ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2019

Deliberând asupra cauzei de față, și ținând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2016 la Judecătoria Târgu Mureș, sub nr. dosar x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea în solidar a pârâților B. și SC C. SRL la plata sumei de 150.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral cauzat demnității, sănătății și integrității fizice și psihice a reclamantului, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea din data de 20 septembrie 2016, reclamantul a modificat acțiunea în sensul că a solicitat sumele de: 125.000, reprezentând repararea prejudiciului cauzat demnității și 25.000 euro reprezentând repararea prejudiciului cauzat sănătății și integrității fizice și psihice.

Prin Sentința civilă nr. 345/23 ianuarie 2017, Judecătoria Târgu Mureș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

După învestirea secției civile din cadrul Tribunalului Specializat Mureș, prin Sentința nr. 32/05.04.2017, a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Prin Sentința civilă nr. 1000/8 decembrie 2017, Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL, în sensul că a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumelor de: 10.000 euro (echivalentul în RON la data plății), cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat demnității și 8.000 euro (echivalentul în RON la data plății), cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat sănătății și integrității fizice și psihice. De asemenea, a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 6.980 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii, precum și împotriva încheierii din 11 mai 2017, au declarat apel pârâții.

Prin Decizia nr. 504/A din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a admis apelul astfel declarat de pârâți; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. SRL. A obligat pârâtul B. la plata către reclamant a următoarelor sume: 1.000 euro, prin echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat demnității și 2.000 euro, prin echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat sănătății și integrității fizice și psihice.

A mai fost obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 655 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost menținută dispoziția referitoare la admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.

A fost respins apelul declarat de pârâți împotriva încheierii din 11 mai 2017, pronunțate de Tribunalul Mureș în același dosar.

A fost obligat intimatul A. la plata în favoarea apelantului B. a sumei de 935,44 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. și pârâtul B..

Soluția instanței de apel încalcă prev.art. 1385 alin. (1) C. civ., precum și principiul reparării integrale a prejudiciului, fiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța a avut în vedere, la stabilirea cuantumului prejudiciului suferit, principiul echității, această presupusă echitate nefiind motivată în vreun fel efectiv, instanța nearătând de ce s-ar impune o soluție de diminuare a daunelor acordate de către instanța de fond. Așa cum rezultă din probele existente la dosar, sumele acordare prin decizia Curții de Apel Târgu Mureș nu acoperă prejudiciul suferit ca urmare a săvârșirii faptei ilicite, fiind în contradicție cu prev.art. 1385 alin. (1) C. civ.

Principiul echității invocat de instanță este subsidiar prevederilor legale, atunci când acestea există, având în vedere ordinea stabilită de art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Practic, conform cu prevederile art. 1385 alin. 1 C. civ., stabilirea întinderii prejudiciului suferit ca urmare a angajării răspunderii delictuale nu este lăsată la aprecierea arbitrară a instanței de judecată, ci trebuie analizată și stabilită, în concret, pe baza de probe certe, pentru ca prejudiciul să poată fi integral reparat, aspect de care instanța de apel nu a ținut cont.

Susține recurentul că, prin neluarea în considerare a normelor de drept material existente, se aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, precum și principiului legalității procesului civil prevăzut de art. 7 C. proc. civ.

În continuare, recurentul expune situația de fapt care a generat litigiul pendinte, făcând referire și la probele administrate în cadrul procesului.

Precizează că nu corespunde adevărului faptul că pârâții-apelanți ar fi fost îndreptățiți să intre în posesia sumelor solicitate, acest aspect fiind confirmat de către instanța de judecată competentă, prin Decizia nr. 353/A pronunțată la data de 09.11.2015 de către Tribunalul Specializat Mureș în Dosarul nr. x/2014, având ca obiect validare poprire. Întreg comportamentul insistent, amenințător și denigrator al paraților-apelanți la adresa sa nu poate fi, sub nicio forma, justificat de exercitarea unui drept legal, sumele de bani solicitate de pârâți fiind eliberare de către D. SA după ce instanța de judecată competentă a dispus validarea popririi, prin Decizia nr. 353/A pronunțată la data de 09.11.2015 de către Tribunalul Specializat Mureș.

De asemenea, precizează că nici plângerea penală depusa la DNA de către parații-apelanți nu reprezintă exercitarea unui drept conferit de lege, deoarece aceasta prezintă acuzații despre care parații-apelanți știau sa nu sunt legale și nici adevărate.

