ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1717/2020

Ședința publică din data de 25 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.01.2017 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat desființarea Deciziei nr. 422/22.06.2016 emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Aparatul Central și a procesului-verbal nr. x/24.02.2016 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 22.02.2016 de Direcția Anifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

A mai solicitat să se constate inexistența vreunei sume încasate nejustificat de către reclamantă și, implicit, a vreunei obligații de a restitui asemenea sume.

Prin sentința nr. 282/2017 din 08 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Structura centrală, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 282/2017 din 08 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea recursului arată că instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor O.U.G. nr. 125/2006 și a OMADR nr. 246/2008 și că pentru anul 2013 a depus la dosar acte care atestau dreptul de folosință pentru totalul suprafeței declarate la APIA, dar instanța le-a ignorat, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, consideră că sumele primite ca subvenție pentru anul 2013 sunt justificate, iar faptul că în tabelul anexă al declarației de plată pentru anul 2013 sunt indicate numerele contractelor ce expirau anterior datei relevante nu poate fi decât o eroare.

Susține că a dovedit cu actele depuse că folosea legal suprafața evidențiată în cererea de plată, între acestea regăsindu-se și contractele pentru care arendatorii au dat declarații notariale și pentru care, deși acestea aveau o anumită scadență, anterioară datei de 01.12.2013, a intervenit tacita prelungire a duratei convențiilor și mai mult, a achitat arenda aferentă acestora.

De asemenea, mai arată că pentru respectivele suprafețe de teren devin incidente prevederile art. 1437 coroborat cu art. 1464 din vechiul C. civ., având în vedere data încheierii acestora, astfel că, în temeiul unei tacite relocațiuni, este acoperită și perioada supusă controlului.

Prin urmare, consideră că instanța a aplicat greșit prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din OMADR nr. 246/2008, apreciind că înscrisurile depuse nu fac dovada dreptului de folosință pentru anul 2013 a suprafețelor declarate pentru încasarea plăților de la APIA, pe motiv că societatea nu le-a indicat în tabelele anexă ale declarațiilor de plată.

Consideră că interpretarea dată de către instanță textelor de lege invocate este strictă și lipsește de eficiență controlul judiciar. Astfel, arată că referitor la contractele nr. x/2013 și y/2013, instanța a reținut că cel de-al doilea contract nu este menționat în tabelul anexă, deși, în opinia recurentei, dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 impun obligația ca fermierul să poată dovedi dreptul de folosință pentru terenurile declarate cu documente valabile, fără a se rezuma la momentul depunerii declarației.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține că în considerentele hotărârii recurate instanța nu s-a referit la tacita reînnoire a contractelor de arendă și nu a combătut aceste susțineri ale reclamantei, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect, reținând în considerente doar faptul că declarațiile notariale nu fac dovada că reclamanta ar fi respectat prevederile OMADR nr. 246/2008.

Intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului, apreciind că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, apreciind în esență că prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt și a pronunțat o hotărâre în acord cu textele de lege incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, nu este întemeiată, având în vedere că aspectele criticate de către recurenta-reclamantă prin motivele de recurs se circumscriu ambelor motive de casare, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat desființarea Deciziei nr. 422/22.06.2016 emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și a procesului-verbal nr. x/24.02.2016 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 22.02.2016 de Direcția Anifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, respectiv să se constate inexistența vreunei sume încasate nejustificat de către reclamantă ori a vreunei obligații de a restitui asemenea sume.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că acesta este fondat.

În speță, cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu a fost depusă de către reclamantă la data de 09.05.2013, fiind înregistrată la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Olt sub nr. x, cererea de plată fiind însoțită de declarațiile privind suprafața de teren deținută în arendă și tabelul nominal cu contracte de arendă pentru anul agricol 2012-2013.

Prin actele administrative atacate, respectiv procesul-verbal nr. x/24.02.2016 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 22.02.2016, și Decizia nr. 422/22.06.2016 emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură s-au reținut anumite neregularități în privința a 4 dintre contractele de arendă în baza cărora a fost solicitat sprijinul financiar, apreciind că societatea a încasat necuvenit suma aferentă unei suprafețe de teren de 30,34 ha.

Astfel, s-a reținut că în speță contractele de arendă nr. x/20.06.2003 pentru o suprafață de 1,12 ha și nr. 157/04.08.2003 pentru o suprafață de 20,75 ha, ce au fost încheiate pentru o perioadă de 10 ani, au expirat înainte de data de 1 decembrie a anului formulării cererii, respectiv 2013, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 6 alin. (2) din OMADR 246/2008, modificată prin OMADR nr. 225/2012.

De asemenea, contractul de arendă nr. x/04.12.2001 pentru o suprafață de 3,47 ha și contractul de arendă nr. x/27.03.2001 pentru suprafața de 5,00 ha, erau expirate încă de la data depunerii cererii de plată, apreciindu-se că în privința acestora nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 125/2006.

În ceea ce privește hotărârea recurată, Înalta Curte constată că prima instanță în mod eronat nu a răspuns apărării reclamantei în sensul prelungirii contractelor de arendă, respectiv nu a motivat în ceea ce privește tacita reînnoire a acestora, prin raportare la prevederile legale în materia contractelor de arendă și a clauzelor contractuale.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, date fiind circumstanțele speței, se impunea a fi depusă la dosar atât contestația administrativă, pentru a se verifica dacă toate aspectele deduse judecății au făcut obiect al acestei contestații, cât și întreaga documentație atașată contestației administrative și avută în vedere la emiterea deciziei de soluționare a contestației, pentru ca examinarea chestiunilor litigioase să se facă în raport cu întreaga documentație.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În speță Înalta Curte reține încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ., încălcare ce constă în faptul că a soluționat cauza în lipsa depunerii la dosar a contestației administrative și a întregii documentații atașate acesteia, avute în vedere la emiterea deciziei de soluționare a contestației, iar pe de altă parte, nu a motivat în ceea ce privește tacita reînnoire a contractelor de arendă.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, conform celor mai sus expuse.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

De asemenea, Înalta Curte constată că prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din 12 martie 2020, formulate de un alt avocat decât cel care a întocmit cererea de recurs, se invocă aspecte noi ce vizează nelegalitatea actelor administrative atacate, care nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, cum ar fi emiterea actelor administrative atacate cu încălcarea principiului neretroactivității legii și a principiul proporționalității în aplicarea sancțiunilor.

Or, în recurs nu pot fi invocate noi motive de nelegalitate a actelor administrative atacate, care nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 478 și art. 494 C. proc. civ.. În consecință, cu ocazia rejudecării, instanța de fond nu va proceda la analizarea acestora.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 282/2017 din data de 08 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 282/2017 din data de 08 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2020.