ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1942/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului I București la data de 18.03.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Șepreuș la plata sumei de 3.419,10 RON, reprezentând debit principal, a penalităților de întârziere de 0,95% pe zi calculate de la data de 15.04.2016 și a cheltuielilor de judecată de 200 RON, taxă judiciară de timbru.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că debitul rezultă din acordul de furnizare al pachetului de servicii software www.e-buget.eu și din factura fiscală seria x nr. x/31.03.2016.

În drept, a invocat Legea nr. 215/2001, art. 268 alin. (1) și art. 269 alin. (1) C. proc. civ., art. 555 și art. 1173 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 adițional l al CEDO.

Prin sentința nr. 4707 din 8 august 2019, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Șepreuș și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Chișineu Criș.

La pronunțarea acestei soluții, instanța a avut în vedere prevederile art. 107 alin. (1) și 126 alin. (1) C. proc. civ., reținând că în acordul de implementare S.I.I. E-BUGET.EU la art. 6 se prevede că orice litigiu patrimonial și/sau nepatrimonial decurgând din sau în legătură cu acest acord, inclusiv referitor la validitatea, interpretarea, executarea sau desființarea sa, va fi soluționat de instanțele judecătorești de la sediul social al furnizorului sau cele de la locul plății.

S-a arătat că, deși aparent părțile au realizat o alegere de competență în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, aceasta nu este recunoscută de către pârâtă, care contestă semnătura ca nefiind a reprezentantului său legal, iar despre ștampilă afirmă că este scanată și aplicată pe înscris. Reclamanta nu a depus la dosarul cauzei decât o copie a înscrisului, copie care nu poartă dovada înregistrării la sediul pârâtei, instituție publică. S-a apreciat că stabilirea competenței pe baza acestui înscris contestat ca fiind fals de către pârâtă ar însemna recunoașterea efectelor juridice ale acestui înscris anterior unei analize asupra caracterului fals al înscrisului, astfel cum a fost solicitat de către pârâtă. Câtă vreme a fost contestat chiar înscrisul care vizează alegerea de competentă, instanța în favoarea căreia operează alegerea de competență nu se poate declara legal învestită până nu se analizează acest înscris declarat fals, iar analiza acestui înscris în cercetarea judecătorească este ulterioară stabilirii competenței instanței. Astfel, instanța a dat prioritate regulilor generale aplicabile în materia competenței, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Chișineu Criș, unde are sediul pârâta.

Prin sentința nr. 1107 din 29 iulie 2020, Judecătoria Chișineu Criș a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-l soluționa.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, potrivit pretinsului acord încheiat de părți la data de 13.10.2015 (depus în copie la dosar declinat) la pct. 6 este prevăzut:

"Orice litigiu patrimonial și/sau nepatrimonial decurgând din sau în legătură cu acest scop, inclusiv referitor la validitatea, interpretarea, executarea sau desființarea sa, va fi soluționat de instanțele judecătorești de la sediul social al furnizorului sau cele de la locul plății... Prin locul plății se înțelege sediul sucursalei sau agenției instituției de credit la care este deschis contul bancar al furnizorului".

Prin urmare, instanța a reținut că în cauză devin incidente dispozițiile art. 126 C. proc. civ., potrivit cărora părțile pot conveni ca procesele privitoare la bunuri și alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea, care potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul în care această competență este exclusivă.

S-a arătat că este adevărat că pârâta a contestat pretinsa convenție încheiată de părți la data de 13.10.2015, pe care reclamanta își întemeiază pretențiile și care de altfel conține și clauza privind alegerea competenței, însă aceasta reprezintă o apărare de fond și nu poate fi analizată în momentul stabilirii competenței teritoriale a instanței de judecată. Competența teritorială se analizează având în vedere părțile, obiectul și cauza acțiunii astfel cum acestea sunt deduse judecății și fără a analiza susținerile și probele propuse de părți pe fondul cauzei. Simpla contestare a convenției ca fiind falsă de către pârâtă, fără ca instanța să intre în cercetarea judecătorească, din care să rezulte, în urma probațiunii administrate, că înscrisul este fals, nu poate conduce la înlăturarea clauzei de alegere de competență, în contextul în care acel înscris reprezintă însăți cauza acțiunii formulate de reclamantă. Or, dacă, în urma probațiunii ar rezulta că înscrisul în cauză este fals, soluția ar fi de respingere a pretențiilor reclamantei, însă o asemenea soluție nu poate fi reținută la momentul analizării competenței teritoriale a instanței de judecată.

Pentru considerentele expuse, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.419,10 RON reprezentând contravaloare factură neachitată, precum și penalități de întârziere, invocând acordul de furnizare al pachetului de servicii software ce se arată că a fost încheiat la data de 13.10.2015.

La pct. 6 din acest acord este prevăzut că:

"Orice litigiu patrimonial și/sau nepatrimonial decurgând din sau în legătură cu acest scop, inclusiv referitor la validitatea, interpretarea, executarea sau desființarea sa, va fi soluționat de instanțele judecătorești de la sediul social al furnizorului sau cele de la locul plății... Prin locul plății se înțelege sediul sucursalei sau agenției instituției de credit la care este deschis contul bancar al furnizorului".

În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., "Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă."

De asemenea, potrivit prevederilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Întrucât competența de soluționare a litigiului de față nu este exclusivă, ci alternativă, litigiul vizând drepturi de creanță, clauza atributivă de competență stipulată de către părți la pct. 6 din acord produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competență în favoarea instanței sesizate.

Din modalitatea de formulare a acestei clauze atributive -"Orice litigiu ... va fi soluționat de instanțele judecătorești de la sediul social al furnizorului sau cele de la locul plății... Prin locul plății se înțelege sediul sucursalei sau agenției instituției de credit la care este deschis contul bancar al furnizorului" - rezultă opțiunea părților de soluționare a litigiului de către Judecătoria Sectorului 1 București, aceasta fiind, raportat la obiectul litigiului și sediul furnizorului, anume reclamanta A. S.R.L, instanța competentă teritorial să soluționeze cauza.

În ceea ce privește contestarea de către pârâtă a acordului din data de 13.10.2015, pe care reclamanta își întemeiază pretențiile, ce cuprinde și clauza privind alegerea competenței, aceasta reprezintă un aspect ce vizează fondul cauzei și nu poate fi analizat în momentul stabilirii competenței teritoriale a instanței de judecată.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză competența de soluționare revine Judecătoriei Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.