ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3795/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin plângerea contravențională, formulată la data de 08.08.2017 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmației sub nr. dosar x/2017, petenta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM), anularea Procesului-verbal de contravenție nr. x/26.07.2017. În subsidiar, a solicitat înlocuirea amenzii cu avertismentul, având în vedere împrejurările în care a fost săvârșită fapta și gradul de pericol social redus al acesteia.

Prin sentința civilă nr. 2911 din 13 noiembrie 2017, Judecătoria Sighetu Marmației a admis excepția necompetenței materiale invocată de intimată și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, unde cauza a fost înregistrată la data de 17.12.2017.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 27 din 14 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins plângerea contravențională formulată de reclamantă.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ.

O primă critică a recurentei reclamante vizează necompetența instanței ce a pronunțat hotărârea atacată.

În acest sens, recurenta reclamantă arată că plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor se soluționează, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 2/2001, de judecătoria în raza căreia a fost săvârșită fapta.

Totodată, în accepțiunea recurentului legea audiovizualului prevede, la art. 93 alin. (3), o altă competență, de unde concluzia că fiind în discuție o competență alternativă sunt aplicabile dispozițiile art. 116 C. proc. civ., astfel că în mod nelegal a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sighet, prima instanță învestită de recurenta reclamantă.

O a doua critică a recurentei vizează încălcarea, de către instanța fondului, a dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., susținând recurenta că judecătorul fondului nu a luat în considerare niciunul din argumentele tehnice indicate în cuprinsul plângerii, preluând, însă, în totalitate apărările intimatei, pentru a da o aparență de motivare hotărârii astfel pronunțate.

Cele reținute conduc în mod evident spre concluzia necercetării cauzei de către Curtea de Apel Cluj, susține recurenta și în acest sens arată că instanța în mod incorect reține faptul că A. S.R.L. nu a dovedit temeiuri legale, deoarece a indicat că există un text legal ce reiese din ITU SM 1268 în versiunea cea mai recentă care reglementează modul în care ar fi trebuit să se facă măsurătoarea.

De asemenea, reține prima instanță că nu a fost dovedită prezența unor interferențe, însă nici ANCOM nu poate face dovada că acestea nu au putut exista și astfel vicia rezultatul măsurătorii.

Totodată, instanța nu a reținut corect faptul că locul în care au avut loc măsurătorile era obligatoriu, conform normelor în vigoare, să fie cel de la amplasamentul stației din strada x nr. 244 și nu într-o altă locație aleasă aleatoriu deoarece pot apărea alterări ale parametrului măsurat. Dovadă este faptul că atunci când măsurătorile au avut loc la amplasament, conform notei de control, acestea au fost conforme.

Recurenta reclamantă arată că a prezentat faptul că măsurătorile efectuate de pârâtă nu s-au realizat în baza normativelor în vigoare la data aplicării amenzii, ci în baza unora abrogate deja și nearmonizate cu legislația Uniunii Europene în vigoare.

Ceea ce nu a reținut instanța este faptul că ANCOM nu a depus la dosarul cauzei Normele metodologice potrivit cărora a făcut măsurătorile, dacă acestea au fost armonizate cu legislația Uniunii Europene în vigoare așa cum prevede și Legea audiovizualului. Or, din perspectiva faptului că instanța susține că "în ceea ce privește aspectele referitoare la acuratețea măsurătorii, din perspectiva echipamentului folosit, Curtea observă dispozițiile art. 249 C. proc. civ., deja citate, precum și pe cele art. 250 C. proc. civ., referitoare la posibilitatea dovedirii unor aspecte de fapt, în speță a unor aspecte tehnice, ce exced cunoștințelor instanței de judecată, astfel încât susținerile părții apar ca fiind nedovedite" ar fi trebuit să solicite suplimentarea probatorului cu înscrisuri, audierea unui expert de specialitate, pentru a se lămuri și cu privire la corectitudinea măsurărorilor făcute de către ANCOM.

