ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4345/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 19.07.2018 sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgenta Craiova a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților anularea Deciziei nr. 15603/02.07.2018 emisa de F.G.A si obligarea pârâtului la plata sumei de 17475,04 RON actualizata, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate pârtilor vătămate, A. si B., suma stabilita in dosarul nr. x/2015.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1674 pronunțată la 8 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 15663/02.07.2018 și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 17475,04 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civilă nr. 1674 pronunțată la 8 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală. Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză. A susținut că Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurari, republicata, cu modificarile ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât si art. 4 alin. (1) lit. a) defineste creanta de asigurare ca fiind creanta creditorului de asigurare rezultata dintr-un contract de asigurare. Așadar, în opinia sa, pentru a îndeplini condițiile prevazute de lege si a-si putea recupera sumele solicitate din disponibilitatile Fondului de Garantare a Asiguratilor, este absolut necesar ca suma solicitata sa rezulte dintr-un contract de asigurare, conditie neindeplinita de spitale. Fondul garanteaza plata despagubirilor in baza unei obligatii izvorate din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevazut de Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguratilor procedeaza la plata indemnizatiilor/despagubirilor cuvenite creditorilor de asigurari ai asiguratorului in faliment, cu respectarea conditiilor de asigurare generale si specifice prevazute in contractele de asigurare si cu normele aplicabile in materie, in vigoare la data producerii evenimentului asigurat. Cu privire la susținerile reclamantului în sensul ca, potrivit acestor dispozitii legale, precum si situatia de fapt retinuta care a stat la baza formularii de catre reclamant a cererii de acordare a despagubirilor, sunt întrunite conditiile prevazute de aceste dispozitii pentru a fi acordate despagubirile în cuantumul solicitat recurentul a susținut că nu exista o sentinta (penala civila) prin care asiguratorul sa fie obligat la plata vreunei sume din care sa rezulta ca suma solicitata cu titlu de despagubiri a fost stabilita in mod definitiv prin pronuntarea unei hotarari judecatoresti prin care sa fi fost admisa actiunea civila formulata de reclamant in contradictoriu cu persoana asigurata, retinandu-se în esenta ca sunt întrunite elementele raspunderii civile delictuale in privinta faptei asiguratului RCA, iar potrivit art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 persoanele care prin faptele lot aduc daune sanatatii altei persoane raspund potrivit legii și au obligatia sa repare prejudiciul cauza furnizorului de servicii medicale reprezentand cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicala acordata, astfel încat proportional cu cota de culpa atribuita în sarcina asiguratului, se impune admiterea actiunii civile în parte prin obligarea asiguratorului la plata acestor sume catre reclamant. Referitor la invocarea de către reclamantul a prevederilor art. 2223 alin. (1) C. civ., recurentul a făcut trimitere la creanta de asigurare, care a fost definita prin Legea nr. 503/2004, art. 3 alin. (1) lit. i) si ulterior prin art. 4 alin. (1) lit. a) din L 213/2015 si creditorii de asigurare au fost definiti prin art. 3 alin. (1), lit. h) din L 503/202 si ulterior prin art. 4, alin. (1) lit. b), punctele (i), (ii) și (iii) din L 213/2015. A opinat că aceste definitii, atat a creantei de asigurare cat si a calitatii de creditor de asigurare nu pot fi aplicate in litigiile de drept comun intre asigurati sau beneficiarii asigurarilor si asiguratori ci, numai in raporturile cu FGA, legiuitorul dorind sa faca o distinctie clara intre creantele pe care FGA le achita potentialilor creditori de asigurare si celelalte creante ale asiguratorului falit, FGA neachitand indemnizații de asigurare ci, creante de asigurare, apreciind ca, in cazul dedus judecății, spitalul, in raport cu FGA-ul nu detine o creanta de asigurare si nu este creditor de asigurare in baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015. Reclamantul-intimat nu devine creditor de asigurare in absolut nici o situatie acesta avand posibilitatea ca in baza art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 sa deschida o actiune impotriva asiguratului RCA, acesta sa achite si atunci acesta devenea creditor de asigurare potrivit art. 2226 alin. (3) C. civ., în cazul dedus judecatii reclamantul-intimat nu a facut dovada ca a incasat de la asiguratul RCA aceasta suma pentru ca acesta sa devina creditor de asigurare, fiind acoperit de polita RCA. Acesta este singurul caz in care asiguratul RCA devine creditor de asigurare astfel cum este definit de L 213/2015, art, 4, alin. (1), lit. b), punctele i, ii si iii si anume, daca este obligat sa achite spitalului suma respectiva dat fiind faptul ca spitalul nu are drept de regres ca urmare a subrogarii decat impotriva celui raspunzator de producerea daunelor. A mai susținut recurentul că în