ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5583/2019

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.11.2016 reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție contestație împotriva Ordinului nr. 2072/25.10.2016 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând anularea în tot a actului administrativ atacat și obligarea procurorului general să emită un nou ordin de salarizare care să țină cont și de dispozițiile sentinței civile nr. 1509/29.11.2007 pronunțată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Mehedinți, precum și de sentința civilă nr. 1033/11.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2008, respectiv să efectueze plata indemnizației de încadrare brute lunare începând cu data de 11.03.2009, actualizată cu dobânda legală și rata inflației.

Prin sentința civilă nr. 2210 din data de 09.06.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A anulat parțial Ordinul nr. 2072 din 25.10.2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să emită un nou ordin de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației, începând cu data de 01.10.2011, cu respectarea dispozițiilor sentinței civile nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinți, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 152/23.02.2017 a Tribunalului Mehedinți, și ale sentinței civile nr. 1033/11.03.2009 a Curții de Apel București.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu.

A respins ca prescrisă acțiunea în pretenții în ceea ce privește plata drepturilor salariale anterioare datei de 01.10.2011.

A obligat pârâtul la plata diferențelor salariale rezultate între indemnizația stabilită cu respectarea hotărârilor judecătorești menționate și cea efectiv încasată, începând cu data de 01.10.2011 la zi, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală.

A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2210 din data de 09.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta A. a criticat hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală sub aspectul constatării prescripției acțiunii în ceea ce privește plata drepturilor salariale cuprinse între 12.11.2009 și 01.10.2011.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1509/29.11.2017 a Tribunalului Mehedinți și sentința civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curții de Apel București, pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți au fost obligați să îi plătească, drepturile bănești rezultate din aplicarea creșterilor salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de 01.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007 și de 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007 și în continuare până la încetarea discriminării, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Prin sentinta civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curții de Apel București pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat să emită un ordin de salarizare în privința reclamantei cu respectarea dispozițiilor sentinței civile nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinți, sentință care nici până în prezent nu a fost executată de pârât.

Ori, având în vedere că plata drepturilor salariale restante în baza sentinței civile nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinți s-a făcut până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a noi legii de salarizare, se poate observa că prin constatarea prescripției perioadei cuprinse între 12.11.2009 și 01.10.2011 au fost afectate, pe de o parte, drepturile salariale câștigate, în sensul că nu a intrat în posesia lor, iar pe de altă parte, toate hotărârile anterior menționate rămân fără efect și se crează o situație de discriminatorie între reclamantă și ceilalți colegi magistrați cărora aceiași Curte de Apel București le-a acordat drepturile pe aceiași perioadă, apreciind că în speță nu poate fi vorba de prescripție.

Față de aceste motive, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile nr. 2210/09.06.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a -VlII-a contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, ca neîntemeiată.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ., cu aplicarea art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, casarea sentinței recurate și, pe fond, respingerea acțiunii în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar ca neîntemeiată, pentru următoarele motive.

Cu privire la excepția lipsei de interes a acțiunii, deși prima instanță a reținut că drepturile salariale solicitate prin acțiune au fost acordate reclamantei începând cu data de 1 august 2016 prin Ordinul nr. 2536 din 21.12.2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod netemienic a respins excepția lipsei de interes.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere faptul că prin acțiune s-a solicitat stabilirea indemnizației de la o dată anterioară, considerând că subzistă interesul reclamantei - intimate în susținerea acțiunii "în ceea ce privește diferențele salariale ce nu au fost recunoscute și puse în plată prin Ordinul nr. 2536 din 21,12.2016."

Or, prin acest ultim ordin au fost recunoscute toate pretențiile reclamantei-intimate, respectiv recalcularea indemnizației prin includerea majorărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007 de la data de 1 august 2016 - deci anterior emiterii Ordinului nr. 2072/25.10.2016, atacat prin prezenta acțiune în contencios administrativ.

