ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1265/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.05.2017 la Judecătoria Târgu-Mureș, reclamantul A. a solicitat să se constate încălcarea de către pârâtul B. a drepturilor sale nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputație și imagine prin campania mincinoasă, denigratoare și defăimătoare desfășurată în cadrul ședințelor de Consiliu Local de către primarul municipiului Târgu Mureș.

Reclamantul a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în valoare de 100.000 euro (calculat la cursul BNR de la data introducerii cererii menționate), pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale mai sus indicate și obligarea pârâtului la publicarea dispozitivului hotărârii în cotidianul Zi de Zi, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința civilă nr. 508 din 10 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Mureș, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea civilă din 02.11.2018, s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat și la plata către reclamant a sumei de 140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Prin decizia nr. 183 din 23 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 508 din 10 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, a fost schimbată sentința, în sensul că a fost respinsă integral acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat intimatul reclamant la plata către apelantul pârât a sumei de 50 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a susținut că este greșită reținerea instanței de apel, în sensul că prejudiciul - condiție a atragerii răspunderii civile delictuale - nu a fost dovedit.

A arătat că instanța de apel a ignorat atât reținerea primei instanțe referitoare la jurisprudența CEDO privind abordarea instanțelor naționale asupra dovedirii existenței prejudiciului moral, cât și declarațiile martorilor care probează modificarea atitudinii și a implicării reclamantului în activitatea socio-profesională.

De asemenea, a susținut că deși instanța a reținut fapta ilicită, totuși a apreciat că nu s-a dovedit prejudiciul moral rezultat din comiterea faptei, chiar dacă reclamantul a afirmat că fapta pârâtului l-a afectat atât psihic, social, cât și profesional, aspect sesizat inclusiv de martorii propuși de partea adversă.

Recurentul apreciază că în cazul faptelor ilicite care aduc atingere unui drept personal nepatrimonial, cum este dreptul la onoare, la demnitate și la imagine, prejudiciul constă în provocarea de suferințe de ordin psihic, că în raport de circumstanțele specifice litigiului, instanța de apel trebuia să se raporteze la gravitatea afirmațiilor, modalitatea concretă de săvârșire a faptei ilicite, gradul de afectare a prestigiului profesional și a personalității morale, la consecințele faptei ilicite, mijlocul de comunicare utilizat, calitatea reclamantului de jurnalist și de om politic și la comportamentul public anterior al acestuia.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 183/A din 23 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul pârât a depus punct de vedere la raport, prin care a reluat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. a fost înlăturată prin încheierea din 26 martie 2020, prin care s-a dispus admiterea în principiu a recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul greșitei aplicări a textului de lege ce reglementează răspunderea civilă delictuală, apreciind, totodată, că motivarea hotărârii este contradictorie, câtă vreme reține existența faptei ilicite, dar apreciază că prejudiciul nu a fost produs.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în ansamblul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, în argumentarea soluției, deși reține că "în speță, reclamantul a investit instanța cu judecarea unei cereri fondată pe dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală", că "în raport de prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare nu este și nu trebuie să fie absolută, iar dreptul la liberă opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane", că "în speță afirmațiile făcute de pârât l-au vizat pe reclamant și au depășit limitele libertății de exprimare,... că fapta pârâtului se încadrează în sfera ilicitului civil", că "susținerile pârâtului din memoriul, de apel în sensul că prin afirmațiile făcute și-a exprimat doar o opinie nu pot fi primite", totuși apreciază că nu s-a făcut dovada faptului "că strict din cauza afirmațiilor pârâtului, reclamantul a suferit o consecință negativă gravă pe plan psihic, social sau profesional, care să justifice acordarea de despăgubiri bănești", sens în care a respins acțiunea, cu motivarea că nu există prejudiciu.

Or, din această perspectivă, este de reținut că motivarea soluției pronunțate este lacunară și contradictorie întrucât, deși se reține existența faptei ilicite, precum și depășirea limitelor libertății de exprimare, totuși instanța de apel nu analizează condițiile răspunderii civile delictuale în condițiile în care daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a operării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan psihic, afectiv, în raport de importanța valorilor lezate, de măsura în care acestea au fost lezate, precum și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Este real că în afara existenței unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, așa cum este reglementată în art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 1357 - 1371 C. civ., mai este necesară și existența unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiții obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligația de reparare ce se naște în sarcina persoanei responsabile.

Deși C. civ. nu dă o definiție legală prejudiciului, acesta se poate deduce din analiza textelor care reglementează răspunderea civilă delictuală în ansamblu și în mod deosebit cele cuprinse în art. 1381 - 1395 C. civ. privind "Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale".

Altfel, în alin. (1) al art. 1349 C. civ. se definește răspunderea delictuală generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală a acestora.

În literatura de specialitate, paguba reprezintă "acele efecte negative patrimoniale și morale pe care le încearcă o persoană ca urmare, fie a unei conduite ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești…"

În doctrină, prejudiciul a fost definit ca reprezentând "rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morale, consecințe ale încălcării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane".

De asemenea, art. 1359 C. civ. prevede care este consecința nerespectării obligației generale de a nu aduce atingere, în sensul că "autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmarea atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv".

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prejudiciul nepatrimonial poate avea în vedere suferințele nu numai fizice, ci și cele psihice, cum ar fi atingerea adusă onoarei și reputației.

Or, din perspectiva celor expuse, a faptului că instanța de apel a reținut existența faptei ilicite, că, în speță, afirmațiile făcute de pârât l-au vizat pe reclamant și au depășit limitele libertății de exprimare, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a făcut o analiză completă a elementelor răspunderii civile delictuale, în condițiile în care nu a examinat consecințele negative suferite de reclamant în plan psihic și afectiv, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și nici importanța valorilor lezate, în raport de starea de fapt conturată în cauză, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 183/A din 23 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 183/A din 23 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.