ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1951/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de la data de 28.09.2017, sub nr. x/2017 reclamanta Spitalul Județean de Urgență Dr. Pompei Samarian Călărași a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), contestație împotriva deciziei nr. 8942 din 31.08.2017, solicitând instanței modificarea deciziei F.G.A. nr. 8942/31.08.2017 pe care o consideră nelegală și netemeinică și obligarea pârâtul F.G.A. la plata despăgubirilor așa cum au fost menționate în Cererea de deschidere dosar daună din data de 16.11.2016 și transmisă pe fax pârâtei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1412 din 26 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Dr. Pompei Samarian Călărași, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților și a fost anulată Decizia nr. 8942/31.08.2017 emisă de pârât.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1412 din 26 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 8942/31.08.2017, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că Fondul de Garantare a Asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, plățile făcute de acesta fiind obligații ale asiguratorului falimentar fiind făcute ăn numele și pe seama acestuia. Astfel, FGA intră în raporturi juridice de drept administrativ cu creditorii de asigurări numai dacă și când acestia înțeleg să îl învestească cu cereri de deschidere dosar de daună/de plată, având în vedere că aceștia se pot adresa asiguratorului în procedura de faliment, conform art. 17 din Legea nr. 213/2015. Enunțând scopul Fondului, astfel cum acesta a fost reglementat de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și dispozițiile art. 14 alin. (1) și (2), art. 15 din aceeași lege, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, recurentul-pârât a arătat că protejarea de către aceta a creditorilor de asigurări are un caracter limitat, în timp, petenții putându-i-se adresa în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, precum și ca întindere, numai în limita plafonului de 450000 RON pe un creditor de asigurare. A mai apreciat recurentul că faptul că Legea nr. 213/2015 conține și dispoziții care permit celor interesati să i se adreseze cu cereri de deschidere dosar de daună nu îi exonerează pe aceștia de obligația de a depune și cereri de plată în termenul legal, cu privire la acest aspect enunțând dispozițiile art. 12 alin. (1) și (2) din legea antereferită. Față de interpretarea dată acestor dispoziții legale, contrar celor reținute de judecătorul fondului, recurentul-pârât a conchis că, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc ulterior rămânerii definitive a hotărârii de declarare a falimentului societății de asigurare A. S.A., termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data nașterii dreptului de creanță, respectiv data evenimentului rutier, 02.11.2016, împlinindu-se la 02.02.2017, iar depunerea cererii de către reclamant la data de 29.05.2017, s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de lege, astfel că în mod legal acesta a respins cererea de despăgubiri. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 4 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de drept și de fapt relevante La data de 02.11.2016 autoturismul cu numărul de înmatriculare x, proprietatea M.A.I., din cauza unor manevre greșite a avariat usa de la garajul situat în incinta sediului reclamantei. Pentru autoturismul cu numărul de înmatriculare M.A.I. 33816 era emisa polița R.C.A. nr. x de către asigurătorul S.C. A. S.A., valabilă în perioada 22.11.2015-21.11.2016. La data evenimentului autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, vinovat de producerea evenimentului menționat mai sus, era asigurat RCA la asiguratorul A. S.A., conform poliței de asigurare nr. x . Urmare acestui eveniment a fost deschis dosarul de dauna x, urmare acererii reclamantului înregistrată la pârâtă la data de 16.11.2016. Prin încheierea din data de 03.12.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei pârâte S.C. A. S.A., încheiere care a rămas definitivă la data de 28.04.2016. Prin decizia nr. 8942 din 31.08.2017 a fost respinsă de către Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată formulată de reclamant, reținându-se, în esență, că evenimentul rutier a avut loc la data de 02.11.2016, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, astfel că dreptul de creanță s-a născut la data evenimentului, iar petenta avea la dispoziție până la data de 02.02.2017 dreptul de a formula cerere de plată în vederea recuperării sumelor de bani cu titlu de despăgubire. Din înscrisurile depuse la dosarul de daună pârâta a concluzionat că cererea de plată și înscrisurile aferente au fost depuse la data de 29.05.2017, peste termenul legal. Prin sentința recurată a fost anulată Decizia nr. 8942/31.08.2017 emisă de pârât. Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 12 alin. (1) și (2), art. 14 și art. 15 din Legea 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, Înalta Curte constată că dosarul de daună în cadrul căreia reclamanta a depus cererea de plată a fost deschis și instrumentat chiar de Fondul de Garantare a Asiguraților, în conformitate cu art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015, care prevăd că: "În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună și avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic." Totodată, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea 213/2015: "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului." Instanța de control judiciar este de acord cu opinia curții de apel în sensul că procedura instituită de art. 12 din Legea 213/2015, care are drept situație premisă producerea riscului asigurat ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, este specială față de procedura prevăzută de art. 14 din aceeași lege, instituită în favoarea persoanelor care au deja un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment. Așa fiind, în condițiile în care Fondul nu a apreciat tardivă cererea de deschidere a dosarului de daună, ci a înregistrat-o și a instrumentat dosarul, fiind încheiate proces-verbal de constatare a daunelor și deviz de lucrări, aceasta nu poate invoca tardivitatea cererii de plată formulate în cadrul aceluiași dosar. Astfel, plata sumelor stabilite în temeiul art. 12 din Lege nu este condiționată, în lipsa unei dispoziții legale exprese în acest sens, de respectarea termenului instituit de art. 14 din aceeași lege, invocat de pârâtă în cuprinsul deciziei contestate, pentru soluționarea integrală a unui dosar de daună, un termen de 90 de zile de la data producerii evenimentului fiind, de altfel, insuficient pentru efectuarea reparațiilor rezultate în urma evenimentului rutier, intenția legiuitorului nefiind în sensul ca persoana păgubită printr-un eveniment rutier survenit ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului să fie dublu condiționată de respectarea termenului de 90 de zile, atât în ceea ce privește deschiderea dosarului de daună, cât și depunerea cererii de plată, aceasta fiind un act subsecvent cererii de deschidere a dosarului de daună. Având în vedere că reclamanta a formulat, în termenul de 90 de zile de la producerea riscului asigurat, o cerere de deschidere a dosarului de daună, conform art. 12 din Legea 213/2015, Înalta Curte constată că este nelegală decizia emisă de pârât prin care s-a respins cererea de plată a despăgubirilor pe motiv că este tardivă. În fine, în condițiile în care pârâta nu a soluționat cererea de plată formulată de reclamantă în cadrul dosarului de daună deschis la data de 16.11.2017, aceasta fiind respinsă, ca tardivă, luând în considerare și prevederile art. 11 din Legea 213/2015, potrivit cărora Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, având competență deplină în ceea ce privește analiza cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, Înalta Curte constată că instanța nu poate obliga pârâtul direct la plata despăgubirilor, astfel cum s-a solicitat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, soluția instanței de fond fiind legală, hotărârea fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.