Succesiunea actelor administrative de salarizare este următoarea:

- ordinul atacat a fost emis la data de 25.10.2016,

- acțiunea în anulare a fost introdusă la data de 28.11.2016,

- recunoașterea pe cale administrativă a pretențiilor reclamantei - intimate a avut loc la 21.12.2016, cu aplicare retroactiva de la 01.08.2016.

Plata diferențelor salariale corespunzătoare perioadei 1 august 2016 - 21 decembrie 2016 s-a făcut în ianuarie 2017.

Prin urmare, la data pronunțării sentinței, ordinul atacat nu își mai găsea aplicabilitatea, fiind înlocuit de noul ordin de salarizare, emis urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Interesul, condiție de exercitare a acțiunii civile, trebuie să subziste pe tot parcursul exercitării acțiunii, adică trebuie să fie actual pe tot parcursul procesului civil. Odată cu recunoașterea pe cale administrativă a pretențiilor reclamantei -intimate, interesul acesteia nu mai este actual, deci nu mai există, cu atât mai mult cu cât drepturile salariale solicitate au fost recunoscute de la o data anterioară emiterii ordinului de salarizare atacat.

Faptul că intimata-reclamantă era beneficiara unei hotărâri judecătorești având ca obiect majorările prevăzute de O.G. nr. 10/2007 încă din 2007, în baza căreia a atacat ordinul de salarizare emis după pronunțarea acestei hotărâri, respectiv în anul 2008, nu poate fundamenta anularea unui ordin de salarizare emis în 2016, atâta vreme cât sentința civilă nr. 2326/14.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal nu a fost pusa în executare, iar termenul pentru solicitarea executării silite s-a împlinit cu mai bine de cinci ani în urmă, iar în acest interval de timp 2010 - 2016 nu au fost atacate ordinele de salarizare emise, drepturile salariale stabilite anterior anului 2016 fiind acceptate ca fiind corecte de către reclamanta - intimată.

Pentru aceste considerente, pârâtul consideră că respingerea excepției lipsei de interes a acțiunii este nelegală și netemeinică.

Asupra fondului cauzei, critică sentința recurată pentru depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), soluția instanței de fond fiind lipsită de temei legal, întemeindu-se pe dispoziții legale adoptate ulterior datei de 01.10.2011 - dată de Ia care au fost recunoscute pretențiile intimatei-reclamante.

Este încălcat astfel principiul neretroactivității legii.

Prin Legea nr. 71/2015 din 2 aprilie 2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte masuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 233 din 6 aprilie 2015, s-au introdus o serie de reglementări, care au permis salarizarea uniformă a personalului la nivelul maxim în plată în instituțiile vizate.

Astfel, la articolul 1 din O.U.G. nr. 83/2014, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (5

1

), cu următorul cuprins:

(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la ort. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcției gr adi treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții,"

Urmare a adoptării acestei legi, au fost recalculate drepturile salariale ale personalului, eliminându-se diferențele existente între persoanele care au trecut în noi tranșe de vechime în funcție/muncă unele anterior, altele ulterior datei de 01.01.2011, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, emițându-se în acest sens ordine colective de salarizare (necontestate de reclamanți).

Această primă recalculare a drepturilor salariale nu a avut în vedere valoarea de referință sectorială de 405 RON, ci procentele aplicate la creșterile salariale.

Ulterior, adoptarea O.U.G. nr. 57/2015 a materializat intenția legiuitorului de a înlătura inechitățile în materie de salarizare în raport cu nivelul situațiilor și al activităților profesionale prestate și a discrepanțelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii - cadru nr. 284/2010.

O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, a făcut pentru prima data diferența între drepturile salariale prevăzute de lege și drepturile salariale rezultate prin includerea sporurilor sau creșterilor salariale obținute prin hotărâri judecătorești. O astfel de diferențiere raportată la legislația anterioară încalcă principiul neretroactivității legii, neregăsindu-se în nici una dintre legile de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru perioada anterioară adoptării O.U.G. nr. 20/2016.

