ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4020/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgenta Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei nr. 15886/17.07.2018 și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 2032,13 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A., suma stabilita în dosarul nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 5 din 7 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate la punctul I.2 anterior, au declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin calea de atac promovată, în temeiul prevederilor art. 483 și următoarele C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, arătând că, în esență, potrivit sentinței penale nr. 1857/6 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul penal nr. x/2016 are calitatea de creditor de asigurare pentru suma de 2032,13 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată A., iar, întrucât o astfel de sentință penală a fost comunicată reclamantului la data de 05.02.2018, acesta a formulat în termen, respectiv la data de 13.02.2018, cererea de plată adresată pârâtului.

În cauză a formulat recurs și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea considerentelor sentinței atacate, prin care instanța de fond a stabilit că reclamantul are calitatea de creditor de asigurare, iar sumele exhibate de acesta sunt creanțe de asigurare și, în rejudecare, respingerea, contestației formulate de reclamant ca neîntemeiată, prin menținerea tuturor aspectelor evocate de pârât în motivarea respingerii cererii de plată.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a apreciat că a fost interpretată și aplicată gresit legislația ce guvernează definiția creanței de asigurare și a creditorului de asigurare, arătând că, în opinia sa, creanța deținută de Spital nu are natura juridică stabilită de instanța de fond, nerezultând dintr-un contract de asigurare.

Astfel, FGA arată că nu are calitatea de asigurator, nu este succesorul în drepturile și obligațiile niciunei societăți de asigurare aflată în faliment și nici nu preia patrimoniul acestora, iar prevederile Legii nr. 213/2015 cu privire la scopul Fondului de Garantare a Asiguraților și modul de constituire și funcționare a acestuia, reglementează un ultim resort de acordare a despăgubirilor/indemnizațiilor aferente contractelor de asigurare, cu respectarea unei proceduri administrative impuse de legea antereferită și de Norma ASF nr. 16/2015.

A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind definiția creanței de asigurare adaugă nepermis la lege, acest articol nefăcând referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical. În același sens, recurentul face trimitere și la definiția creditorului de asigurare, menționată în același articol din legea antereferită și la definiția creanței de asigurare reglementată la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

A mai susținut recurentul-pârât că unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. De asemenea, a învederat că unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, care, fiind un furnizor de servicii, are dreptul, potrivit legii, la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, însă aceasta nu înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto încheiată de persoana asigurată se extinde și asupra unor asemenea prejudicii, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens.

În fine, recurentul - pârât a opinat că unitățile medicale nu pot acționa direct asiguratorul, astfel cum rezultă din prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu privire la care a invocat Decizia nr. 22/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

La data de 12 aprilie 2019, recurentul - reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului promovat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, arătând, în esență, că soluția instanței de fond este legală din perspectiva manierei în care a stabilit calitatea sa de creditor de asigurare și natura de creanță de asigurare, a sumei de 2032,13 RON, ce a făcut obiectul cererii de plată.

De asemenea, la data de 8 mai 2019 a formulat întâmpinare și recurentul -pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului promovat de recurentul - reclamant Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, iar în subsidiar, evocând aspecte similare celor expuse în cererea de recurs și în apărările formulate în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

La aceeași dată menționată anterior, recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat și răspuns la întâmpinare, prin care, pentru considerente asemănătoare celor exhibate prin recurs și întâmpinare, a solicitat respingerea apărărilor antamate de recurentul -reclamant în combaterea recursului recurentului - pârât.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 14 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate și de dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare:

a. Examinând recursul promovat de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, prin care acesta evocă argumente apreciate de instanța de control judiciar, în partea introductivă a prezentei hotărâri, ca fiind apte a fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aspectul concret antamat este cel al unei eronate aplicări, în opinia recurentului, de către prima instanță, a normelor ce reglementează sancțiunea ce afectează Decizia nr. 15886/17.07.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), în contextul în care prima instanță a apreciat întemeiate motivele de nelegalitate exhibate de recurent prin cererea de chemare în judecată, dar a apreciat că acestea nu sunt suficiente spre a genera anularea actului administrativ, arătând recurentul că a formulat în termen cererea de plată adresată recurentului - pârât.