cazul dedus judecatii instanta care a solutionat cauza penala a stabilit existenta tuturor acestor conditii si a obligat asiguratorul sa achite aceste sume. În contextual enunțării art. 2208 C. civ., alin. (1), recurentul a arătat că in cazul dedus judecatii FGA nu plateste indemnizatii de asigurare ci, creanțe de asigurare. Se va afima ca, de fapt FGA, prin lege este obligat sa achite aceste indemnizatii pe care asiguratorul falit nu le-a achitat inșa, L 213/2015 prevede foarte clar definitia creantei de asigurare si a creditorilor de asigurare si FGA este obligat, prin lege, a analiza daca petentul detine o creanta de asigurare si dobandeste astfel calitate de creditor de asigurare. Spitalul are deschisa o actiune impotriva asiguratului RCA, vinovatul de producere a evenimentului care, raspunde delictual si, in urma achitarii de catre acesta a sumei, acesta devine creditor de asigurare si poate formula cerere de plata catre FGA, in termenul de 90 de zile de la data nasterii dreptului avand in vedere ca acesta se naste ulterior, conform art. 13, alin. (5) din L 213/2015. Reclamantul nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile FGA. Astfel, reclamantul nu este nici persoană asigurată (căci nu este parte în nici un contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (căci nu este desemnată drept tertă persoană îndreptățită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convențională și nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA). Cat privește susținerea reclamantului în sensul că potrivit art. 320, alin. (1) din L 95/2006 care prevede ca: "Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii inedicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instantelor judecătorești, indiferent de faza de judecată", în imita sumelor plătite, nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, având în vedere că prin această subrogare reclamantul nu a obândit și calitate de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 13/2015. Prin urmare, reclamantul deține contra asigurătorului declarat in faliment cel mult o creanță chirografară, iar nu creanță de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilitățile Fondului. Or, atunci reclamanta, în calitate de creditor chirografar, are optiunea înscrierii creanței sale în tabelul creditorilor C. S.A., în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător.

Apărări formulate în cauză Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 30 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Prin decizia nr. 15603/02.07.2018, pârâtul a respins cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 17475,04 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare, la care a fost obligat asigurătorul falit prin sentința penală nr. 2242/09.06.2016 pronunțată de Judecătoria Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 1791/20.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, reținându-se, în esență, că reclamantul nu are calitatea de creditor de asigurare. Prin sentința recurată a fost anulată Decizia nr. 15603/02.07.2018 emisă de pârât. Prin criticile formulate în susținerea recursului, recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 2242/09.06.2016 pronunțată de Judecătoria Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală prin decizia penală nr. 1791/20.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit în mod definitiv că spitalul are de încasat de la societatea de asigurări falită C. S.A. suma de 17475,04 RON, instanța constatând că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi. În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic de Urgență Craiova are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților. De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului. Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută ca atare acțiunea directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului. Totodată, deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, care a stabilit că Spitalul Clinic de Urgență Craiova este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului. Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice. Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgență Craiova este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută. Potrivit art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (forma în vigoare la data producerii accidentului - 10.08.2012), "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.", iar potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil". Din formularea art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și a art. 49 din Legea nr. 136/1995 nu reiese că existența unui raport cauzal direct între fapta asiguratului și prejudiciul produs reprezintă o condiție pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului și, subsecvent, pentru obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata creanței. Este adevărat că pârâtul nu se subrogă în toate drepturile și obligațiile asigurătorului intrat în faliment, fiind ținut să efectueze plăți doar în cazurile în care sunt îndeplinite condițiile reglementate de Legea nr. 213/2015, însă în cauză aceste condiții sunt întrunite, reclamantul având calitatea de creditor de asigurare - persoană păgubită, iar suma pretinsă de acesta fiind o creanță de asigurare. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.