ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4866/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin actiunea înregistrată la data de 23.12.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând constatarea calității de colaborator al Securității a acestuia.

Prin sentința civilă nr. 1977 din 8 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis actiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității.

Împotriva sentinței civile nr. 1977 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, desființarea sentinței atacate și respingerea cererii CNSAS de constatare a calității acestuia de colaborator al Securității.

În motivarea recursului arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008, art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 17 din Pactul international privind drepturile civile și politice, instanța de fond reținând în mod eronat că a avut calitatea de colaborator al Securității și sunt îndeplinite în privința sa cele două condiții prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Recurentul - pârât susține, în ceea ce privește Notele din datele de 8.03.1984 și 14.08.1984 privind pe B. și referitor la ascultarea posturilor de radio România Liberă și C., că activitatea sa de relatare, în calitate de sef IMGB, la interpelarea Securității, a discuțiilor purtate de B. în birou, nu se încadrează în sfera unor denunțuri, în sensul textului de lege, ci relatările sale privesc împrejurări cunoscute autorităților, asupra cărora a fost întrebat, cum ar fi faptul că: B. a depus cerere pentru efectuarea unei excursii la sora sa, în Elveția; avea un nepot plecat ilegal din România; a adus la birou o revistă evreiască, care nu era ilegală, deoarece alte persoane o primeau acasă. Precizează că mai era vorba despre deducția că asculta D. și despre comercializarea de bunuri tip cafea, ciorapi, cu privire la care a precizat în Nota din 14.08.1984 că și el a cumpărat cafea de la B..

Susține că niciuna dintre activitățile de mai sus nu era aptă să determine o reacție din partea Securității de natură să conducă la îngrădirea drepturilor omului, ci B. se afla în atenția Securității cu mult timp înainte din cauza faptului că sora sa în anul 1979 a refuzat întoarcerea din Elveția, conform mențiunii din Nota din 08.03.1984, astfel că nu a intrat în vizorul Securității din cauza relatărilor sale.

Precizează că, în calitate de șef la IMGB, nu putea refuza să relateze informații cunoscute de Securitate, întrebările puse fiind punctuale și că initiațiva acestor note nu i-a aparținut, cu atât mai mult cu cât ele sunt redactate sub formă de întrebare - răspuns.

În ceea ce privește deducția sa că B. ar asculta "D.", arată că aceasta are caracter generic și nu privește relatări regimului, care ar fi putut avea consecințe pentru B..

Consideră că în mod greșit instanța de fond a invocat în argumentarea consecintelor pe care le producea ascultarea postului de radio D. articole din revista Securitatea nr. 2/1978, fără a avea în vedere faptul că aceste 2 note pe care recurentul-pârât le-a dat sunt din anul 1984. În plus, arată că revista nu îi era cunoscută, deoarece nu era colaborator al Securității ca să o primească.

De asemenea, susține că instanta de fond nu a avut în vedere contextul personal și familial în ceea ce îl privește.

Concluzionând, arată că ascultarea postului de radio D. nu reprezintă prin ea însăși o atitudine potrivnică regimului comunist, iar informarea dată de recurent, cu caracter generic, de deductie, nu reprezintă un denunț de natură să conducă la îngrădirea drepturilor omului.

Referitor la condiția ca activitățile sau atitudinile potrivnice regimului comunist denunțate să vizeze îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, arată că notele au fost date în contextul în care B. depusese o cerere pentru a-și vizita sora în Elveția și dat fiind faptul că nu se acordau vize de ieșire din țară fără verificări prealabile din partea Securității.

Consideră că dacă a existat vreo încălcare a dreptului la viață privată a lui B., nedovedită în concret, aceasta nu a avut legatură cu consemnările sale, deoarece cetățenii români care solicitau viza pentru ieșirea din țară își asumau verificările făcute de Securitate. Mai arată că și el era verificat și supravegheat datorită rudelor pe care le avea în străinătate, dar și familiei de moșieri din care provenea.

Recurentul-pârât precizează că, în mod greșit, instanța a analizat prima condiție prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008 prin raportare strictă la rigorile sistemului comunist, iar condiția a doua prin raportare strictă la normele internaționale privind protecția drepturilor omului. Tot greșit apreciază că a reținut instanta faptul că nu a dovedit constrângerea morală exercitată asupra sa la momentul semnării Angajamentului din 14.08.1979, deși acesta a fost monitorizat de Securitate mai mulți ani, având dosar de persoană supravegheată, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de CNSAS în perioada 1965-1971, în care a fost urmărit, amenințat și interogat de Securitate în numeroase ocazii, pentru următoarele motive: origini familiale nesănătoase; socrii și rudele apropiate familiei soției erau angajați MAPN, socrul pe relația cu străinătatea (Libia, Egipt); recurentul a fost cadru de conducere în IMGB, fără a fi și membru de partid, până în mai 1989; recurentul a purtat corespondență cu un cetățean grec, filatelist, această relație fiind menționată inclusiv în Raportul de recrutare.

