ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 3 aprilie 2017, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Orașul Eforie, prin primar, au solicitat să constate, în principal, caducitatea, iar, în subsidiar, neîndeplinirea condițiilor, deci imposibilitatea producerii efectelor juridice translative de proprietate a actului de donațiune încheiat între D. și Orașul E., în prezent Eforie, reprezentat, prin primar, înregistrat la grefa Tribunalului Constanța sub nr. x/15.09.1938 și transcris la același tribunal sub nr. x/15.09.1938. Reclamanții au precizat că acțiunea se subscrie demersurilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 în dosarul x/2015 de pe rolul Tribunalului Constanța, unde, după mai multe termene de judecată, pârâta Orașul Eforie, prin primar invocă drept titlu de proprietate actul de donație pe care ei înțeleg să-1 conteste.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința nr. 2508 din 24.10.2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția lipsei de interes și a respins ca lipsită de interes cererea privind constatarea caducității contractului de donație nr. x/15.09.1938. Prin aceeași sentință, a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea neîndeplinirii condițiilor donației și a respins în rest acțiunea precizată ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 78C din 27.06.2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți B. și A. împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei sus-menționate, reclamanții au declarat recurs. Prin cererea de recurs, recurenții reclamanți au invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că în mod greșit instanța de apel, împărtășind opinia instanței de fond, a reținut că nu ar exista un interes actual în judecarea cauzei. Mai susțin că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu pot fi formulate acțiuni în justiție în temeiul legii speciale și ulterior pe calea dreptului comun, arătând că acțiunea de față nu este supusă legii speciale, având în vedere că actul contestat este anterior incidenței Legii nr. 10/2001. De asemenea, se susține că Î.C.C.J. a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, numai pentru perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Se arată că, făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație, însă nu ne aflăm sub incidența legii speciale astfel încât, singura cale posibilă o reprezintă dispozițiile dreptului comun. Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, investită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret,ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în patrimoniul reclamantului, dar și incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 septembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 78/C din data de 27 iunie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 3 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenții reclamanți au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că în mod greșit instanța de apel, împărtășind opinia instanței de fond, a reținut că nu ar exista un interes actual în judecarea cauzei. Criticile recurenților privind interpretarea dispozițiilor art. 33 C. proc. civ. nu sunt fondate. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pe calea acestui motiv de recurs urmărindu-se remedierea oricărei nelegalități pe tărâmul dreptului substanțial, desigur dacă invocarea ei de către recurent se face cu respectarea tuturor cerințelor legale. Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță, se dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, se dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză etc. Potrivit art. 33 C. proc. civ., pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să fie, potrivit art. 33 C. proc. civ., determinat, legitim, personal, născut și actual, să se urmărească afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut. Prin "interes" se înțelege, așadar, folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Prin instituirea acestei condiții s-a urmărit evitarea acelor litigii lipsite de orice utilitate pentru parte. Cerința existenței interesului trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci pe tot parcursul desfășurării procesului, până la soluționarea definitivă a acestuia, ori de câte ori se apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii - cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită. În mod corect instanța de apel a considerat, în contextul operațiunii de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale, că declarația de lipsire de efecte a actului de donație ce face obiectul litigiului respectiv nu mai poate aduce niciun folos practic reclamanților din perspectiva îndreptățirii lor la restituirea bunului, nemaiputând fi supusă analizei pe temeiul normelor speciale de reparație, și anume a celor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Având în vedere rezultatul procedurii judiciare întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care a rămas definitivă dispoziția de respingere a notificării formulate de reclamanți pentru restituirea imobilului - Vila Centrală compus din teren și construcție situat în oraș Eforie Sud, B-dul x nr. 17 (în prezent str. x), ce a aparținut defunctului F., fiul D., nu mai exista vreo posibilitate pentru reclamanți de a mai recupera partea cuvenită (1/7) din dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Astfel, curtea a reținut că, chiar reclamanții au învederat că prezenta acțiune se subscrie demersurilor formulate în temeiul Legii 10/2001 în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Constanța, în condițiile în care pârâtul Orașul Eforie prin Primar s-a prevalat în acel dosar, în susținerea dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, de actul de donație cu privire la care s-a solicitat constatarea caducității. Drept urmare, se confirmă caracterul legal al reținerii de către instanța de apel a neîntrunirii condiției interesului reglementată de art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. în ceea ce privește cererea reclamanților, de constatare a caducității donației stipulate de D. pentru imobilul notificat în baza Legii nr. 10/2001 în anul 1938, în favoarea pârâtului Orașul Eforie. Nu pot fi primite susținerile recurenților reclamanți în sensul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că nu pot fi formulate acțiuni în justiție în temeiul legii speciale și ulterior pe calea dreptului comun și că acțiunea de față nu este supusă legii speciale, având în vedere că actul contestat este anterior incidenței Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut în mod corect că, deoarece există norme speciale care reglementează asupra situației bunului respectiv, potrivit principiului specialia generalibus derogant, se impunea ca dispozițiile Legii 10/2001 să fie aplicate. Cum imobilul litigios se circumscrie categoriei bunurilor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat în proprietatea statului în perioada de referință a acestei legi (6 martie 1945- 22 decembrie 1989), de la autorul F., reclamanții puteau să solicite restituirea imobilului în litigiu doar utilizând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a realizat o justă interpretare a dispozițiilor legale incidente, în condițiile în care nu se mai putea apela la aplicarea normei speciale prin care reclamanții puteau obține restituirea dreptului de proprietate, urmare a respingerii definitive a notificării de restituire a bunului respectiv. Referirea la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul memoriului de recurs, din care s-ar desprinde elementele pe care instanța, investită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei, nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, în contextul reținerii incidenței excepției lipsei de interes în formularea cererii, pentru motivele expuse anterior. Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 78/C din data de 27 iunie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.