În lipsa prezentării acestor norme de către ANCOM, nici recurenta nu poate verifica dacă măsurătorile și parametrii au fost respectați.

Instanța de fond a reținut în mod incorect că achiziționarea echipamentului arătat de către petentă nu are nicio legătură cu fapta contravențională constatată și acum contestată, săvârșirea acesteia nefiind în legătură cu faptul cumpărării, ci rezultatul unor măsurători punctuale realizate de către agenții constatatori ai pârâtei, în limita competenței acestora. Dimpotrivă, achiziționarea echipamentului arătat de către petentă s-a realizat exact pentru menținerea deviației de frecvență în parametrii autorizați, fapt arătat în fișa tehnică a aparatului și a fost exact o consecință a procesului-verbal soldat cu avertisment de către ANCOM. In caz contrar, achiziția nu avea nicio relevanță.

Afirmația instanței de fond cum că " nu s-a dovedit că există un text legal ce ar impune realizarea unor măsurători multiple" este greșită deoarece petentă a indicat cadrul legal care reglementa acesta obligație a pârâtei respectiv norma de referință ITU-R SM 1268-3 din 08.02.2014.

Arată recurenta că la pagina 9 se precizează acuratețea minimă necesară a echipamentului de măsură, mai exact +/- 2kHz. Echipamentul folosit de agentul constatator, model x are, conform parametrilor dați de producător, o eroare de maxim 3% din valoarea măsurată. În urma calculului rezultă 3% din 75kHz înseamnă 2,25 kHz, valoare care nu respectă norma ITU.

In ceea ce privește interpretarea rezultatului măsurat, la pagina 10 din norma ITU de mai sus regăsim următoarele: "Este inadecvat să considerăm apariția unui singur eșantion (sample) peste 75 kHz ca fiind o violare a deviației admise deoarece dinamica modulației unui emițător FM care transmite un program normal poate include vârfuri de modulație care apar extrem de rar și nu pot fi reproduse într-o măsurătoare secundară.

Presupunând că toate condițiile pentru o măsurătoare corectă sunt îndeplinite, interferențele externe nu pot fi complet eliminate niciodată (de ex. descărcare electrostatică). Din aceste motive și considerând un nivel de certitudine în măsurătoare efectuată de 95%, un emițător FM poate fi considerat că depășește limita maximă a deviației de frecvență, doar dacă se depășește un anumit număr de eșantioane (sample-uri) cu valoare mai mare de +/- 75 kHz (plus toleranța echipamentului), 10 la puterea -4 din eșantioanele măsurate și depășind 77 kHz pot fi considerate o valoare acceptată.

Susține recurenta că instanța, în virtutea rolului activ ar trebui să aplice dispozițiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., privind completarea probatoriului, mai ales că în sentința recurată a reținut că "...în ceea ce privește aspectele referitoare la acuratețea măsurătorii, din perspectiva echipamentului folosit, Curtea observă dispozițiile art. 249 C. proc. civ., deja citate, precum și pe cele art. 250 C. proc. civ., referitoare la posibilitatea dovedirii unor aspecte de fapt, în speță a unor aspecte tehnice, ce exced cunoștințelor instanței dejudecată, astfel încât susținerile părții apar ca fiind nedovedite", în această situație fiind imperativ necesară în cauză și administrarea altor probe din care să rezulte dacă ANCOM a respectat ITU Standardul de măsură 1268 de măsurare a parametrilor din aer pentru stația radio care stabilește că metoda de măsurare din aer trebuie să fie compusă din minim 3 eșantioane a câte 5 minute fiecare, fapt ce recurenta susține că nu s-a realizat.

Procesul-verbal încheiat de către ANCOM la Sighetu Marmației împotriva S.C. A. S.R.L consemnează constatarea pretinsei contravenții ca fiind o încălcare a punctului 4.3.8.3 din standardul ITU - ETSI EN 302 018, punct care nu mai există în versiunea V2.1.1 (2017-04) în vigoare, a standardului menționat.