Din punct de vedere juridic, stării de fapt descrise în cererea de recurs consideră recurentul că îi sunt aplicabile prevederile art. 252 C. civ., art. 61 C. civ., precum și art. 72 C. civ.

Dreptul la reputație face parte din drepturile personalității, drepturi ce ocupa poziția centrala în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparținând persoanelor fizice.

Dreptului la demnitate îi este proclamată existența în art. 72 alin. (1) din C. civ., în timp în alin. (2) al aceluiași articol se indică conținutul acestui drept, ce cuprinde onoarea și reputația unei persoane și interdicția de a produce o atingere fără consimțământului titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 din C. civ.

În doctrina, se apreciază ca granița dintre onoare și reputație este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate doua fațete ale dreptului la demnitate, decât doua elemente distincte care compun acest drept.

Orice atingere adusa demnității omului și implicit, reputației sale, ii expune pe acesta excluderii într-o măsura mai mare sau mai mica din sfera relațiilor sociale.

În literatura de specialitate, se arata ca sistemul actual de protecție a drepturilor personalității nu s-a detașat complet de principiile reparării prejudiciului care stau la baza dreptului comun al răspunderii civile delictuale. Astfel, se susține că sunt incidente în cauza dispozițiile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ. și art. 1381 C. civ., în raport cu care trebuie întrunite condițiile clasice ale răspunderii civile delictuale, respectiv: o atingere ilicita, o vinovăție, un prejudiciu, o legătura de cauzalitate intre ele.

Raportând aceste condiții la prevederile art. 72 alin. (2) din C. civ., apreciază recurentul că din probatoriul administrat rezulta atingerea dreptului la demnitate, cauzata de numitul B. prin faptele și comportamentul său, astfel cum au fost descrise de recurentul reclamant.

În stabilirea existentei prejudiciului moral trebuie luat în calcul, potrivit Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 153 din 27 ianuarie 2016 pronunțata în recurs de secția I civilă, caracterul și importanta valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personala a subsemnatului, ținând cont de mediul social din care fac parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc, aspecte corect sesizate și încadrate de către instanța de fond.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

În mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală, respectiv a art. 1357 și urm. C. civ., reținând instanța de apel în mod nelegal că recurentul-pârât a săvârșit o faptă ilicită și că există o legătură de cauzalitate între această faptă și un anumit prejudiciu suferit de reclamant. Practic, reclamantul s-a folosit de propria-i culpă - deoarece el a generat incidentul din incinta D. - pentru a obține un folos patrimonial Din această perspectivă, soluția este nelegală căci contravine principiului "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Afirmă recurentul pârât că nu a adresat injurii reclamantului, ci și-a exprimat în mod legitim nemulțumirea față de lipsa de promptitudine a angajaților băncii, care nu au reușit să rezolve într-un mod eficient solicitarea sa. Ca beneficiar al serviciilor băncii, domnul B.. era îndreptățit să exprime critici față de modul defectuos în care s-a procedat pentru eliberarea sumelor de bani consemnate temporar la D.. În aceste condiții, panica pe care a resimțit-o pârâtul, văzând că sunt impedimente în procedura eliberării banilor (într-un cuantum însemnat) este explicabilă și scuzabilă.

Pe de altă parte, angajații băncii - în special reclamantul - nu vor să își asume o anumită gafa profesională și consecințele acesteia, inclusiv manifestarea nemulțumirii clienților prejudiciați.

Pentru a stabili săvârșirea faptei ilicite, Curtea a avut în vedere doar declarațiile celor două martore - angajate ale băncii, dând acestora credibilitate totală și ignorând alte mijloace de probă. Angajatele subordonate ale reclamantului nu aveau, practic, o altă opțiune decât aceea de a susține poziția procesuală a șefului lor. Acestea au fost direct implicate în procedura de restituire a sumelor de bani către dl. B.. și o declarație obiectivă ar fi atras răspunderea profesională a martorelor. Pe lângă aceasta, se adaugă condescendența datorată superiorului ierarhic, precum și o solidaritate profesională care determină o apreciere subiectivă, exagerată și denaturată a anumitor împrejurări.

Consideră recurentul pârât că nu este legal ca săvârșirea unei fapte ilicite să fie reținută doar în baza unor probe care sunt afectate de un subiectivism vădit și inevitabil.

