ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4368/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată la data de 02 mai 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub numărul de dosar x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR. și SSS. au solicitat în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ DE JANDARMI A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI: 1. obligarea pârâtei la calcularea și acordarea soldei de funcție, pentru perioada 01.02.2017 - 31.12.2017, prin raportare la salariul de bază minim brut pe țară garantat în piață, în sumă de 1.450 RON, stabilit prin H.G. nr. 1/2017, fără alte sporuri și adaosuri, respectiv calcularea și acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adausuri) prin raportarea la solda de funcție stabilită la 1.450 RON; 2. obligarea pârâtului la calcularea și acordarea soldei de funcție, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2018, prin raportare la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, în sumă de 1.900 RON, stabilit prin H.G. nr. 846/2017, fără alte sporuri și adaosuri, respectiv calcularea și acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adausuri) prin raportarea la solda de funcție stabilită la 1.900 RON; 3. obligarea pârâtei la calcularea și acordarea soldei de funcție, începând cu data de 01.01.2019 și pentru viitor, prin raportare la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, în sumă de 2.080 RON (2.350 RON pentru cei cu studii superioare), stabilit prin H.G. nr. 937/2018, fără alte sporuri și adaosuri, respectiv calcularea și acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adausuri) prin raportarea la solda de funcție stabilită la 2.080 RON (2.350 RON pentru cei cu studii superioare); 4. actualizarea sumelor sus solicitate cu indicele de inflație plus și dobânzile legale, de la data scadenței și până la data plății efective a sumelor datorate. Reclamanții au solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 31.07.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei secții la data de 20.09.2019, sub numărul x/2019*.

Prin încheierea de ședință din data de 05.03.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, s-a dispus disjungerea cauzei și constituirea de dosare distincte în raport cu domiciliul reclamanților, respectiv pentru reclamanții care nu au domiciliul în Municipiul București.

În cazul cererii formulate de reclamantul T. a fost constituit și înregistrat dosarul de față nr. x/2020

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 797 din data de 05 martie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepția necompetenței sale teritoriale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reținând că reclamantul din prezentul dosar are domiciliul situat în juudețul Buzău.

Pentru aceste considerente a fost admisă excepția necompetenței sale materiale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Hotărârea Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

După declinare, dosarul a fost înregistrat la data de 26 mai 2019 pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub același număr - x/2020.

Prin sentința nr. 371/2020 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Instanța a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Tribunalul Buzău a reținut în esență că, din punct de vedere procesual, dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că, prin domiciliu se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea în care trăiește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este, așa cum rezultă din dispozițiile art. 153 și urm. C. proc. civ., acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului lor la apărare.

De altfel, conform art. 87 din C. civ. "domiciliul unei persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acela unde aceasta declară că își are locuința principală".

În prezenta cauză, Tribunalul Buzău a constatat că, din interogarea bazei de date DEPABT rezultă că reclamantul are locuința în fapt, respectiv reședința, în mun. București, acolo unde-și are și locul de muncă și își desfășoară activitatea profesională în legătură cu care este și obiectul prezentei cauze.

Astfel, a reținut Tribunalul Buzău, că locuința principală a reclamantului care capătă valențe de domiciliu în sensul prevederilor art. 87 din C. civ. nu este cea situată în mun. Buzău, ci cea situată în mun. București.

Este adevărat că art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabilește competența teritorială exclusivă în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului, însă acest domiciliu nu este neapărat cel menționat în evidențele publice sub această denumire, ci, domiciliul este cel pe care o persoană și l-a stabilit în mod real, în localitatea în care trăiește efectiv, astfel cum reiese și din interpretarea prevederilor art. 87 din C. civ.

În consecință, având în vedere și situația de fapt expusă, a apreciat Tribunalul Buzău că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce urmează:

Argumentele de fapt și de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauza de față, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe, îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte reține că obiectul prezentei cauze vizează raportul de serviciu al funcționarului public, competența materială și teritorială a unui astfel de litigiu fiind stabilită de prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data formulării acțiunii de către reclamant - 02 mai 2019.

Astfel, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe", iar conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 " Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său".

Așadar, textul de lege prevede o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de contencios administrativ și fiscal de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situație reținută în mod corect de ambele instanțe aflate în conflict.

Problema care a generat conflictul negativ de competență privește înțelesul noțiunii de "domiciliu", în sens procedural și a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin domiciliu se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar reședința este locul unde persoana fizică are locuința secundară.

Deși dispozițiile art. 107 și următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înțelege prin domiciliul părților, prezintă relevană prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înțelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuiește la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, Înalta Curte reține că, deși noțiunile de "domiciliu" și "reședință" nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, această distincție nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmărește să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înștiințarea corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii. Noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, în cazul de față cu reședința reclamantului, iar în raport de locuința statornică a părții se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speță, la atribuirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei instanțe în circumscripția căreia reclamantul nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voința legiuitorului, care, prin prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamantului accesul facil la instanța de judecată aflată în circumscripția teritorială în care locuiește.

Analizându-se actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că, astfel cum reiese din datele comunicate de către U.A.T. Direcția Evidența Persoanelor (dosar Tribunal Buzău) reclamantul, încă din data de 02.02.1981 figurează cu domiciliul în Municipiul Buzău, Cart. Broșteni bl. J3, județ Buzău, însă, în perioada 31.10.2019 - 30.10.2010 figurează cu ultima reședință în București, b-dul x nr. 22, aceste date regăsindu-se și în cuprinsul cererii colective, astfel cum a fost formulată inițial de către toți reclamanții.

Mai reține Înalta Curte că, încă de la primul termen de judecată, când dosarul s-a aflat pe rolul secției a II-a contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului București, înainte de a se dispune disjungerea cauzei, "reclamanții, prin apărător au susținut că sunt obligați, prin natura serviciului pe care îl desfășoasă, să fie prezenți în Municipiul București 24 de ore din 24".

În raport de aceste date, Înalta Curte, în regulator de competență, constată că locuința statornică a reclamantului din prezenta cauză se află în Municipiul București, motiv pentru care urmează ca, în raport de aceasta să stabilească competența teritorială de soluționare a instanței de contencios administrativ.

De altfel, jurisprudența a stabilit că, prin "domiciliu" în sens procesual, urmează a se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în acord cu Tribunalul Buzău apreciază că, în stabilirea competenței teritoriale, reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt relevante dispozițiile art. 155 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora, în cazul în care persoanele fizice nu locuiesc la domiciliu, " citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele".

În condițiile în care reclamantul, încă de la data introducerii acțiunii, avea reședința și locuia efectiv în Municipiul București, ce se află în raza de competență teritorială a Tribunalului București, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, constată că instanța competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Muncipiului București este Tribunalul București.

Temeiul legal al regulatorului de competență

În consecință, având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul T. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Muncipiului București în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2020.