Soluția instanței de fond echivalează cu modificarea legilor de salarizare, fiind evident că, în lipsa unei dispoziții legale, legiuitorul nu a înțeles să reglementeze salarizarea personalului plătit din fonduri publice în modalitatea consacrată prin sentința recurată. Este încălcat astfel principiul separației puterilor în stat, atributul legiferării aparținând, potrivit Constituției, puterii legislative, iar autoritatea judecătorească fiind chemată să aplice legile în vigoare, iar nu să creeze norme legale noi prin nelegala interpretare a unor legi care nu mai sunt în vigoare sau încercând să prevadă soluții legislative viitoare, care să satisfacă noile pretenții salariale ale personalului bugetar.

Un alt motiv de nelegalitate a sentinței atacate este încălcarea dispozițiilor art. 3

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora:

"(1) Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."

Având în vedere Decizia nr. 794 din l5 decembrie 2016 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1

1

) - (l

4

) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2536 din data de 21.12.2016.

Potrivit ordinului sus-menționat, începând cu data de 01 august 2016, procurorii și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor beneficiază de drepturile salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare pentru funcția de procuror, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a valorii de referință sectorială majorată cu 18% - acesta reprezentând la acea dată nivelul maxim în plată la nivelul Mirusterului Public.

Prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 303 din 27.01.2017, s-a dispus recalcularea, începând cu 01.10.2016, a drepturilor salariale ale procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor prin raportare la o valoare de referință -sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind -salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Pentru a se decide astfel, s-au avut în vedere Ordinele nr. 283/25.10.2016 și nr. 350/28.11.2016 ale Președintelui înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit ca, începând cu data de 01.10.2016, judecătorii și magistrații asistenți menționați în anexa la ordin să fie salarizați la nivelul maxim aflat în plată în cadrul instanței supreme, pentru aceeași funcție, grad, vechime în muncă și în funcție, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Aceste două ordine au avut la bază creșterile salariale acordate prin sentința civilă nr. 4332/23.09.2010 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2010.,

Instanța de fond a extins în mod nelegal efectele deciziei Curții Constituționale la perioada anterioară pronunțării acesteia, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor Legii nr. 47/1992, republicată, mai sus citate, aceasta nu poate produce alte efecte decât cele prevăzute de lege și de la data prevăzută de lege, respectiv publicarea în Monitorul Oficial.

În concluzie, soluția instanței de fond este nelegală, rezultând dintr-o greșită interpretare și aplicare a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), creșterile salariale care fac obiectul prezentei cereri neputând fi acordate anterior datei de 01.10.2016, deoarece anterior acestei date acestea nu existau în plată la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", prin urmare nu puteau fi incluse în nivelul maxim în plată.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de către pârât, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 16 octombrie 2019.

Examinând cererile de recurs formulate atât de recurenta-reclamantă cât și de recurentul-pârât, prin prisma dispozițiilor incidente, precum și a apărărilor invocate de către recurenta-reclamantă prin întâmpinarea depusă la dosar, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul jurisdicțional declanșat de recurenta-reclamantă are ca obiect anularea Ordinului nr. 2072/25.10.2016 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea procurorului general să emită un nou ordin de salarizare în care să se țină cont și de dispozițiile sentinței civile nr. 1509/29.11.2007, pronunțată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Mehedinți, precum și de sentința civilă nr. 1033/11.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2008, respectiv să efectueze plata indemnizației de încadrare brute lunare începând cu data de 11.03.2009, actualizată cu dobânda legală și rata inflației.

Prima instanță a admis, în parte, acțiunea dedusă judecății reținând că reclamanta nu invocă doar nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătorești altor persoane care ocupă aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții, ci invocă propriile drepturi, recunoscute prin hotărâri judecătorești opozabile pârâtului, care nu au fost însă urmate de emiterea unui ordin de salarizare, deși pârâtul a fost obligat în mod expres la acest lucru prin sentința civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curții de Apel București.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă solicită respingerea excepției prescripției drepturilor salariale cuvenite pe perioada cuprinsă între 12.11.2009 și 01.10.2011, deoarece se creează o situație de discriminatorie între reclamantă și ceilalți colegi magistrați cărora aceiași Curte de Apel București le-a acordat drepturile pe aceiași perioadă, apreciind că în speță nu poate fi vorba de prescripție.