Sub aspectul probării faptei ilicite, se susține că ar fi fost utilă vizionarea înregistrărilor video din spațiul respectiv.

În ce privește interpretarea dată de Curtea de Apel cu privire la "modificarea personalității" reclamantului, se arată că aceasta conduce la o încălcare a principiului conform căruia nimeni nu se poate prevala, în justiție, de propria culpă pentru a obține valorificarea unor drepturi. Aprecierea că reclamantul a devenit un om "îngândurat și retras" nu este relevantă în stabilirea existenței unui prejudiciului moral și a vinovăției pârâtului. Crearea unor îndoieli, printre colegii reclamantului, cu privire la calitățile sale profesionale, este consecința unor măsuri inadecvate luate de domnul A., și pentru care acesta trebuie să-și asume consecințele.

Cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat sănătății reclamantului, se arată că a fost efectuată o expertiză medico-legală prin care s-a stabilit că "este posibil ca stresul emoțional să fi avut un rol favorizant" în declanșarea infarctului miocardic. Așadar, "este posibil", dar nu "este cert" că stresul a avut rol favorizant. Și sub acest aspect, instanța de apel a dat o soluție contrară principiului conform căruia, în materie probatorie, îndoiala profita debitorului.

Opinează recurentul pârât în sensul că, dacă reclamantul ar fi gestionat cererea sa corect și în timp optim, nici stresul legat de incident nu s-ar fi manifestat.

Se solicită admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii Curții de apel Târgu Mureș - cu privire la soluția prin care s-a admis acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva subsemnatului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de apel Târgu Mureș, în vederea completării probatoriului cu înregistrările video din incinta băncii, astfel încât să se pronunțe o hotărâre legală și temeinică în cauză.

Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Curtea reține următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia că recursul constituie o cale de atac extraordinară în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează nelegalitatea deciziei atacate pe această cale, în acest sens fiind dispozițiile art. 488 alin. (1) partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora "Casarea unor hotărâri se poate dispune numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".

De asemenea, relevant pentru determinarea limitelor analizei ce poate fi realizată în cadrul recursului este și principiul legalității căilor de atac, astfel cum acesta își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. care are următorul conținut "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta (...)"

În lumina exigențelor stabilite prin normele juridice enunțate, și ținând seama de caracterul lor imperativ, nu este posibil a fi analizate de instanța de recurs critici pe care părțile au înțeles să le formuleze referitor la aspecte de fapt, care nu privesc legalitatea hotărârii pe care au atacat-o cu recurs în recurs, pentru că asemenea critici excedează limitelor dreptului de a exercita și susține prezenta cale de atac dedusă judecății.

În ce privește recursul declarat de reclamantul recurent A., se rețin următoarele:

În speță, au fost solicitate despăgubiri în cuantum de 150.000 euro pentru repararea unui prejudiciu moral suferit ca urmare a conduitei pretins ilicite adoptată de pârâți, prejudiciul fiind reprezentat atingeri aduse demnității, pe de o parte, iar pe de altă parte, de atingeri aduse sănătății, și integrității fizice și psihice a reclamantului.

Prin raportare la aceste coordonate ale prejudiciului afirmat de partea reclamantă, se constată că s-a dedus analizei instanței stabilirea existenței și întinderii vătămărilor produse unor drepturi lipsite de conținut patrimonial, drepturi care se bucură de protecție legală în considerarea însușirii lor de a fi valori inerente personalității umane.

În condițiile în care aceste drepturi sunt unele nepatrimoniale, caracterizate astfel chiar prin titulatura dată Titlului V ("Apărarea drepturilor nepatrimoniale") din Cartea I ("Despre persoane") a C. civ. - titlu căruia se subsumează art. 252 prin care este consacrat dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane - este practic imposibilă o cuantificare precisă, matematică a prejudiciilor ce se aduc acestei categorii de drepturi, astfel că în mod obiectiv nu există posibilitatea aplicării principiului reparării integrale a pagubei în cazurile în care se stabilește existența unor daune cu această natură juridică.

De altfel, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat în mod constant că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Astfel, stabilirea cuantumului despăgubirii destinate reparării unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare din partea instanțelor, fiind necesar a se avea în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Evaluarea realizată de instanță trebuie să asigure un echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Destinația despăgubirii patrimoniale (în forma bănească) pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial este aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, astfel că acest tip de despăgubire constituie o categorie juridică cu caracter special, care trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale se degajă principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată - care presupune ca despăgubirile acordate să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat persoana păgubită.

