarea "corectă a cauzei", iar soluțiile greșite pronunțate se datorează materialului probator, care atrage " răspunderea civilă delictuală și contractuală a profesioniștilor din cadrul Primăriei sectorului 2 București". în opinia recurnetei, au fost încălcate dispozițiile art. 562 alin. (2) și alin. (4) din Codul prin neemiterea actelor aferente procedurilor de demolare și neacordarea despăgubirilor aferente lucrărilor de expropriere. Recurenta a mai susținut că, în mod greșit, Tribunalul București nu a reținut incidența în cauză a Legii nr. 33/1994 și nici a prevederilor Legii nr. 556/1990 și Legii nr. 85/1992 care permiteau foștilor proprietari să cumpere apartamente pentru care au fost încheiate contracte de închiriere, precum și succesorilor acestora să dobândească terenurile și imobilele pentru care nu fuseseră demarate procedurile de demolare. Conchizând, recurenta reclamantă a susținut că în cauză a fost făcută dovada întrunirii condițiilor ce atrage răspunderea civilă delictuală și contractuală, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.

Apărările formulate în cauză. La data de 2 aprilie 2021, intimata Primăria Sectorului 2 București a depus note de ședință, prin care a solicitat anularea recursului, întrucât, prin cererea de recurs, reclamanta a reluat argumentele expuse în apel și în primă instanță și nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate. La data de 14 aprilie 2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea (cu titlu de note de ședință) depusă de Primăria Sectorului 2 București, prin care a învederat că cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 pct. 3,4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. A arătat că a invocat, în primă instanță, competența materială stabilită de legiuitor pentru judecarea în fond a cererilor și proceselor privind actele autorităților și instituțiilor centrale, precizând că a depus cererea de chemare în judecată la Tribunalul București în virtutea art. 2 lit. f) din vechiul C. proc. civ., potrivit cu care tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de expropriere. în continuare, a arătat că a formulat două capete de cerere, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate al mamei sale, B., și repararea prejudiciilor suferite conform deciziei de demolare nr. 267/1987 a Primăriei Sectorului 2 București, iar ulterior a depus o cerere completatoare pentru a evidenția obiectul cererii sale, respectiv protecția unui drept subiectiv și repararea prejudiciului provocat de angajații Primăriei Sectorului 2 București. Recurenta a mai susținut că Tribunalul București a reținut că Legea nr. 33/1994 nu are legătură cu cauza și nu s-a pronunțat în temeiul legilor în vigoare, respectiv H.G. nr. 556/1990 și H.G. nr. 85/1990. Recurenta a depus la dosar adresa din 23 martie 2021, emisă de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și adresa din 7 mai 2021, emisă de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.

Procedura de filtru. Învestită cu soluționarea căii de atac, după efectuarea procedurilor de comunicare, reglementate de dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac. Prin raport s-a reținut ca partea are deschisă calea de atac a recursului, că recursul este legal timbrat, este formulat în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității. Totodată, s-a reținut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilității în principiu a recursului și va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Completul de filtru CIO, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 04 august 2021, respectiv la 05 august 2021, conform dovezilor aflate la filele x, iar la data de 05 octombrie 20201, recurenta reclamantă a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. 6. Soluția și considerentele înaltei Curți Examinând admisibilitatea recursului în raport de prevederile art. 493 alin. (5) cu referire la art. 499 teza finală C. proc. civ., înalta Curte constată următoarele: Prioritar, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din vechiul C. proc. civ. Ulterior, prin răspunsul la întâmpinare, depus la data de 14 aprilie 2021, recurenta-reclamantă a învederat că își întemeiază calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din noul C. proc. civ. Față de această precizare a părții, și constatând că, în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată, 16 noiembrie 2018, în cauză, sunt incidente prevederile noului C. proc. civ., conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. x pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedară civilă, Înalta Curte urmează a analiza admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilității încadrării aspectelor relevate prin memoriul de recurs prin raportare la motivele de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. în cauză, prin decizia civilă nr. 1699 din 08 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2396/01.