Consideră că din condițiile concrete ale recrutării și din Raportul de recrutare din 15.08.1979 rezultă presiunea psihică exercitată asupra sa, dat fiind contextul istoric și social. Astfel, din Raport reiese că mai întâi i-au fost prezentate "punctele sensibile", cu precizarea că eventualele informări urmau a se face în scopul cunoașterii și prevenirii întocmirii unor proiecte și tehnologii necorespunzătoare, dar cu toate acestea, instanța de fond a reținut că nu a dovedit șantajul la care a fost suspus la semnarea angajamentului.

Intimatul - reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

În esență, arată că cele două note informative date de către recurentul-pârât se încadrează în categoria denunțurilor și că acestea vădesc conținutul politic și anticomunist al celor relatate, iar faptul că a dat notele în calitate de șef al IMGB nu se susține în condițiile în care notele nu au fost date în calitate oficială, ci sub nume conspirativ.

În ceea ce privește faptul că ar fi relatat autorităților informații deja cunoscute, consideră că acest aspect este doar parțial adevărat, deoarece calitatea de colaborator al Securității i-a fost stabilită nu pentru aceste informații, ci pentru informațiile cu conținut politic despre care fosta Securitate nu avea cum să ia cunoștință în alt mod, notele conținând informații concrete, și nu simple deducții.

Mai arată că nu poate fi reținută nici critica privind faptul că instanța nu a avut în vedere contextul personal și familial al recurentului, câtă vreme aceste origini nesănătoase nu au reprezentat un impediment pentru recurentul-pârât în a ocupa o funcție de conducere în cadrul IMGB.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, arată că pentru reținerea calității de colaborator, legiuitorul nu prevede condiția ca urmarea delațiunilor să fie deschiderea unui dosar de urmărire sau supravegherea informativă, ci este suficient ca informațiile să fie apte să producă o reacție a Securității. Astfel, arată că și această condiție este îndeplinită.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat constatarea calității pârâtului A. de colaborator al Securității.

Motivul de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect aspectele de fapt ale cauzei, având în vedere că, analizând înscrisurile de la dosar, reiese că recurentul-pârât a dat două note informative privindu-l pe B., angajat în cadrul IMGB, acestea fiind semnate cu numele conspirativ "E.".

Astfel, în nota informativă din data de 08.03.1984, pârâtul a consemnat că din discuțiile purtate cu acesta în birou se poate deduce că ascultă postul de radio "D." sau "C.", deoarece afirmă că a auzit de la diverse persoane diverse știri difuzate de aceste posturi de radio. De exemplu, a relatat despre un grup de români care ar fi fugit închiși într-un TIR și au ajuns la Viena și a afirmat că are relații cu diverse persoane care călătoresc des în străinătate, comercializând destul de des diverse produse din import, respectiv cu o frecvență de 14 zile.

Prin aceeași notă, recurentul-pârât a mai relatat că persoana vizată face deseori afirmații impersonale cu dublu înțeles, de regulă când citește ziarul.

Nota a fost vizată de ofițerul de legătură, lt. F., care a dispus că se vor adânci verificările asupra atitudinii și comportării persoanei vizate de nota informativă la locul de muncă și că persoana respectivă va fi semnalată la organele de miliție pentru vânzarea obiectelor de proveniență străină.

Ulterior, la data de 14.08.1984, pârâtul a dat o nouă notă informativă, privind aceeași persoană, prin care a arătat că B. a relatat diverse știri auzite la "D.", din care recurentul-pârât a dedus că acesta ascultă sistematic respectivul post de radio, precum și faptul că acesta a adus de multe ori în birou "G.", o publicație în limba română a comunității evreiești din România, în care nu de puține ori se află știri denigratoare la adresa României. A mai arătat cu aceeași ocazie că în legătură cu știrea difuzată de "D." referitoare la fuga unor cetățeni români într-un TIR, în timpul relatării se putea citi pe fața persoanei urmărite satisfacția și solidaritatea față de acțiunea acestui grup.

Pe această ultimă notă, ofițerul de legătură, respectiv lt. H., a menționat că B. face obiectul unor verificări în cadrul acțiunii "I." și că nota se va exploata și la mapa acestuia.

În speță se constată că recurentul-pârât a fost recrutat în calitate de colaborator al Securității la data de 14.08.1979, conform angajamentului dat de acesta și depus la dosar fond, precum și a raportului cu propunerea de recrutare, depus la dosar fond.

Verificând înscrisurile depuse la dosar, se constată că, ulterior acestui moment, recurentul-pârât a întocmit cele două note informative, sub numele conspirativ de "E.", conținând relatări cu privire la persoana numitului B. referitoare la faptul că acesta ascultă postul de radio "D." sau "C." și că a relatat diverse știri auzite la postul "D.", că a relatat despre un grup de români care ar fi fugit închiși într-un TIR și au ajuns la Viena și a afirmat că are relații cu diverse persoane care călătoresc des în străinătate, comercializând destul de des diverse produse din import ori că a adus de multe ori în birou "G.", o publicație în limba română a comunității evreiești din România, ce conținea și știri denigratoare la adresa României.