Chiar dacă conținutul punctului invocat, care aparține versiunii anterioare a standardului, este același cu punctul 4.2.8.2 al versiunii în vigoare (V2.1.1), simpla identificare eronată a bazei legale invalidează procesul-verbal. În plus, trebuie remarcat faptul că procesul-verbal identifică aria de aplicare a acestui standard ca fiind "reglementarea transmisiilor de radiodifuziune", în vreme ce, în realitate, acest standard reglementează conformitatea echipamentelor de emisie radio ("Transmitting equipment for the Frequency Modulated (FM) sound broadcasting service; Harmonised Standard covering the essential requirements of article 3.2 of Directive 2014/53/EU").

Acest standard impune verificarea echipamentelor de emisie (a emițătoarelor) prin măsurători directe pe echipament, și nu indirect, prin monitorizarea în teren, prin recepție, a câmpului radioelectric generat prin emițător și antenă, cum rezultă din procesul-verbal că s-a făcut în cazul dat.

Activitatea de control efectuată de echipa ANCOM este identificată în procesul-verbal ca activitate "de monitorizare a spectrului radio, efectuată prin recepție" în teren și nu ca activitate efectuată în condițiile impuse de standardul ETSI EN 302 018, invocat ca bază a procesului-verbal.

Prin urmare, se poate constata, cu certitudine, că procesul-verbal nu are bază legală, deoarece standardul invocat nu se referă la monitorizarea în teren, prin recepție cu antenă, a emisiei unei stații radio FM, ci la verificarea unui echipament de emisie radio prin măsurători directe pe echipament.

Verificarea (monitorizarea) în teren, prin recepție cu antenă, a conformității cu datele de licență a unei emisii radio în banda FM se face numai urmând recomandarea Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor - sectorul Radio: ITU-R SM. 1268-3.

Față de aceste considerente, recurenta reclamantă consideră nelegală hotărârea atacată și solicită rejudecarea cauzei, în sensul admiterii plângerii sale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Prealabil analizei pe fond a criticilor la adresa sentinței civile nr. 27 din 14.02.2018, Înalta Curte subliniază faptul că prezenta cale de atac este circumscrisă dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale dispozițiilor 483-502 C. proc. civ., calea de atac legal prevăzută împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în condițiile art. 93 alin. (1) și (3) din Legea nr. 504/2002 fiind recursul și nu apelul.

Din economia dispozițiilor art. 93 din Legea nr. 504/2002 rezultă faptul că legiuitorul a supus actele sancționatorii emise de Consiliul Național al Audiovizualului sau de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații cenzurii instanțelor judecătorești pe calea contenciosului administrativ, astfel că, în lipsa unei prevederi derogatorii, devin aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Calificarea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în cadrul contestațiilor prevăzute de art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 prezintă relevanță mai ales din perspectiva limitelor efectului devolutiv al acestei căi de atac, fiind de subliniat faptul că, spre deosebire de apel, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În atare context, Înalta Curte constată că o primă critică a recurentei la adresa legalității sentinței civile nr. 27/2018 este grefată pe dispozițiile art. 488 pct. 3 C. proc. civ., dispoziții ce sancționează hotărârea dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

După cum rezultă explicit din cuprinsul acestor dispoziții, motivul de casare reprezentat de necompetența de ordine publică poate fi invocat numai în contextul în care excepția necompetenței a fost invocată în condițiile legii și prin aceasta este necesară examinarea reglementării referitoare la regimul juridic al excepției de necompetență.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, aceeași regulă fiind aplicabilă și în cazul necompetenței funcționale.

