ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2413/2020

HOTĂRÂRE

24.11.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2413/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sebeș la data de 13 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. și pe intervenienta C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.820,20 RON reprezentând contravaloare diferență factura fiscală seria x nr. x/01.08.2019, plus penalități de 0,2%/zi de întârziere calculate începând cu data de 05.09.2019 și până la data achitării integrale și efective a sumei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1381 și următoarele din C. civ. (2009), art. 14, art. 20, art. 21 și următoarele din Legea nr. 132/2017 și pe Norma A.S.F. nr. 20/2017.

La data de 20 ianuarie 2020, pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sebeș.

Prin sentința civilă nr. 258/2020 din 26 mai 2020, Judecătoria Sebeș a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sebeș, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat spre competentă soluționare cererea având ca obiect pretenții formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. și cu intervenienta C., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sebeș a reținut că normele de competență edictate de prevederile art. 107 C. proc. civ., care stabilesc competența de soluționare în favoarea instanței de la domiciliul pârâtului în cazul unei acțiuni în pretenții, se impun a fi respectate, atât timp cât nu există alt temei care să atragă competența unei alte instanțe (dintre cele de competență alternativă sau exclusivă).

Se mai arată că, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., încălcarea art. 107 C. proc. civ., care stabilește competența în funcție de domiciliul pârâtului, atrage doar o necompetență de ordine privată, însă, în speța dedusă judecății, pârâtul a înțeles să invoce excepția necompetenței teritoriale.

Totodată, instanța a menționat că nu va reține argumentele reclamantei, potrivit cărora Judecătoria Sebeș ar fi competentă raportat la art. 115 C. proc. civ., întrucât articolul precitat vorbește despre cererea privitoare la despăgubiri în materie de asigurări, or, în cazul de față, reclamanta nu este persoana prejudiciată prin evenimentul rutier, ci este cesionara unui drept de creanță, care a dobândit acest drept de la persoana prejudiciată și care dorește obligarea terțului cedat la plata creanței, fără ca raporturile dintre cesionar și terțul cedat să mai fie guvernate de dispozițiile speciale de competență din materia asigurării de răspundere civilă.

Arătând că, din momentul cesiunii dreptului de creanță, cesionarul a dobândit o creanță simplă împotriva unui terț cedat cu privire la plata unei sume de bani, fiind fără importanță originea creanței și văzând sediul pârâtului din București, instanța a constatat că acesta se află în raza de competență a Judecătoriei Sectorului 1 București, motiv pentru care, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanța a admis excepția de necompetență teritorială și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Cauza a fost înregistrată la 26 iunie 2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub același număr de dosar.

Printr-un înscris intitulat "Note de ședință" depus la dosarul cauze la 15 septembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 București, solicitând declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sebeș.

Prin sentința civilă nr. 6020/2020 din 16 septembrie 2020, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de reclamantă și a declinat în favoarea Judecătoriei Sebeș, competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., pe pârâta B. și pe intervenienta C..

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că, deși potrivit art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., regula generală este că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, în conformitate cu art. 115 din C. proc. civ., " (1) În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția căreia se află: 1. domiciliul sau sediul asiguratului; 2. bunurile asigurate; 3. locul unde s-a produs riscul asigurat. (2) Alegerea competenței prin convenție este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de nașterea dreptului la despăgubire. (3) În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terțul prejudiciat poate introduce acțiune directă și la instanța domiciliului sau, după caz, a sediului său. (4) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică însă în materie de asigurări maritime, fluviale și aeriene .".

Reținând că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 115 alin. (3) din C. proc. civ., instanța de conflict arată că, față de dispozițiile art. 2224 din C. civ. având denumirea marginală "Drepturile terțelor persoane păgubite", regula este că terții păgubiți (terți față de contractul de asigurare civilă) își pot realiza drepturile împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, având în acest scop la dispoziție acțiunea în răspundere civilă delictuală față de orice persoană culpabilă de producerea pagubei, precum și o acțiune civilă directă împotriva asigurătorului care va răspunde de fapta asiguratului în limitele obligațiilor asumate prin contract, iar dispozițiile art. 115 alin. (3) din C. proc. civ. se referă la acțiunea directă prevăzută de art. 2224 alin. (2) din C. civ.

Instanța mai reține că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2224 din C. civ. cu cele ale art. 115 alin. (3) din C. proc. civ., reiese că voința legiuitorului a fost în sensul de a acorda doar terțului prejudiciat posibilitatea de a introduce cerere de chemare în judecată împotriva asigurătorului de răspundere civilă, iar nu și cesionarului căruia i-a transmis creanța terțul prejudiciat, rațiunea fiind aceea de a nu împovăra terțul care a fost deja prejudiciat prin producerea accidentului și cu anumite costuri ridicate (de exemplu contravaloarea transportului său și/sau al reprezentantului său convențional care cel mai probabil are sediul profesional în localitatea în care domiciliază partea pe care o reprezintă) pe care le-ar presupune introducerea cererii de chemare în judecată într-o altă localitate decât cea a domiciliului sau sediului său, prezumându-se că terțul prejudiciat are o poziție mai slabă din punct de vedere economic și al accesului la informații decât asigurătorul de răspundere civilă împotriva căruia se îndreaptă acțiunea. Or, toate aceste rațiuni nu subzistă în cazul cesionarului. Totodată, instanța a subliniat că dreptul potestativ de a introduce cererea de chemare în judecată și la instanța domiciliului/sediului său este conferit intuitu personae doar terțului prejudiciat, neputându-se transmite pe calea cesiunii de creanță.

