ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5066/2019

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat anularea deciziei nr. 149 din 30.07.2010 emisă de intimata-pârâtă prin Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și suspendarea în tot a executării deciziei nr. 149/30.07.2010, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 110 din 29 martie 2017, a admis excepția tardivității cererii de anulare, a respins ca tardiv formulată cererea de anulare a Deciziei nr. 149/30.07.2010 emisă de pârât și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 149/30.07.2010, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța a apreciat, în urma unei analize superficiale, incomplete, subiective și deconcertante, că actul administrativ fiscal atacat, respectiv decizia nr. 149/30.07.2010 de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, nu ar fi în relație de subsecvențialitate cu un act administrativ fiscal nul și, ca urmare, în cauză nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 47 Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 2 Codul de procedură fiscală și întărite prin prevederile Legii 126/2011 de aprobare a O.U.G. nr. 88/2010. Însuși preambulul deciziei nr. 149/30.07.2010 arată clar și deslușit, ușor de observat printr-un raționament curat, de bună credință, că decizia nr. 149/30.07.2010 este consecința finală a unui șir de acte care au avut ca punct de plecare emiterea și punerea în executare silită a deciziei de impunere nr. x/19.08.2009, anulată. În preambulul citat se menționează clar că solicitarea nr. 1211/21.01.2010 a fost cauzată de suspendarea activității antrepozitului. Recurenta consideră că a făcut dovada că decizia nr. 7404/23.11.2009 de suspendare a activității antrepozitului a fost anulată, la rândul ei, prin hotărârea nr. 1390/23.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. x/2014, definitivă, ca act subsecvent față de decizia de impunere nr. x/19.08.2009, prin aplicarea art. 47 Codul de procedură fiscală. Aplicarea prevederilor art. 47 Codul de procedură fiscală devine astfel imperativă în judecarea cererii deduse judecății. În aceste condiții, conform textului clar și concis al acestei norme de drept material, coroborate cu art. 2 Codul de procedură fiscală de strictă precizare, sunt înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind tardivitatea, după cum tot astfel sunt înlăturate de la aplicare și prevederile art. 218 Codul de procedură fiscală, ca urmare a faptului că, potrivit art. 47 Codul de procedură fiscală, desființarea actelor subsecvente față de un act nul intervine chiar și în situația în care acestea au rămas definitive pe calea unor hotărâri administrative de atac sau judecătorești. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 149/30.07.2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a fost revocată autorizația nr. x/24.10.2007, deținută de reclamanta S.C. A. S.R.L., reținându-se în sarcina acesteia nerespectarea prevederilor art. 206 28 alin. (1) lit. d) și j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație administrativă, iar prin Decizia nr. 169/14.09.2010, emisă de Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, contestația a fost respinsă ca neîntemeiată. Decizia de soluționare a contestației nr. 169/14.09.2010 i-a fost comunicată reclamantei prin adresa nr. x/22.09.2010. În conformitate cu dispozițiile art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii." Potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 554/2004: "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; … (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz." Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că termenul de prescripție de 6 luni, precum și termenul de decădere de 1 an, pentru sesizarea instanței a început să curgă de la data de 22.09.2010 când a fost comunicată decizia de soluținoare a contestației nr. 169/14.09.2010. Prin urmare, termenul pentru sesizarea instanței s-a împlinit la data de 22.03.2011 și respectiv 22.09.2011. Cum acțiunea reclamantei a fost înregistrată la data de 9.12.2016, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a respins ca tardivă cererea de anulare a Deciziei nr. 149/30.07.2010. În ceea ce privește incidența prevederilor art. 47 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că judecătorul fondului în mod corect a apreciat că acestea nu sunt incidente în cauză deoarece Decizia nr. 149/30.07.2010 este o decizie de revocare a autorizației de antrepozit fiscal de producție băuturi spirtoase și produse intermediare nr. x/24.10.2017 care nu a fost emisă în baza Deciziei de impunere nr. x/19.08.2009, ci, așa cum reiese din însuși preambulul acesteia, a fost emisă deoarece societatea reclamantă nu mai îndeplinea condițiile pentru care a fost autorizată, respectiv condițiile prevăzute de art. 206 28 din Codul fiscal, neavand așadar caracter subsecvent deciziei de impunere. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că nu poate fi primit argumentul recurentei potrivit căruia acest text din Codul de procedură fiscală ar institui o imprescriptibilitate care ar înlătura de la aplicare dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care Decizia nr. 149/30.07.2010 nu este un act subsecvent în raport de Decizia de impunere nr. x/19.08.2009. De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.