Prin urmare, valorificarea oricărei critici referitoare la necompetența materială sau funcțională a instanței de fond poate avea loc în cadrul recursului, numai dacă o atare problemă a constituit obiectul unei excepții ridicate înaintea primi instanțe, nefiind admisibilă dezbaterea acestui subiect pentru prima dată în calea de atac.

Or, după cum rezultă din economia dosarului, în fața primei instanțe nu a fost invocată excepția necompetenței Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta precizând în fața acestei instanțe că nu înțelege să invoce excepția necompetenței curții de apel, context în care motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. urmează a fi înlăturat.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă vizează dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susținând recurenta reclamantă, în esență, că hotărârea curții de apel se bucură de o motivare corespunzătoare art. 425 C. proc. civ. numai la nivel de aparență, întrucât judecătorul fondului nu a examinat efectiv apărările reclamantei ci doar și-a însușit argumentele pârâtei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este nelegală hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, văzând instanța de control judiciar că recurenta vizează prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanței pe marginea obiectului cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Întinderea motivării hotărârii judecătorești trebuie raportată la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esențiale și determinante ale cauzei.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

În speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, din curpinsul sentinței civile criticate rezultă faptul că instanța fondului a abordat motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cuprinsul acțiunii sale, înlăturându-le motivat, context în care critica recurentei la adresa considerentelor hotărârii nu poate fi primită, fiind lipsită de suport afirmația acesteia, în sensul că instanța de fond nu a manifestat preocupare pentru examinarea motivelor de nelegalitate invocate prin contestație.

Trecând la analiza celui de al treilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, nefiind demonstrată incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., articol care sancționează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță.

După cum s-a precizat anterior, cu prilejul statuărilor pe marginea calificării căii de atac din prezenta cauză, instanța de recurs nu este învestită să se pronunțe în legătură cu temeinicia sentinței atacate ci, raportat la principiul prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs vizează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest sens, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a dezvoltat o serie de argumente prin care tinde a demonstra faptul că măsurătorile ce au condus la sancționarea sa nu respectă standardele impuse de normele în vigoare iar pe de altă parte a criticat hotărârea atacată și din perspectiva lipsei de rol activ a instanței de fond.

Subliniază Înalta Curte faptul că lipsa rolului activ al instanței de fond nu poate fi încadrată nicidecum în sfera ipotezelor reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și, de altfel, în niciunul din celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că omisiunea instanței de fond de a ordona administrarea unei dovezi(reclamată în contextul lipsei de rol activ) nu poate avea consecința casării hotărârii atacate.

Referitor la normele ce guvernează măsurătorile în privința deviației de frecvență, o primă critică a recurentei reclamante a vizat faptul că intimata pârâtă a procedat nelegal, întrucât măsurătorile nu au fost efectuate la amplasamentul stației radio ci într-un alt loc.

Potrivit dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 504/2002, monitorizarea și controlul parametrilor prevăzuți în licențele de emisie, licențele de utilizare a frecvențelor radio în sistem digital terestru, precum și în autorizația tehnică față de reglementările tehnice în vigoare din domeniul radiocomunicațiilor, respectiv monitorizarea și controlul acestora pe parcursul perioadei de valabilitate a acestora se realizează de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, pe baza unei proceduri stabilite de aceasta.

Recurenta reclamantă nu a identificat, însă, care este norma de drept material care obliga intimata pârâtă să procedeze la măsurători numai la sediul unde este amplasată stația radio, observând, însă, instanța de recurs faptul că intimata a justificat procedura aleasă.

Se arată, în acest sens, că pentru metoda de măsurare a deviației de frecvență prin recepție, prevăzută de Recomandarea ITU SM 1268, la Anexa nr. 2, locația trebuie să respecte mai multe cerințe, cum ar fi să nu influențeze rezultatul măsurătorilor și să fie într-un loc degajat, cu vizibilitate radio respectiv stația fixă de monitorizare și punctul de măsură prin eter din municipiul Sighetu Marmației, a fost stabilit în urma unor măsurători de tip "site surveille" și în niciun caz aleatoriu.