Din circumstanțele concrete ale cauzei rezultă că prin cererea de plată, înregistrată de recurentul - reclamant pe rolul recurentului - pârâtul F.G.A. sub nr. x/13.02.2018, Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova a solicitat acordarea sumei de 2032,13 RON, la plata căreia partea responsabilă civilmente, B. S.A. Sibiu, a fost obligată, față de partea civilă (spitalul), prin sentința penală nr. 1857/6 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul penal nr. x/2016

Prin Decizia nr. 15886/17.07.2018, emisă de recurentul - pârât, a fost respinsă o astfel de cerere de plată, reținându-se, în principal, că aceasta a fost formulată tardiv, respectiv cu depășirea termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015. În subsidiar, a reținut recurentul - pârât că respingerea cererii de plată s-a impus și din perspectiva lipsei calității petentului (Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova) de creditor de asigurare.

Din analiza acțiunii în contencios administrativ ce a făcut obiectul judecății în primă instanță, în cauza pendinte, rezultă că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova a contestat legalitatea sus indicatului act administrativ, însă prin cererea de chemare în judecată a evocat, după cum corect a stabilit și prima instanță, doar critici de nelegalitate ce vizau exclusiv considerentele Deciziei nr. 15886/17.07.2018, prin care FGA a reținut lipsa calității sale de creditor de asigurare, fără ca reclamantul să critice, în vreun fel, modul în care pârâtul a statuat asupra termenului de formulare a cererii de plată.

Instanța de fond, deși a reținut temeinicia criticilor evocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată (ce vizau exclusiv chestiunea calității de creditor de asigurare), a apreciat, în mod corect, că astfel de aspecte nu au reprezentat unicele considerente reținut de FGA, drept argument al respingerii cererii de plată.

Or, din această perspectivă, în acord cu prima instanță, Înalta Curte consideră, pe de o parte, că cele două categorii de argumente decizorii evocate de pârât prin actul administrativ (tardivitatea cererii de plată și lipsa calității de creditor de asigurare), au individualitate proprie, fiind exhibate, fiecare în parte, în mod independent, de către autoritate (în susținerea soluției de respingere a cererii de plată), iar, pe de altă parte, că, dată fiind lipsa unor critici prin care reclamantul să conteste fiecare dintre aceste argumente decizorii, nu poate fi justificată o soluție de admitere a cererii de chemare în judecată, în sensul anulării actului administrativ, în contextul în care prezumția de legalitate a acestuia nu a fost, în integralitate și în mod motivat, contestată de reclamant.

Totodată, Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate privind formularea în termen a cererii de plată, în raport de data comunicării sentinței penale (i.e.05.02.2018) a fost evocat pentru prima dată, prin calea de atac a recursului, or, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., întrucât obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată, astfel de argumente nu pot face obiectul unei prime analize direct în calea de atac a recursului.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova ca nefondat.

b. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin criticile invocate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sus indicata parte a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate și cărora le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 1857/6 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul penal nr. x/2016, s-a recunoscut Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare, decurgând din angajarea unor cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate A., urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul C., asigurat de răspundere civilă la B. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată să le acopere.

În raport de aspectele relevate, rezultă, fără putere de tăgadă, că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că, în acest temei, este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova pretențiile acestuia în cuantum de 2032,13 RON, în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producerea riscului asigurat.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu, încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, reclamantului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută, ca atare, o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

De asemenea, Înalta Curte reține că aspectele statuate prin Decizia nr. 22/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, nu sunt incidente prezentei cauze, în contextul în care, astfel cum s-a arătat în punctul 17 al respectivei decizii, obiectul recursului în interesul legii a privit problemele de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești, în interpretarea și aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (fost art. 313 înainte de republicare), din următoarele perspective:

a) nu a fost identificat (inclusiv atunci când persoana vătămată nu îi dezvăluie identitatea); sau

b) atunci când acesta nu răspunde penal, deoarece persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părților;

Or, situațiile premisă expuse anterior sunt diferite de cele din prezenta cauză, în contextul în care suma exhibată derivă dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o cauză penală, iar partea responsabilă civilmente (B. S.A.,) a fost obligată la plata către partea civilă (Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova) a sumei de 2032,13 RON. De asemenea, instanța de control judiciar amintește că, în materie penală, este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege, ambele variante juridice conferind părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție, în mod direct, asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Judecătoria Craiova în dosarul penal nr. x/2016, care în dezlegarea laturii civile cu care a fost învestită, a stabilit că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă astfel de dezlegări sunt opozabile și acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății B. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge și recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 5 din 7 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2021.