ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1534/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3649 din 05.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN S.A. în contradictoriu cu pârâta FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1340 A din 16.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinței civile nr. 3649 din data de 05.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 1340 A din 16.09.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Recurentul susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 969 și art. 1073, art. 1074-1077 și art. 1082, art. 1537 C. civ. din 1864, art. 22 (7) C. proc. civ. precum și cu nesocotirea prevederilor Convenției nr. 1/2010, nearătând motivele de drept pe care își întemeiază decizia, motiv pentru care înțelege să recureze decizia sub aspectul legalității acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 (1) pct. 6 si pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la incidența dispozițiilor art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul consideră că hotărârea a fost pronunțată fără ca instanța să arate motivele pentru care a înțeles să înlăture apărările cu privire la respectarea de către recurent a mandatului acordat conform Anexei C 9 la Convenția 1/2010, precum și cu privire la analiza efectuată conform Normei nr. 1/2010.

Instanța a nesocotit dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864 referitoare la forța obligatorie a contractelor când a apreciat ca recurentului îi este opozabilă definiția dată întreprinderii în dificultate în conținutul art. 4 din Normă, și nu cea conținută în Declarația de eligibilitate, care este destinată societății ce face obiect al garanției.

Recurentul susține că instanța nu a analizat deloc susținerile recurentului și nu a arătat care sunt dispozițiile convenționale și/sau legale pe baza cărora a ajuns la concluzia că acesta nu a respectat mandatul acordat de FRC.

Solicită să se observe că instanțele nu au fost investite pentru a constata dacă beneficiarul se află în insolvență prezumată sau iminent conform dispozițiilor Legii nr. 85/2006 la data acordării contragaranției, ci pentru a verifica daca intimata a respectat sau nu dispozițiile art. 3.2. lit. b) din Convenția 1/2010, refuzând plata pe motiv că Fondul a încălcat mandatul primit conform Anexei C9.

În concret, instanța de apel nu a soluționat speța cu care a fost investită în condiții de legalitate și obiectivitate, având în vedere că a omis să argumenteze elementul esențial al speței, și anume când și cum anume a intervenit culpa recurentului în executarea mandatului potrivit Convenției 1/2010, și implicit, incidența răspunderii contractuale, de ce i-au fost înlăturate toate apărările și de ce este justificat refuzul de plată al contragaranției întemeiat pe o decizie a Curții de Conturi emisă în urma controlului efectuat la FRC, document care nu îi este opozabil.

Cu referire la dispozițiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul susține că instanța a nesocotit prevederile legale cuprinse în art. 969 si art. 1073, art. 1074-1077 și art. 1082 C. civ. din 1864, art. 22 (7) C. proc. civ. în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau, ceea ce constituie o aplicare greșită a normelor de drept material.

Recurentul menționează că, în conformitate cu prevederile convenționale, avea doar obligația de verificare a condițiilor prevăzute la pct. 4 si pct. 5 din Anexa C.9 - Elemente de verificare la executarea contragaranției la Convenția 1/2010, care se efectuează în baza următoarelor documente: declarația pe propria răspundere (Anexa B.l) la Normele FRC; situațiile financiare anuale pentru ultimele două exerciții financiare încheiate; certificat constatator emis de ORC/extras RECOM; extras din Buletinul Procedurilor de Insolvență.

Din documentele enumerate a rezultat că beneficiarul respectă criteriile de eligibilitate prevăzute de art. 8 din Norma 1/2010 la data acordării garanției, motiv pentru care recurentul a apreciat că instanța de apel a reținut greșit și fără să arate motivele pe care se sprijină că acesta avea obligația de a efectua verificări suplimentare cu privire la eventuala stare de insolvență prezumată sau iminentă a beneficiarului ceea ce excedează mandatului acordat de FRC prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul susține că nici Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și nici Norma nr. 1/2010 nu instituie în sarcina sa obligația de a analiza la data acordării garanției dacă beneficiarul se afla în stare de insolvență prezumată sau iminentă conform dispozițiilor Legii nr. 85/2006.