În consecință, în lipsa indicării unei norme juridice de obligare a intimatei la efectuarea măsurătorilor în scopul verificării conformării radiodifuzorului la parametrii licenței de emisie, numai la ieșirea emițătorului și nu prin recepție în eter, recurenta nu a dovedit incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În același context, recurenta reclamantă a susținut că este nelegal procesul-verbal de contravenție întrucât nu s-a realizat o măsurare multiplă a frecvenței, însă nici de această dată recurenta reclamantă nu a indicat care este norma de drept material care permite autorității de reglementare să procedeze la sancționarea depășirii condițiilor licenței de emisie numai în urma constatării, în mod repetat, a încălcării prescripțiilor de ordin tehnic prevăzute în licența de emisie.

Trebuie observat faptul că intimata pârâtă a făcut dovada faptului că măsurătoarea a fost efectuată cu ajutorul unui dispozitiv omologat și calibrat, rezultatele măsurătorii fiind relevante chiar cu admiterea marjei de eroare de 3%, în condițiile în care acuratețea impusă de standardul ITU SM 1268-3.

În ceea ce privește critica recurentei potrivit căreia reglementările legale în baza cărora s-au făcut măsurătorile nu mai erau în vigoare la data de 27.07.2016, instanța de recurs are în vedere faptul că punctul la care este prevăzută valoarea maximă a deviației de frecvență(4.3.8.3) menționat în procesul-verbal contestat, se regăsește, în prezent, la punctul 4.2.8.2 din Standardul EN 302018, având aceeași valoare pe care o prevedea și versiunea menționată în procesul-verbal contestat, respectiv de ±75kHz.

Ceea ce este esențial de menționat este faptul că recurenta reclamantă a fost sancționată în temeiul dispozițiilor art. 90

indice 1 lit. b) din Legea nr. 504/2002, potrivit cărora constituie contravenție nerespectarea datelor tehnice, a parametrilor ori a condițiilor din licența de emisie, din licența de utilizare a frecvențelor radio în sistem digital terestru sau din autorizația tehnică.

Prin urmare, obligația agentului constatator este aceea de a identifica maniera faptică prin care persoana sancționată a încălcat licența de emisie pentru a contura latura obiectivă a contravenției, aceasta fiind, în speță, depășirea limitelor deviației de frecvență admise pentru radiodifuzori.

În condițiile în care limita deviației de frecvență rămâne la același nivel în ambele versiuni ale standardului avut în vedere pentru constatarea contravenției, recurentei reclamante nu i s-a produs nicio vătămare prin indicarea eronată a punctului din Standardul EN 302018 (4.3.8.3 în loc de 4.2.8.2), mențiune care, de altfel, nu este sancționată cu nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenție nici din perspectiva dispozițiilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001 lipsa uneia dintre mențiunile privind numele și prenumele agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, codul numeric personal pentru persoanele care au atribuit un asemenea cod, iar, în cazul persoanei juridice, lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată și din oficiu.

Prin urmare, în condițiile în care fapta contravențională reținută în sarcina recurentei reclamante constă în depășirea limitelor acceptate ale deviației de frecvență și a fost menționată ca atare în cuprinsul actului sancționator, eroarea cu privire la normativul care prevede limitele admise în privința deviației de frecvență nu atrage nulitatea necondiționată a actului.

Cum recurenta reclamantă nu a dovedit nicio vătămare prin inserarea, în cuprinsul procesului-verbal, a unei asemenea erori, care, de altfel, are un caracter pur formal, limita de deviație fiind menținută prin Standardul EN 302018, Înalta Curte constată că nu este demonstrată nelegalitatea sentinței atacate nici din perspectiva încălcării dispozițiilor O.G. nr. 2/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. Sighetu Marmației împotriva sentinței nr. 27 din 14 februarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iulie 2020.