ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2705/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.11.2013, sub nr. x/2/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, obligarea pârâtului la modificarea prevederilor pct. 2 lit. b) din Nota Raport nr. x/11.08.2008 privind categoriile de personal și cuantumul sporului de pericol deosebit în Poliția Română, în sensul prevederilor art. 21 din O.U.G. nr. 38/2003, cât și OMAI nr. 121 și OMAI nr. 122/18.01.2007, care fac trimitere la polițiști și nu la ofițeri, așa cum s-a reținut în notă.

Totodată, s-a solicitat îndreptarea greșelii materiale din Nota Raport nr. x/11.08.2008, în sensul că O.G. nr. 38/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, este O.U.G. nr. 38/2003, precum și acordarea sporului de 25% pentru condiții de pericol deosebit, începând cu data de 05.02.2010 și până în prezent, având în vedere activitățile desfășurate privind organizarea, coordonarea, îndrumarea, conducerea și controlul, precum și activității logistice de achiziție, conform fișei postului.

Prin Sentința civilă nr. 1038/08.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române.

Împotriva Sentinței civile nr. 1038/08.04.2015 a declarat recurs în termen legal reclamantul A., aducând critici de nelegalitate care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute la art. 488 pct. 3, 5 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în esență, următoarele:

3.1. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 3 C. proc. civ. se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, raportat la prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 republicată, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 2/2013.

Art. 109 din Legea nr. 188/1999 republicată, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 2/2013, dispune:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Totodată, art. 1 alin. (1) prima teză din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, prevede că:

"Polițistul este funcționar public civil, cu statut special (...)".

Fața de cele arătate în precedent, se apreciază că revine Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 109 prima teză din Legea nr. 188/1999 republicată, competența materială de soluționare a cauzei de față, fiind una ce privește raportul de serviciu al funcționarului public, respectiv, în condițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, competență teritorială ca instanță în a cărei circumscripție teritorială se află atât domiciliul său cât și sediul părții pârâte.

Într-adevăr, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că se soluționează de secțiile se contencios administrativ și fiscal ale curților de apel litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, însă nu trebuie omis faptul că această normă juridică are valoare de drept comun în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 republicată, care la art. 109 prevede o normă specială de competență materială.

3.2. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ. reclamantul susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere nr. 1 așa cum a fost modificat prin cererea din 30.04.2014 prin care s-a solicitat înlocuirea sintagmei "Ofițeri" de la pct. 2, lit. b) din Nota Raport nr. x/11.08.2008 cu sintagma "polițiști" așa cum este prevăzut în O.U.G. nr. 38/2003 și la pct. 3 din Anexa nr. 1 la OMAI nr. 122/18.01.2007 și nu s-a pronunțat asupra capătului 2 din cererea de chemare în judecată de îndreptarea a greșelii materiale din nota raport menționată. Se mai susține în acest context că instanța de fond nu a reținut mai multe susțineri ale reclamantului referitoare la caracterul nelegal, imoral și discriminatoriu al normelor cuprinse în Nota Raport nr. x/11.08.2008, că la elaborarea acestora nu s-au respectat normele de tehnică legislativă, respectiv art. 77, 78 și 81 din Legea nr. 24/2000.

3.3. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurentul susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 77, 78 și 81 din Legea nr. 24/2000, deoarece nu a ținut cont de aceste dispoziții legale atunci când a analizat Nota Raport nr. x/11.08.2008.

S-a mai susținut că instanța de judecată a apreciat greșit capătul 3 din cererea de chemare în judecată, atunci când a afirmat ca "fiind admisibil doar dacă instanța admitea primul capăt de cerere, ca o consecință a acestui lucru", dispunând în consecință că "reclamantul urmează să solicite acest lucru autorității pârâte, iar, în caz de refuz apreciat a fi nejustificat" reclamantul să se adreseze din nou instanței.