Totodată, contrar susținerilor pârâtei, instanța a mai reținut că cererea de chemare în judecată este o cerere în materie de asigurare, deoarece reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata diferenței de despăgubire în calitatea acesteia din urmă de asigurător R.C.A. al persoanei responsabile de producerea accidentului. Împrejurarea că reclamanta își justifică calitatea procesuală activă invocând cesiunea de creanță încheiată cu persoana prejudiciată prin accidentul produs de conducătorul autovehiculului care era asigurat R.C.A. la pârâtă nu poate conduce la concluzia că cererea de chemare în judecată nu este una în materie de asigurări, câtă vreme reclamanta își întemeiază cererea și pe contractul R.C.A. pretins a fi încheiat de către pârâtă.

Mai mult, în opinia instanței de conflict, chiar dacă, prin absurd, s-ar reține că nu sunt incidente prevederile art. 115 alin. (1) din C. proc. civ., instanța a constatat că, potrivit art. 113 alin. (1) din C. proc. civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 9. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. Or, obligația de a achita diferența de despăgubire s-a născut în patrimoniul pârâtei prin pretinsa fapta ilicită a conducătorului autovehiculului asigurat R.C.A. la aceasta, astfel încât, ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.. În speță, locul săvârșirii pretinsei fapte ilicite este locul accidentului, orașul Sebeș, conform constatării amiabile de accident.

Reținând că, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamanta are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, pârâta poate invoca excepția necompetenței doar în situația în care reclamantul a sesizat o altă instanță decât cele deopotrivă competente potrivit legii.

Cum domiciliul asiguratului pârâtei este în localitatea Pianu de Sus, județul Alba, localitate aflată în circumscripția teritorială a Judecătoriei Sebeș și că riscul asigurat, respectiv avarierea autovehiculului s-a produs în Sebeș, conform constatării amiabile de accident, reținând, totodată, și că, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a învederat că a ales Judecătoria Sebeș ca fiind instanța deopotrivă competentă conform art. 115 din C. proc. civ., instanța de conflict a apreciat că, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 și 3 din C. proc. civ., Judecătoria Sebeș este competentă teritorial să judece cauza, iar alegerea instanței aparține reclamantei, iar nu pârâtei care nu poate cenzura alegerea făcută de către reclamantă.

Așadar, instanța a conchis în sensul că, față de alegerea reclamantei, efectuată cu respectarea prevederilor art. 116 coroborat cu art. 115 alin. (1) pct. 1 și 3 din C. proc. civ., Judecătoria Sebeș a devenit exclusiv competentă din punct de vedere teritorial să judece prezentul litigiu.

Pentru aceste considerente, instanța a admis excepția invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sebeș. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul, în vederea soluționării conflictului ivit, către instanța imediat superioară și comună instanțelor în conflict, respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 28 octombrie 2020, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Judecătoria Sebeș și Judecătoria Sectorului 1 București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, persoana păgubită printr-un accident auto a cedat societății reclamante, în schimbul unei plăți, dreptul de a încasa creanța constând în despăgubirea pe care persoana păgubită o avea de recuperat de la societatea pârâtă.

Acțiunea în pretenții introdusă, așadar, de cesionarul respectivei creanțe este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și pe dispozițiile contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pretins încheiat între persoana responsabilă de producerea accidentului și pârâtă, instanța sesizată fiind cea de la locul producerii riscului asigurat, respectiv Judecătoria Sebeș.

Așadar, întrucât, la baza despăgubirilor solicitate, se află un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pretins încheiat între persoana responsabilă de producerea accidentului și pârâtă, Înalta Curte reține că prezentul litigiu intră sub incidența materiei asigurărilor.

În materie de competență teritorială, regula generală este instituită de art. 107 C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În conformitate cu dispozițiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează competența teritorială alternativă, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același cod, mai sunt competente și instanțele prevăzute la pct. 1-9 de la alin. (1) al art. 113 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, conform art. 115 alin. (1) C. proc. civ., în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs riscul asigurat.

În considerarea acestor temeiuri de drept care reglementează competența teritorială alternativă, art. 116 C. proc. civ. prevede că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Așadar, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței competente aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial alternativ, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât, prin introducerea acțiunii, s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Prin urmare, instanța nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, și nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanțe.

În cauză, opțiunea reclamantei a fost în sensul soluționării cauzei la Judecătoria Sebeș, instanța în a cărei circumscripție s-a produs riscul asigurat, astfel cum rezultă din constatarea amiabilă de accident, conform art. 115 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Sesizarea Judecătoriei Sebeș, instanță în circumscripția căreia s-a produs riscul asigurat, a fost făcută cu respectarea art. 115 alin. (1), raportat la art. 116 C. proc. civ., astfel că aceasta era competentă teritorial să judece cauza și nu putea declina competența de soluționare altei instanțe, deopotrivă competente, cu încălcarea art. 116 C. proc. civ. și, totodată, a voinței reclamantei.

Prin urmare, în stabilirea competenței teritoriale, instanțele nu erau abilitate să stabilească dacă reclamanta cesionară era îndrituită să promoveze acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 2224 alin. (2) C. civ. și dacă, prin urmare, era incident art. 115 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, o atare dezlegare vizează fondul pricinii, ci, era suficient ca instanțele să rețină că reclamanta și-a întemeiat cererea atât pe prevederile Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cât și pe textele vizând răspunderea civilă delictuală.

Având în vedere că instanțele erau îndrituite să stabilească competența în funcție de calitatea afirmată și de temeiurile de drept invocate, acestea trebuiau să se limiteze la a constata că, atât art. 115 alin. (1) C. proc. civ., cât și art. 113 alin. (1) din același cod cuprind norme de competență teritorială alternativă, iar alegerea instanței competente aparține reclamantului.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. și intervenienta C., în favoarea Judecătoriei Sebeș.