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că, raportat la obiectul pricinii deduse judecății care vizează constatarea nulității deciziei de demolare nr. 267/29.04.1987, emise de fostul Consiliu Popular al Sectorului 2, neîndeplinirea cauzei de utilitate publică în vederea căreia s-a realizat exproprierea, neîntocmirea unei documentații de demolare precum și neacordarea unei juste și prealabile reparații nu pot reprezenta motive de nevalabilitate a deciziei de demolare, în raport de prevederile art. 1 art. 6. art. 12 și art. 14 din Legea nr. 58/1974. Totodată, instanța de apel a mai reținut că măsura la care a fost supusă locuința mamei reclamantei a fost aceea a unei strămutări, pentru care statul nu și-a asumat obligația de plată a despăgubirilor, ci acordarea altor forme de recompensare: acordarea de imobile, respectiv ajutoare materiale, care este complet diferită ca fizionomie juridică, semnificație și modalitate de reparație de instituția juridică a exproprierii, reglementată prin dispozițiile art. 34 din Legea 58/1974. În ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a obține o reparație pentru imobilul pretins preluat abuziv, astfel cum susține reclamanta, curtea de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi urmat vreuna din procedurile administrative reglementate de legiuitor prin legile speciale de reparație, prin care să fi cerut acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul demolat. Cu privire la solicitarea reclamantei de a se constata calitatea sa de proprietar al imobilului demolat, respectiv de moștenitor al mamei sale, instanța de apel a constatat că nu se poate recunoaște calitatea acesteia de proprietar al imobilului, în raport de sentința civilă nr. 4430/2000 a Judecătoriei Sectorului 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3965/2000 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 783/2001 a Curții de Apel București care se opun cu putere de lucru judecat în pricina pendinte și prin care s-a reținut că mama reclamantei nu a dovedit că deținea vreun titlu de proprietate asupra terenului, simplul fapt al înregistrării acesteia în evidențele fiscale neputând proba acest lucru, instanțele reținând că nu sunt îndeplinite condițiile dobândirii de către aceasta, prin afectul uzucapiunii de lungă durată, de 30 de ani a dreptului de proprietate asupra imobilului. În privința despăgubirilor solicitate de reclamantă în temeiul răspunderii civile delictuale, instanța de apel, validând raționamentul juridic al tribunalului, a reținut că răspunderea statului și a instituțiilor sale pentru preluarea unor imobile în perioada regimului comunist poate fi antrenată exclusiv în condițiile și formele reglementate de legislația reparatorie, care are caracter special față de normele dreptului comun și se aplică cu prioritate, iar în privința pierderii șansei de a cumpăra apartamentul cu 2 camere, atribuit cu titlu de închiriere, a apreciat că, în mod corect, tribunalul a reținut că cererea nu este întemeiată în condițiile în care nu s-a făcut dovada depunerii unei cereri de cumpărare a apartamentului, iar prin sentința civilă nr. 2651/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a dispus evacuarea fratelui reclamantei din imobil pe motivul neutilizării nejustificate a locuinței din anul 1993. Examinând cererea de recurs, înalta Curte constată că aspectele invocate nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, și 8 din C. proc. civ., astfel cum acestea au fost precizate prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă fiind nemulțumită, în esență, de respingerea acțiunii promovate din perspectiva neîndeplinirii condițiilor legale pentru constatarea nulității deciziei de demolare nr. 267/29.04.1987 a fostului Consiliul Popular al Sectorului 2 și de acordare de despăgubiri morale și materiale în temeiul antrenării răspunderii civile delictuale și contractuale a celor implicați în procedura de demolare a imobilului amplasat pe terenul situat în București. În ceea ce privește motivul de casare, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost menționat pur formal, recurenta-reclamantă neinvocând vreo imixtiune a instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive și nici nu a prezentat vreo situație care să poată fi circumscrisă acestei ipoteze. Privitor la motivul de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., înalta Curte reține că acesta vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Analizând conținutul aspectelor relevate de către recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs, înalta Curte constată că nu este invocată încălcarea competenței de ordine publică și nici nu a fost prezentat vreun argument care să poată fi încadrat în acest motiv de casare. Deși își fundamentează, în drept, exercitarea căii de atac și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă nu aduce nicio critică care să susțină o eventuală încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, context în care înalta Curte, constată că acest motiv de recurs a fost invocat tară a fi susținut de vreun argument. Motivul de recurs, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează ipoteza nemotivării sau existenței unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii deduse judecății, or, din argumentele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, înalta Curte constată că recurenta nu a relevat vreuna din situațiile anterior enunțate și care să releve incidența acestui motiv de casare. In ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., înalta Curte reține că, deși se face trimitere la acest motiv de casare, invocându-se aplicarea și interpretarea greșită a unor norme de drept material, (art. 1890 din C. civ., art. 562 din Noul C. civ.) aceste argumente nu vizează dezlegările date de instanța de apel prin decizia recurată, și, ca atare, nu pot fi examinate din perspectiva prevederilor legale invocate, astfel încât instanța de recurs nu poate trece la exercitarea controlului de legalitate. Astfel, examinând conținutul memoriului de recurs, înalta Curte constată că recurenta reclamantă a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care "nu a fost recunoscută calitatea de proprietară a autoarei sale cu privire la terenul situat în București, Intrarea Colții Morarului nr. 13", ignorând, practic, aspectele dezlegate de instanța de apel prin decizia recurată, care au vizat constatarea nulității deciziei de demolare nr. 267/29.04.1987 emisă