Înalta Curte constată că aceste motive de recurs nu sunt întemeiate și vor fi respinse având în vedere că, pentru perioada de referință sunt incidente prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Potrivit art. 3 din același act normativ termenul prescripției este de 3 ani și, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Prescripția, ca sancțiune de drept civil, operează împotriva pasivității creditorului și stinge dreptul acestuia de a solicita intervenția forței coercitive a statului pentru realizarea dreptului său, determinând transformarea obligației civile perfecte a debitorului într-o obligație civilă imperfectă, care nu mai poate fi adusă la executare pe cale silită.

Față de aceste aspecte, în mod corect prima instanță a constatat că dreptul la acțiune al recurentei-reclamante este prescris pentru perioada 12.11.2009 - 01.10.2011 și că, deși recurenta-reclamantă a obținut hotărâri judecătorești favorabile (sentința civilă nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinți, precum și sentința civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curții de Apel București), nu a stăruit în plata drepturilor salariale recunoscute prin aceste hotărâri.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât susține în esență că, deși prima instanță a reținut că drepturile salariale solicitate prin acțiune au fost acordate reclamantei începând cu data de 1 august 2016 prin Ordinul nr. 2536 din 21.12.2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod netemeinic a respins excepția lipsei de interes.

Cu privire la acest motiv de recurs Înalta Curte constată că după data de 01.10.2011, devin aplicabile dispozițiile art. 2513 C. civ., republicat în anul 2009, conform cărora "prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate".

Având în vedere că, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, recurentul-pârât nu a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile deduse judecății, ci a solicitat respingerea acțiunii ca lipsită de interes, motivat de faptul că începând cu data de 1 august 2016 au fost recalculate indemnizațiile procurorilor de la parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale și judecătorii la nivelul maxim în plată (cu includerea majorării solicitate de reclamantă prin acțiunea pendinte), așa cum rezultă din Ordinul nr. 2536 din data de 21.12.2016, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției cu privire la perioada 01.10.2011 - 01.08.2016.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că, temeiul legal al stabilirii drepturilor salariale stabilite prin Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 2072 din data de 26 octombrie 2016 îl constituie dispozițiile art. 36 din Legea nr. 284/2010 - Lege - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, Capitolul I și VIII - art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Anexa nr. VI a aceluiași act normativ și art. 3

1

alin. (1), alin. (1

1

) și alin. (1

2

), art. 4 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal - bugetare, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016.

Însă, Înalta Curte constată că, la emiterea acestui ordin recurentul-pârât era obligat să țină cont de toate modificările legislative intervenite cu privire la salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 și prin O.U.G. nr. 43/2016, după cum urmează:

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare:

"(1) În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. (2) În anul 2016, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația lunară brută de încadrare, se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.".

Prin O.U.G. nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 434/9 iunie 2016, a fost modificată și completată O.U.G. nr. 57/2015 fiind introdus, printre altele, art. 3

1

alin. (1), cu următorul conținut:

"Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.".

O.U.G. nr. 57/2015 a mai fost completată ulterior prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673/31 august 2016, în sensul că, la art. 3

1

, s-au introdus patru noi alineate, astfel:

"(1

1

) Sintagma «fiecare funcție» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. (1

2

) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. (1

3

) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituție sau autoritate publică se înțelege acea instituție sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri și cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. În cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate. (1

4

) Pentru personalul didactic de predare din învățământul superior/universitar nivelul salariului de bază similar în plată sau al salariului de bază maxim corespunzător funcției didactice ocupate se stabilește cu respectarea criteriilor care s-au avut în vedere la acordarea salariului de încadrare între minim și maxim, cu toate elementele care fac parte din salariul de bază, fără compensații tranzitorii, cu excepția celei pentru titlul științific de doctor obținut în domeniul pentru care își desfășoară activitatea.".