Referitor la susținerile recurentului-pârât, în sensul că notele pe care le-a dat nu au îngrădit drepturi și libertăți fundamentale, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi reținute, având în vedere că în nota informativă din data de 08.03.1984 ofițerul de legătură a dispus că se vor adânci verificările asupra atitudinii și comportării persoanei vizate la locul de muncă și că persoana respectivă va fi semnalată la organele de miliție pentru vânzarea obiectelor de proveniență străină, iar în notă informativă din 14.08.1984 ofițerul de legătură a menționat că nota se va exploata și la mapa numitului B..

Astfel, notele informative date de către recurentul-pârât au avut ca urmare anumite măsuri dispuse de ofițerul ce a preluat notele informative, acestea constând în urmărirea și supravegherea persoanei despre care intimatul-pârât a relatat.

Potrivit art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, colaborator al Securității este "persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. (...) Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor".

Astfel, se constată că recurentul-pârât, prin activitățile desfășurate, a îngrădit drepturile și libertățile fundamentale, garantate - contrar celor susținute de către acesta - chiar de legislația din acea vreme, iar îngrădirea drepturilor s-a produs în momentul în care a dat informații cu privire la B., furnizând informații despre viața privată și intențiile acestuia.

Prima instanță, analizând documentația depusă la dosar de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a reținut, în mod corect, că ascultarea posturilor de radio D. și C., diseminarea informațiilor auzite la aceste posturi și exprimarea acordului cu acestea erau considerate de către regimul politic din perioada comunistă drept atitudini potrivnice, întrucât prezentau opinii critice la adresa regimurilor comuniste, fiind aduse în discuție atât aspecte ideologice, dar și nivelul scăzut de trai al cetățenilor români, interdicțiile și limitările severe ale unor drepturi fundamentale.

Astfel, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute susținerile recurentului-pârât în sensul că ascultarea postului de radio D. nu reprezintă prin ea însăși o atitudine potrivnică regimului comunist, câtă vreme autoritățile comuniste de la acel moment o percepeau astfel și informările de acest gen conduceau inevitabil la îngrădirea drepturilor persoanelor vizate, prin urmărirea și supravegherea acestora, astfel cum s-a întâmplat și în speța de față.

Tot în mod corect a reținut prima instanță și faptul că afirmația că cetățenii care ascultau respectivele posturi de radio, care făceau public conținutul emisiunilor și își exprimau public acordul cu privire la cele auzite, aveau de suferit din partea autorităților statului, fiind urmărite și supravegheate de autoritățile regimului comunist.

De asemenea, este corectă și observația instanței de fond în sensul că reprezintă o ingerință în viața intimă, privată și de familie a persoanei urmărite, solicitarea și obținerea organizată de informații despre convingerile intime ale unei persoane, despre preocupările acesteia, despre anturajul sau acțiunile acesteia, prin intermediul unor persoane instruite, inclusiv în sensul provocării deliberate de discuții cu persoana urmărită pentru a cunoaște convingerile, intențiile și acțiunile acesteia.

Dincolo de acest aspect, Înalta Curte constată a fi nefondate susținerile recurentului-pârât referitoare la faptul că, în calitate de șef la IMGB, nu putea refuza să relateze informații cunoscute de Securitate și că instanta de fond nu a avut în vedere contextul personal și familial în ceea ce îl privește ori că asupra lui s-a exercitat o presiune psihică și un șantaj, câtă vreme nici în fața instanței de fond și nici a instanței de recurs, recurentul-pârât nu a făcut dovada acestor susțineri.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că este nerelevant faptul că informațiile date erau sau nu cunoscute de către Securitate, câtă vreme recurentul-pârât a dat respectivele note, iar acestea au stat la baza intensificării măsurilor de supraveghere a persoanei vizate de aceste note, după cum tot nerelevant este și aspectul că inițiativa notelor informative nu i-a aparținut.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în speță, activitatea recurentului-pârât a fost aceea de colaborator al Securității, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv acesta a furnizat informații, sub forma notelor informative, prin care denunța activități sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

În același sens, se reține că, raportat la textul de lege mai sus arătat, constatarea calității de colaborator al Securității nu este condiționată de elementul intențional, ci privește doar aspecte de fapt, respectiv furnizarea de informații care au avut drept consecință îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectiv dreptul la viața privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ce făcea parte dintre drepturile și libertățile fundamentale recunoscute și garantate de legislația în vigoare la acel moment.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată și proclamată de Adunarea generală a O.N.U prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948, iar România a semnat-o la 14 decembrie 1955 când prin R 955 (X) a Adunării generale a ONU, a fost admisă în rândurile statelor membre.

Astfel, atât Pactul Internațional pentru Drepturile Civile și Politice, cât și Declarația Universală a Drepturilor Omului fuseseră ratificate de România la momentul desfășurării activității informative.

Date fiind aceste aspecte, Înalta Curte reține că recurentul-pârât, în calitate de colaborator al Securității, a încălcat, din motive politice, drepturi și libertăți fundamentale garantate de Constituție și de tratate internaționale ratificate de România, ceea ce corespunde definiției colaboratorilor Securității, în sensul dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1977 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1977 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2019.