de fostul Consiliu Popular al Sectorului 2, a locuinței autoarei reclamantei, edificată pe terenul mai sus menționat, neîndeplinirea cauzei de utilitate publică în vederea căreia s-a realizat exproprierea și neîntocmirea unei documentații de demolare, precum și neacordarea unei juste și prealabile reparații, dar și împrejurarea că aspectele criticate au fost deja tranșate, în litigiile anterioare, prin hotărârile judecătorești pronunțate (sentința civilă nr 4430/2000 a Judecătoriei Sectorului 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr 3965/2000 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr 783/2001 a Curții de Apel București), și care se opun cu putere de lucru judecat în cauza de față. De altfel, înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a reținut că, în raport de dezlegările anterioare ale instanțelor judecătorești, se impune cu putere de lucru judecat împrejurarea că autoarea reclamantei nu a făcut dovada calității sale de proprietar nici asupra terenului și nici asupra construcției edificate pe terenul respectiv, ulterior demolate prin decizia contestată, neefectuând, deci, o analiză pe fond a asupra acestei chestiuni care să permită un control de legalitate cu privire la aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 1890 din C. civ., în condițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. În continuare, în expunerea argumentelor în susținerea cererii de recurs, recurenta reclamantă a invocat faptul că "hotărârile anterioare, deși definitive, nu au stins litigiul în fond, nefiind clarificată situația juridică a imobilului, supus exproprierii în mod nelegal, neexistând niciun act normativ prin care Statul să fi devenit proprietarul terenului", prezentând, în mod detaliat, atât modalitatea în care pretinde că autoarea sa a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cât și demersurile administrative efectuate anterior și ulterior demolării imobilului de către autoarea sa la diferitele entități, autorități și instituții ale statului care au condus la încheierea contractului de închiriere nr. x din 08 septembrie 1987. Înalta Curte constată că aceste chestiuni vizează aspecte ce țin de situația de fapt, și ca atare, nu pot forma obiect al controlului de legalitate, având în vedere că, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenta reclamantă încercând prin prezentul recurs să repună în discuție, în mod nepermis, aspecte care au fost deja dezlegate, în mod definitiv și irevocabil, prin alte litigii, anterioare, și care se bucură de putere de lucru judecat, expunând, de fapt, propriile nemulțumiri în legătură cu modalitatea în care instanțele de judecată anterioare au dezlegat chestiunea dobândirii, prin uzucapiunea de lungă durată, de către autoarea sa, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Totodată, afirmațiile recurentei reclamante conform cărora "hotărârile anterioare nu au putere de lucru judecat, ci doar de excepție ce pot fi folosite pentru o soluționare corectă a cauzei", că "cei de Ia spațiul locativ au încălcat prevederile art. 562 C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate", respectiv că "nu au fost respectate clauzele contractuale cu privire la blocul nou construit", fără a face o trimitere concretă la normele sau principiile de drept pretins ignorate sau greșit aplicate în cauză de către instanța de apel, rămân simple alegații, fără aptitudinea de a se constitui în veritabile critici de nelegalitate care să poată face obiect al controlului de legalitate, în condițiile art. 483 alin. (2) coroborat cu art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Simpla afirmație a recurentei reclamante potrivit căreia "în cauză a fost făcută dovada întrunirii condițiilor ce atrage răspunderea civilă delictuală și contractuală, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția" nu este în măsură să declanșeze controlul de legalitate fără a se indica, în concret, în ce constă greșeala instanței care a pronunțat hotărârea atacată, din perspectiva motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat Ia argumentele pe care instanța și-a întemeiat soluția, exigență care nu este îndeplinită de susținerile evocate în cererea de recurs formulată de recurentă. Eventualele critici în susținerea căii de atac ar fi trebuit să vizeze aspecte prin care recurenta reclamantă să combată statuările curții de apel potrivit cărora măsura la care a fost supusă locuința mamei reclamantei a fost aceea a unei strămutări, pentru care statul nu și-a asumat obligația de plată a despăgubirilor, ci acordarea altor forme de recompensare: acordarea de imobile, respectiv ajutoare materiale, care este complet diferită ca fizionomie juridică, semnificație și modalitate de reparație de instituția juridică a exproprierii, reglementată prin dispozițiile art. 34 din Legea 58/1974, respectiv, argumente care să critice incidența prevederilor legale care reglementează puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare care nu au recunoscut calitatea reclamantei de proprietar al imobilului, în calitate de succesor în drepturi al mamei sale, care la rândul său nu era proprietarul imobilului sau ignorarea principiului specialia generalibus derogant din perspectiva omisiunii reclamantei de a uza de căile și mijloacele procesuale speciale, reglementate prin legile speciale de reparație adoptate de statul român în domeniul imobilelor preluate abuziv. Cum aspectele invocate de reclamantă nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate, și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va dispune anularea recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1699A din 08 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.