Interpretarea instanței dată dispozițiilor art. 4 lit. b) din Norma 1/2010, în sensul existenței obligației recurentului de a verifica dacă beneficiarul "întrunește condițiile Legii nr. 85/2006 privind insolvența prezumată sau iminentă", contravine prevederilor art. 982 C. civ. din 1864 întrucât încalcă ceea ce părțile au stabilit în baza Convenției 1/2010 și a Normei 1/2010 cu privire la mandatul acordat.

Consideră recurentul că instanța nu poate modifica contractul după aprecierea sa, atunci când există un acord expres al părților privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor de eligibilitate referitoare la starea de executare silită a beneficiarului și la încadrarea în categoria de "întreprindere în dificultate". Oportunitatea pentru care părțile au convenit, în mod clar si fără echivoc, documentele prin care se face dovada criteriilor de eligibilitate, conform art. 4.1. lit. b) coroborat cu Anexa C9 din Convenția 1/2010 si art. 8 din Norma 1/2010, nu poate fi cenzurată de către instanță pe baza susținerilor intimatei cum s-a procedat în cauză.

Intimata a cunoscut în mod amănunțit, la momentul la care a fost acordat mandatul, modul de lucru al recurentului cu finanțatorii, respectiv a cunoscut faptul că analiza se va face în baza documentelor puse la dispoziție de către beneficiarul final prin intermediul finanțatorului, precum și faptul că recurentul nu are nici calitatea și nici obligația de a efectua demersuri suplimentare cu privire la solicitarea IMM de garanții contragarantate, aspecte prevăzute in art. 9.2. (2) din Convenția 1/2010 în baza căruia "Garantul transmite FRC convențiile în baza cărora acorda garanțiile, însoțite de actele adiționale la acestea."

Recurentul arată că în prezenta cauză sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale, respectiv: fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este reprezentată de încălcarea dispozițiilor contractuale menționate ce a condus la imposibilitatea recuperării sumei plătite cu titlu de contragaranție; prejudiciul suferit constă în suma de 1.289.561,74 RON; existența raportului de cauzalitate între fapta juridică civilă ilicită a intimatei și prejudiciul patrimonial cauzat recurentului este evidentă, întrucât urmare a nerespectării de către intimata a dispozițiilor convenționale, recurentul a fost pus în imposibilitatea de a recupera contragaranția; existența vinovăției intimatei în săvârșirea faptei juridice civile ilicite mai sus menționate este neechivocă, sens în care solicită să se constate că prevederile art. 1082 C. civ. din 1864 instituie o prezumție de culpă în sarcina debitorului, ori de cate ori acesta nu justifică faptul că neexecutarea provine dintr-o faptă străină, care nu-i poate fi imputată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 7 mai 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 7 mai 2020, dată la care s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Părțile au încheiat convenția de contragarantare nr. 1/2010, având drept obiect contragarantarea garanțiilor acordate de recurenta-reclamantă beneficiarilor care îndeplinesc condițiile din Norma nr. 1/2010 și Norma nr. 2/2010 iar în măsura în care aceasta face plata garanției către finanțatori, pârâta se obligă la plata unui procent din această sumă către reclamantă conform convenției.

Obiectul cauzei este obligarea intimatului-pârât la plata contragaranției ca urmare a refuzului de plată motivat de faptul că recurentul-reclamant nu a verificat dacă beneficiarul era eligibil în raport de dispozițiile contractuale agreate precum și de dispozițiile legale aplicabile.

Cu referire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul consideră că hotărârea a fost pronunțată fără ca instanța să arate motivele pentru care a înțeles să înlăture apărările cu privire la respectarea de către recurent a mandatului acordat, precum și cu privire la analiza efectuată conform Normei nr. 1/2010, fiind nesocotite dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864 referitoare la forța obligatorie a contractelor când s-a apreciat că recurentului îi este opozabilă definiția dată întreprinderii în dificultate în conținutul art. 4 din Normă, și nu cea conținută în Declarația de eligibilitate, care este destinată societății ce face obiect al garanției.

Critica nu este fondată.