Având în vedere cele expuse, se constată că art. 1385 alin. (1) din C. civ., care prevede că "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" este aplicabil în cazurile în care se pune problema reparării unui prejudiciu material, care corespunde vătămărilor aduse unor drepturi patrimoniale ce sunt posibil a fi evaluate economic, însă norma nu își poate găsi aplicare în cazul prejudiciilor morale pentru că acestea sunt legate de drepturi nepatrimoniale care, neavând un conținut economic, în mod obiectiv nu pot fi evaluate matematic.

În consecință, se constată că este vădit nefondată susținerea critică a recurentului reclamant în sensul că instanța de apel ar fi încălcat, în speță, prevederile art. 1385 alin. (1) C. civ. și principiul reparării integrale a prejudiciului pretins de acesta prin acțiunea promovată. Raportându-se la principiul echității în demersul de stabilire a cuantumului despăgubirilor pe care le-a acordat reclamantului recurent, instanța de apel a procedat în deplin acord atât cu prevederile art. 1 alin. (1) din C. civ. coroborat cu art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., cât și cu jurisprudența națională și cu doctrina consacrate în această materie; totodată instanța a dat eficiență unui principiu consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, această din urmă jurisprudență (componentă a blocului de convenționalitate alcătuit din: Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, împreună cu jurisprudența organelor sale) constituind un reper obligatoriu a fi luat în considerare în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituție.

În ce privește situația de fapt pe care recurentul reclamant a înțeles să o evoce pe larg în cadrul motivării recursului, și referirile făcute la probele pe care le-a administrat, Înalta Curte reține că o atare expunere nu poate constitui fundamentul controlului judiciar cu privire la legalitatea deciziei recurate dat fiind faptul că ea nu conține critici de nelegalitate concrete privitoare la judecata realizată prin respectiva hotărâre, ci reprezintă numai o reiterare a perspectivei pe care reclamantul recurent o are asupra situației de fapt dedusă judecății și asupra probelor pe care acesta le-a administrat, cu neobservarea faptului că aceste aspecte au făcut deja obiect de analiză în etapa judecării pricinii în fond și apel (adică în etapele procesuale în care legea permite a se stabili situația de fapt prin prisma susținerilor tuturor părților implicate în proces și a analizării ansamblului probelor administrate în cadrul procesului). Or, situația de fapt ce se impune a fi avută în vedere în cadrul recursului pendinte este cea stabilită de instanțele ierarhic inferioare.

Se cuvine a fi subliniat că instanța de apel a reținut existența unei fapte ilicite constând în conduita adoptată de pârâtul B. față de reclamant, în legătură cu solicitările pârâtului de eliberare a unor sume de bani consemnate la D. SA, precum și împrejurarea că această conduită a fost culpabilă și a cauzat un prejudiciu, urmare a acestor constatări fiind stabilită obligația pârâtului de a plăti reclamantului daune morale. Măsurile astfel dispuse reflectă fără echivoc faptul că instanța de apel a dat eficiență atât dispozițiilor legale care consacră dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică și psihică, și dreptul la demnitate, ca valori intrinseci ființei umane și ocrotite de lege, și anume reglementărilor înscrise în art. 252 coroborat cu art. 61, art. 72 și cu art. 75 din C. civ., cât și normelor juridice care privesc condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale și necesitatea reparării prejudiciului în cazul unui asemenea tip de răspundere civilă, adică art. 1349 coroborat cu art. 1357 și 1381 C. civ.

În acest context procesual, referirile făcute de recurentul reclamant la cuprinsul acestor norme, la importanța valorilor pe care le ocrotesc, dar și la opiniile doctrinare exprimate cu privire respectivelor valori, nu sunt de natură a reliefa vreun aspect de nelegalitate a deciziei care face obiectul controlului judiciar în litigiul pendinte, prin hotărârea recurată fiind făcută aplicarea acelorași norme la situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită de instanțele de fond.

