ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3478/2019

Ședința publică din data de 20 iunie 2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia să soluționeze contestația administrativă înregistrată sub nr. x din data de 05.10.2015, în sensul emiterii și comunicării deciziei de soluționare a contestației; aplicarea față de conducătorul autorității publice responsabile cu soluționarea contestației cu soluționarea cererii de acordare a dobânzilor a unei amenzi de 20 % din salariul minim pe economie pentru fiecare zi de întârziere, în situația în care nu dispune emiterea și comunicarea către reclamantă a deciziei de soluționare a contestației în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus emiterea deciziei de soluționare a contestației; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2310 din 30 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili cu sediul în București. A obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluționa contestația administrativă înregistrată sub nr. x/05.10.2015.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

In drept au fost invocate dispozițiile art. 488 al 1, pct. 8 din C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii, arătându-se că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, recurenta a susținut că solicitarea de acordare a dobânzilor se refera la DNOR aferente perioadei iulie 2008- decembrie 2009, în această perioadă competenta administrării reclamantei, din punct de vedere fiscal a revenit Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice.

Prin adresa nr. x/02.02.2015, DGAMC a solicitat Administrației Sectorului 2 a Finanțelor Publice, punctul de vedere cu privire la cererea de acordare a dobânzilor.

Arată faptul că, despre corespondența purtată între cele două instituții a fost informată și reclamanta, în acest sens DGAMC întocmind adresa nr. x/05.05.2015.

În opinia recurentei, în prezenta cauză sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel că în mod justificat a fost depășit termenul de 45 de zile de la înregistrarea cererii, în condițiile în care cererea reclamantei a necesitat efectuarea unui schimb de documente între DGAMC și Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice.

Organul fiscal s-a aflat în ipoteza prevăzuta de dispozițiile art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că, pentru soluționarea cererii erau necesare informații suplimentare pentru obținerea cărora trebuia efectuate anumite demersuri, deci termenul de soluționare în acest caz s-a prelungit cu perioada cuprinsă intre data solicitării și data primirii informațiilor.

Referitor la termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, recurenta arată că acesta este un termen de recomandare pentru soluționarea cererilor depuse de contribuabili

Recurenta a criticat sentința recurată și sub aspectul cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, susținând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 septembrie 2016, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat invocat excepțiile lipsei de interes și a lipsei de obiect a recursului, arătând că la data de 12.06.2016, conform Deciziei nr. 009, Direcția Generală a Marilor Contribuabili a soluționat contestația formulată de reclamanta A. S.R.L.

În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepțiile lipsei de interes și de obiect a recursului, invocate de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că aceste excepții sunt nefondate.

Este adevărat că recurenta-pârâtă a soluționat contestația administrativă prin Decizia de soluționare nr. 009/12.07.2016, însă cererea de recurs cuprinde critici și cu privire la soluția privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Față de cele expuse, Înalta Curte va respinge excepțiile lipsei de interes si de obiect a recursului, în baza prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat, criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondate.

Astfel, se reține, din probatoriul administrat, că reclamanta a solicitat pârâtei, prin cererea înregistrată sub nr. x din data de 19.12.2014, acordarea de dobânzi în cuantum de 4.299.563 RON corespunzătoare sumei de 60.301.123 RON reprezentând TVA restituită de autoritățile fiscale după expirarea termenului legal maxim de rambursare de 45 de zile.

Urmare a unei acțiuni în justiție având ca obiect obligarea la soluționarea cererii, la data de 4 septembrie 2015, pârâta a soluționat cererea privind acordarea de dobânzi în cuantum de 4.299.563 RON, concluzionând că aceasta este neîntemeiată.

La data de 5 octombrie 2015, reclamanta a formulat contestație administrativă împotriva adresei din 4 septembrie 2015 emisă de către pârâtă, înregistrată la DGAMC sub nr. x/05.10.2015, iar la data de 2 decembrie 2015, reclamanta a depus o adresă de revenire înregistrată sub nr. x/02.12.2015 prin care a adus la cunoștința pârâtei împlinirea termenului legal de soluționare a contestației.

Întrucât pârâta nu a soluționat contestația, la data de 19.04.2016, reclamanta a formulat acțiune în instanță prin care a solicitat a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, să se dispună obligarea acesteia să soluționeze contestația administrativă înregistrată sub nr. x din data de 05.10.2015, în sensul emiterii și comunicării deciziei de soluționare a contestației.

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"(1)Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, aceste termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate".

Totodată, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 definesc nesoluționarea unei cereri în termen legal, ca fiind faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la primirea cererii, dacă prin lege specială nu se prevede un alt termen.

În speță, judecătorul fondului a admis cererea intimatei-reclamante, reținând în baza probatoriului administrat în cauză, faptul că termenul de 45 de zile prevăzut de dispozițiile legale mai sus menționate pentru soluționarea cererii adresate pârâtei, nu a fost respectat.

Instanța de control judiciar constată că în mod corect și în temeiul dispozițiilor legale incidente în cauză, prima instanță a reținut ca fiind întemeiată acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtei la soluționarea contestației administrative înregistrată sub nr. x/05.10.2015.

Sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte potrivit termenul de soluționare a contestației s-a prelungit cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate, întrucât din actele aflate la dosar nu rezultă că recurenta-pârâta ar fi solicitat informații suplimentare reclamantei, iar corespondența dintre DGAMC și Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice nu justifică prelungirea termenului prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora termenul de 45 de zile este unul de recomandare, în speță nefiind dovedită necesitatea unor informații suplimentare care să prezinte relevanță în soluționarea contestației, pentru a fi incident alin. (2) al art. 70 din O.G. nr. 93/203.

Independent de aceste aspecte, Înalta Curte reține că o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerității procedurii jurisdicționale, exigență a statului de drept care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentei cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtei și a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 de RON cheltuieli de judecată.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă nu poate invoca lipsa culpei procesuale din moment ce contestația administrativă a fost soluționată după pronunțarea instanței de fond, existența însăși a litigiului fiind determinată de depășirea termenului stabilit de lege pentru soluționarea contestației administrative.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și excepțiile lipsei de interes și de obiect a recursului, invocate de intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile lipsei de interes și de obiect a recursului, invocate de intimata-reclamantă.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 2310 din 30 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2019.