În realitate, prin capătul 3 din cererea de chemare în judecată, am solicitat:

"Acordarea sporului în cuantum de 25% pentru condiții de pericol deosebit, începând cu data de 05.02.2010 și până în prezent, având în vedere activitățile desfășurate privind: organizarea, coordonarea, îndrumarea, conducerea și controlul, precum și activității logistice de achiziție, pe care le desfășor conform fișei postului" și nu ca urmare a admiterii capătului 1 din cererea de chemare în judecată. Prin adresa din 21.05.2013 am solicitat "acest lucru autorității pârâte", aceasta refuzând să acorde sporul. Urmare a refuzului nejustificat de acordare a sporului în cuantum de 25% pentru condiții de pericol deosebit, pentru activitățile desfășurate privind, organizarea, coordonarea, îndrumarea, conducere și control, precum și activității logistice de achiziție, pe care le desfășoară conform fișei postului, s-a adresat instanței de judecată.

În drept, se invocă dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 483 C. proc. civ.

Intimatul Inspectoratul General al Poliției Române nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin încheierea din data de 30 martie 2017 s-a constatat că raportul întocmit de magistratul - asistent respectă cerințele art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și s-a dispus comunicarea acestuia, în temeiul art. 493 alin. (4) din acest act normativ, cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din data de 25 mai 2015 s-a dispus, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., admiterea în principiu a recursului și fixarea unui termen pentru judecata pe fond a acestuia la data de 28 septembrie 2015.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Procedând la o analiză punctuală a motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit acestei norme poate fi atacată cu recurs hotărârea care a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Acest motiv de casare nu vizează decât încălcarea normelor de competență de ordine publică, iar sub aspectul condițiilor de invocare, trebuie avut în vedere regimul invocării excepției de necompetență absolută, prevăzut de art. 130 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit căruia, necompetență materială, trebuie invocată de părți sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, excepție asupra căreia judecătorul se pronunță printr-o încheiere interlocutorie.

Din cele ce preced rezultă că, invocarea motivului de nelegalitate referitor la necompetența absolută este condiționată de invocarea excepției corespunzătoare în fața instanței de fond, în termenele de decădere prescrise, excepție care să fi fost respinsă sau asupra căreia instanța de fond să fi omis a se pronunța, din acest punct de vedere fiind justificat și interesul invocării pe calea recursului a acestui motiv de nelegalitate.

Cu alte cuvinte, necompetența materială nu se poate invoca direct în recurs, nici de către părți și nici de către instanță din oficiu.

Din această perspectivă, criticile reclamantului referitoare la nelegalitatea hotărârii pe motiv de necompetență sunt neîntemeiate. Reclamantul, pârâtul sau instanța din oficiu, nu au invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, așa încât această instanță și-a consolidat competența de soluționare a cauzei, aspect care nu mai poate fi pus în discuție în căile de atac.

Reclamantul a mai invocat ca motiv de nelegalitate împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat asupra a două capete de cerere.

Acest pretins neajuns al hotărârii atacate poate fi înlăturat numai prin procedura de completare a hotărârii prevăzută la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căreia "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare."

Completarea hotărârii prin această procedură este obligatorie potrivit art. 445 C. proc. civ., acest aspect neputând fi valorificat direct în recurs de partea interesată, cum a procedat reclamantul recurent în cauză.

Prin capătul de cerere principal din acțiunea introductivă reclamantul a învestit instanța cu cererea în anulare/modificare a prevederilor pct. 2 lit. b) din Nota-raport nr. 19594475/11.08.2008 privind categoriile de personal și cuantumul sporului de pericol deosebit în Poliția Română, în sensul prevederilor art. 21 din O.G. nr. 38/2003, cât și OMAI nr. 121 și OMAI nr. 122/18.01.2007, care fac trimitere la polițiști și nu la ofițeri, solicitând în esență înlocuirea sintagmei "ofițeri" cu sintagma "polițiști".