Reiese din considerentele deciziei recurate că instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ținând seama de un complex de circumstanțe ale speței, respectiv de "consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic, și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care acestea au perceput consecințele vătămării". Alături de aceste criterii, a avut în vedere principiul echității și principiul proporționalității, aceste principii fiind - astfel cum s-a reținut în precedent - unele cu o semnificativă consacrare jurisprudențială și doctrinară, dar și cu relevanță în materia reparării prejudiciilor aduse unor drepturi nepatrimoniale.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată ca fiind lipsită de temei susținerea recurentului reclamant în sensul că, raportat la criticile analizate în precedent, ar fi întrunite cerințele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ce privește recursul declarat de pârâtul recurent, Înalta Curte reține următoarele:

Susținerea critică în sensul că decizia atacat a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 și urm. din C. civ. este concretizată de recurent prin argumentul că instanța de apel a reținut în mod nelegal că acesta a săvârșit o față ilicită și că există o legătură de cauzalitate între această faptă și un anumit prejudiciu suferit de reclamant, opinia recurentului pârât fiind în sensul că reclamantul și-a invocat propria culpă pentru a obține un folos material.

Raportat la critica astfel susținută, se constată că aprecierea făcută de instanța de apel relativ la existența unei fapte ilicite a pârâtului recurent este rezultatul judecății devolutive care s-a realizat prin prisma motivelor de apel, astfel cum această judecată se impunea a se realiza în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.. În cadrul judecății efectuate de instanța de control judiciar, au fost reevaluate probele, și situația de fapt stabilită de prima instanță, urmarea acestei reevaluări fiind constatarea corectitudinii aplicării dispozițiilor legale relative la răspunderea civilă delictuală.

Având în vedere acest context procesual în care s-a realizat judecata în etapa apelului, Înalta Curte reține că aplicarea prevederilor art. 1357 și urm. din C. civ. a constituit temeiul juridic al stabiliri obligației concrete de reparare a prejudiciului, dar numai fiind pus în relație cu cadrul factual ce a fost prealabil verificat pe baza criticilor formulate prin cererile de apel, și a reanalizării în mod corespunzător a materialului probator.

Altfel spus, instanța de apel nu a constatat existența condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale (astfel cum sunt reglementate prin art. 1357 din C. civ.) exclusiv pe baza conținutului abstract al normei juridice, ci a analizat criticile formulate de părțile apelante și probele (astfel cum au fost administrate atât la judecata în primă instanță, cât și în etapa apelului), stabilind în baza acestora o situație de fapt în privința căreia a apreciat că își găsesc aplicare reglementările la care face referire recurentul.

Argumentul potrivit căruia reclamantul s-a prevalat de propria conduită culpabilă, respectiv de gafe profesionale făcute de acesta și de alți angajați ai D. SA în relația cu clienții unității bancare, este unul care tinde la determina o reevaluare a situației de fapt, respectiv a modului în care instanțele de fond au stabilit că s-au derulat incidentele petrecute între părți; or, o atare reevaluare nu este posibil a fi realizată în etapa recursului pentru că ea excede analizei de legalitate permise prin art. 488 din C. proc. civ.

În egală măsură, criticile formulate cu privire la forța probantă a declarațiilor martorelor care sunt angajate ale unității bancare, și subordonate ierarhic reclamantului, nu pot forma obiect de analiză în recurs, pentru că ele au ca finalitate un demers de reevaluare a acestor probe, reevaluare care nu este compatibilă cu prezenta cale de atac.

Potrivit art. 265 alin. (2) din C. proc. civ. "În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare".

Reiese cu evidență, din cuprinsul normei procedurale enunțate, că regula este aceea că aprecierea probelor constituie un atribut al instanțelor de fond (cele care judecă în primă instanță și în apel), excepția de la această regulă fiind constituită de cazurile în care legea atribuie unor probe o anumită forță doveditoare. Or, probele la care recurentul face referire nu sunt unele cărora legea să le fi atribuit o anumită forță doveditoare, astfel că evaluarea lor se circumscrie regulii menționate, consecința fiind aceea că nu pot forma obiect al unei noi analize (evaluări) în cadrul recursului pendinte.

Se cuvine a fi observat că în fața instanțe de apel a fost invocat caracterul subiectiv al declarațiilor de martor date de cele două angajate ale unității bancare, iar critica astfel formulată a fost analizată, și găsită neîntemeiată. Or, cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate susținerile recurentului pârât în sensul că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare, în speță, a prevederilor art. 1357 și urm. din C. civ., situație în care nu se poate reține incidența motivului de recurs (invocat) prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Ținând seama de constatările din precedent, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 504/A din 22 noiembrie 2018 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - GV