De asemenea, recurentul-pârât era obligat să țină cont și de considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Îaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorii conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

",(…)Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Prin dispozițiile Deciziei nr. 794/2016 din 15.12.2016, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare. În considerentele acestei decizii s-a reținut că dispozițiile art. 3

1

alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale (de 2%, 5% și respectiv 11%), au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare, precum și inegalități în ceea ce privește calculul indemnizației/salariului de bază al magistraților, respectiv personalului asimilat, cu același grad, gradație, condiții de vechime și de studii.

Prin urmare, Curtea Constituțională a concluzionat că, în vederea egalizării prevăzute de art. 3

1

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", care trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Toate aceste aspecte au fost reținute în mod corect de prima instanță care a constatat caracterul nelegal al Ordinului nr. 2072/26.10.2016 emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție, sub aspectul neincluderii în calculul indemnizațiilor de încadrare brute, începând cu data de 01.10.2011, cu respectarea dispozițiilor sentinței civile nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinți, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 152/23.02.2017 a Tribunalului Mehedinți, și ale sentinței civile nr. 1033/11.03.2009 a Curții de Apel București.

Sub acest aspect, trebuie avută în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 prin care s-a statuat că:

"hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor de drept substanțial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției".

Pe de altă parte, se constată că după intrarea în vigoare a O.G. nr. 10/2007, o mare parte dintre magistrați și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor au introdus acțiuni în instanță, recunoscându-li-se faptul că actualizarea de 18% stabilită de O.G. nr. 10/2007 vizează și situația magistraților și, prin urmare, în funcție de modalitatea de formulare a obiectului acțiunii, unii au obținut recunoașterea acestor drepturi pentru trecut (reparându-se prejudiciul neplății acestor drepturi), iar alții au obținut recunoașterea acestor drepturi, atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

Cu titlu particular, în mod corect a reținut prima instanță că recurenta-reclamantă a dovedit faptul că i-au fost recunoscute majorările rezultare din interpretarea și aplicarea O.U.G. nr. 10/2007 (5%, 2% și 11%) prin sentința civilă nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinți, iar prin sentința civilă nr. 152/23.02.2017 a Tribunalului Mehedinți, s-a lămurit dispozitivul sentinței nr. 1509/29.11.2007 a Tribunalului Mehedinți, în sensul că indexările salariale menționate în dispozitivul sentinței au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare lunară.

De asemenea, recurenta-reclamantă A. beneficiază și de sentința civilă nr. 1033/11.03.2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2008, prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat să emită un nou ordin de salarizare care să aibă în vedere indexările salariale anterior menționate.

Având în vedere diferențele salariale rezultate în urma aplicării legii, astfel cum a fost reglementată prin legi anuale de salarizare, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea acestor inechități, adoptând Legea nr. 71/2015 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin care a fost modificată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Aceste intervenții legislative au fost firești, absolut necesare față de realitățile din sistemul bugetar, întrucât au avut drept scop evitarea discriminărilor salariale între titularii funcțiilor publice salarizate potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, cu consecința egalizării, la nivelul cel mai înalt în plată, a drepturilor salariale ale persoanelor aflate în situații similare în cadrul aceluiași ordonator de credite.

Or, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înțeles să aprobe cu modificări O.U.G. nr. 83/2014, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, aceasta fiind motivarea amendamentului ce a condus la adoptarea art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, este greu de susținut și mai mult decât discutabil din punct de vedere al respectării prevederilor art. 16 din Constituția României că eliminarea unor atare discriminări a avut în vedere doar anumite categorii de salariați și nu toți destinatarii actului normativ în discuție, aflați în aceeași situație, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 2210 din 09 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.