ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1952/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.06.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgenta Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a contestat Decizia nr. 14668/17.05.2018 emisa de F.G.A, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună anularea acesteia și obligarea FGA la plata sumei de 3591,85 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A., suma stabilita în dosarul nr. x/2014.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 634 din 20 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis contestația formulată de reclamanta Spitalul Clinic Judetean de Urgență Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14.668 din 17.05.2018 emisă de pârât și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3591,85 RON reprezentând despăgubiri materiale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 634 din 20 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în tot a contestației formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 14668/17.05.2018, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a apreciat că a fost interpretată și aplicată gresit legislația aplicabilă privind definiția creanței de asigurare și a creditorului de asigurare, arătând că, în opinia sa, creanța deținută de Spital nu este o creanță de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare. Astfel, FGA nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi și obligații ale niciunei societăți de asigurare aflată în faliment și nici nu preia patrimoniul acestora, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 cu privire la scopul Fondului de Garantare a Asiguraților și modul de constituire și funcționare a acestuia, ca ultim resort de acordare de despăgubiri/indemnizații cu respectarea unei proceduri administrative impuse de legea antereferită și de Norma ASF nr. 16/2015. A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind definiția creanței de asigurări adaugă nepermis la lege, acest articol nefăcând referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, în același sens, recurentul făcând trimitere și la definiția creditorului de asigurare menționat la același articol din legea antereferită și la definiția creanței de asigurare reglementată la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004. De asemenea, în mod greșit a adus în discuție prima instanță prevederile art. 268 alin. (1) lit. g) din Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă cu privire la creanța de asigurare, precum și faptul că trebuie avută în vedere cauza cheltuielilor de spitalizare, fără a verifica în ce măsură acestea rezultă dintr-un contract de asigurare, în opinia sa, creanțele pe care Fondul are obligația de a o satisface, tocmai pentru că acesta nu este succesor în drepturi și oblligații al asiguratorului aflat în faliment, aspect cu privire la care invocă prevederile art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Astfel, niciun text de lege nu prevede transmisiunea obligațiilor B. sau a oricărui asigurator în faliment, sens în care sunt și dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 206 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum și art. 12, 13 și 14 din Legea nr. 213/2015, care prevăd posibilitatea creditorilor de asigurare a asigiratorului falimentar de a solicita plata sumelor cuvenite, și nici prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, acestea neputând fi interpretate în alt sens decât cel dat de recurent. A mai susținut recurentul-pârât că unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, care, fiind un furnizor de servicii, are dreptul potrivit legii la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, însă aceasta nu înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto încheiată de persoana asigurată cu B. se extinde și asupra unor asemenea prejudicii, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens. În fine, acesta a opinat în sensul că unitățile medicale nu pot acționa direct asiguratorul, astfel cum rezultă din prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu privire la care a invocat Decizia nr. 22/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii. Totodată, a înțeles recurentul-pârât să critice sentința instanței de fond cu privire la soluția de obligare a sa la plata sumei de 3591,85 RON, arătând că FGA a respins acest capăt de cerere reținând lipsa calității de creditor de asigurare a Spitalului, neanalizând fondul dreptului pretins, instanța putând, în opinia sa, să oblige pârâtul la reevaluarea situației. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, în opinia sa, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare și admiterea recursului astfel cum a fost formulat, reiterând, în esență, motivele prezentate prin memoriul de recurs.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea de plată înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/22.03.2018, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova a solicitat plata sumei de 3.591,85 RON reprezentând suma la care partea responsabilă civilmente S.C. B. S.A. a fost obligată să o plătească spitalului (parte civilă) prin sentința penală nr. 1545 din 05.05.2017 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul penal nr. x/2014 Prin Decizia nr. 14668/17.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins solicitarea petentului formulată prin cererea de plată cu motivarea că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova nu are calitatea de creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților coroborate cu prevederile art. 22 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, această decizie fiind contestată în fața instanței de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința recurată a fost anulată Decizia nr. 14668 din 17.05.2018 emisă de pârât și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3591,85 RON reprezentând despăgubiri materiale. Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 1545 din data de 5 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2014 s-a recunoscut Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate A. urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul C., asigurat de răspundere civilă societatea B. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi. În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților. De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova pretențiile acestuia în cuantum de 3591,85 RON în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului. Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută și sancționată ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului. Instanța de control judiciar amintește că, în materie penală, este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de leg, ambele variante juridice conferind părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat. Este adevărat că sentința penală nr. 1545 din data de 5 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2014 nu are autoritate de lucru judecat față de litigiul de față, având un obiect diferit, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat și în această cauză. Deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2014, care în soluționarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova este îndreptățită a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului. Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății B. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015. Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice. Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută. Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraților de aproba cererea de plată nr. x/22.03.2018 pentru suma de 3.591,85 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare este nelegală, astfel că hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.