Nota raport nr. 19594475/11.08.2008 privind categoriile de personal și cuantumul sporului de pericol deosebit în Poliția Română a fost emisă în temeiul art. 21 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 38/2003 prin care se dispune că "Polițiștii care execută, conduc, coordonează sau contribuie la realizarea misiunilor operative de protecție a demnitarilor, a acțiunilor de gardare, protecție și control antiterorist, supraveghere operativă, a procedurilor speciale și activităților de pază, supraveghere, escortare, reeducare, integrare și asistență medicală pentru persoanele arestate preventiv sau condamnate cu pedepse privative de libertate ori care au solicitat sau au dobândit o formă de protecție în România, culegere, prelucrare, verificare și valorificare a informațiilor, investigări, acțiuni și intervenție cu un grad ridicat de risc ori în condiții de pericol deosebit beneficiază de un spor de până la 30% din salariul de bază" și că "Unitățile, categoriile de personal și cuantumul sporului se stabilesc prin ordin al ministrului de interne".

Nota raport a avut ca temei, sub aspectul competenței, și OMAI nr. 122/2007 care modifică Ordinul OMAI nr. 132/2004, care prevede că "pentru polițiștii din cadrul inspectoratelor generale și din unitățile subordonate acestora, categoriile de personal și cuantumul sporului se stabilesc prin note - raport, vizate pentru controlul financiar preventiv propriu de organele de specialitate proprii, aprobate de ordonatorii secundari de credite."

Legiuitorul a stabilit nivelul maximal de 30% al sporului de risc ori de condiții de pericol, conferind prin delegare legiuitorului secundar o marjă largă de apreciere în a determina prin acte administrative subsecvente unitățile, categoriile de personal și cuantumul sporului pentru fiecare categorie în parte.

În dezacord cu instanța de fond, instanța de control judiciar consideră că O.G. nr. 38/2003 se aplica, așa cum rezultă din art. 1, numai funcționarilor publici cu statut special, denumiți în continuare polițiști, din unitățile Ministerului de Interne aflate sub incidența Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, nefiind incluși în această categorie militarii, funcționarii publici și personalul contractual din cadrul Ministerul Administrației și Internelor.

Cu toate acestea, O.G. nr. 38/2003 folosește termenul generic de polițiști, categorie în care intră, conform art. 14 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, atât ofițerii cât și agenții de poliție.

Emitentul Notei Raport nr. x/11.08.2008 a ales la pct. 2 lit. b) ca sporul de 25% să fie acordat doar la "Ofițerii cu sarcini de conducere, organizare, coordonare, executare, îndrumare și control al activităților măsurilor și acțiunilor în vederea îndeplinirii misiunilor specifice, din structurile neoperative", conduită ce se înscrie în limitele delegării date de legiuitor, care prin expresia "categoriile de personal ... se stabilesc" a permis distincțiile între diferitele categorii de personal, respectiv polițiști, funcție de criteriile prevăzute de art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003, caracterizante sub aspectul riscului profesional ori condițiilor de pericol în care lucrează.

Așa fiind, se poate aprecia, în acord cu judecătorul fondului că, Nota Raport nr. x/11.08.2008 este legală din perspectiva criticilor formulate, respectând principiul ierarhiei actelor normative, fiind emisă în limitele și potrivit normelor care o ordonă, în sensul art. 4 și 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normelor juridice.

Cererea privind acordarea sporului de 25% este un capăt de cerere accesoriu, întrucât motivele de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată se referă exclusiv și fundamentează cererea de anulare/modificare/îndreptare eroare materială din pct. 2 lit. b) din Nota-raport nr. 19594475/11.08.2008 care este o cerere principală. Respingerea primul capăt de cerere justifică respingerea cererii accesorii, considerentele decizorii de natură a fundamenta soluția dată cererii principale fiind suficiente și necesare întregii soluții de respingere a acțiunii reclamantului.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată și ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 1038 din 8 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2017.

Procesat de GGC - GV