Considerentele deciziei atacate conțin referiri exprese asupra încălcării de către recurent a condițiilor contractuale și legale aplicabile cauzei, acestea având drept efect încălcarea mandatului acordat conform Anexei C.9 la Convenția 1/2010 și ca atare refuzul justificat de plată a contragaranției.

Astfel, instanța a reținut că, în conformitate cu art. 3.1 alin. (1) din convenția încheiată între părți, pot fi contragarantate garanțiile acordate în beneficiul întreprinderilor mici și mijlocii care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute în norme: respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în norma în baza căreia se solicită contragaranția; au fost aprobate de garant conform reglementărilor proprii.

Recurentul-reclamant și-a asumat obligația de a verifica încadrarea beneficiarului în condițiile prevăzute art. 4.1. lit. b) din convenție din norma în baza căreia s-a solicitat contragaranția.

Pentru a beneficia de garanție, întreprinderile mici și mijlocii trebuie să îndeplinească cumulativ condițiile prevăzute la art. 8.1 (1) si 9.1 din Norma nr. 1/2010, printre aceste condiții fiind și cea de la art. 4.1 alin. (1) lit. b) din aceleași norme, respectiv ca întreprinderea să nu se afle în dificultate, adică să nu îndeplinească condițiile legislației naționale pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență.

Recurentul-reclamant a susținut că beneficiarul îndeplinea condițiile normative deoarece numai insolvența efectivă iar nu și cea prezumată, este cea avută în vedere de lege or, această interpretare este eronată având în vedere că scopul legii este acela de susținere a unor categorii de societăți comerciale cu potențial de dezvoltare iar nu de finanțare a unor societăți aflate în pragul falimentului.

Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat corect că recurentului-reclamant îi este opozabilă definiția dată întreprinderii în dificultate în conținutul art. 4 din Normă, iar nu cea conținută în Declarația de eligibilitate, care este destinată societății ce face obiect al garanției, având în vedere și faptul că o anexă la o normă nu poate restrânge, prin mențiunile sale, definițiile date expres de actul principal.

Contrar susținerilor recurentului potrivit cărora instanța a soluționat altă cerere decât cea cu care a fost învestită, se constată că instanța a verificat prin prisma dispozițiilor legale și contractuale aplicabile temeinicia refuzului de plată de către pârâtă a contragaranței ocazie cu care l-a reținut ca justificat având în vedere că beneficiarul nu îndeplinea condițiile de eligibilitate, respectiv se afla în insolvență prezumată sau iminentă, ca atare s-a reținut că recurentul a încălcat mandatul primit conform Anexei C.9.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susținut că instanța a nesocotit prevederile legale cuprinse în art. 969 și art. 1073, art. 1074-1077 și art. 1082 C. civ. din 1864, art. 22 (7) C. proc. civ. în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau, ceea ce constituie o aplicare greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestor texte de lege recurentul susține că avea doar o obligație formală de a verifica actele iar ceea ce a reținut instanța nu reprezintă altceva decât verificări suplimentare care excedează mandatului asumat.

Nici această critică nu poate fi primită.

Recurentul este în confuzie cu privire la criteriul de eligibilitate referitor la întreprinderea în dificultate și susține în mod eronat că insolvența prezumată nu este prevăzută în Norma nr. 1/2010 și convenția de contragarantare.

Norma nr. 1/2010 definește la art. 4, lit. b), pct. iii că o întreprindere în dificultate este și aceea care întrunește condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor de insolvență, ca atare norma arată explicit că este necesar să fie îndeplinite condițiile de intrare în insolvență iar nu să fie declarată insolvența prin hotărârea judecătorului sindic, cum greșit apreciază recurentul.

Prin trimiterea la legislația națională, Norma nr. 1/2010 a avut în vedere Legea nr. 85/2006 care definește stările de insolvență printre care și cea prezumată rezultată din situația debitorului cu restanțe la plată mai mari de 90 de zile, cum s-a întâmplat în cauză cu societatea beneficiară.

Așadar, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a reținut în sarcina sa obligații suplimentare față de cele aplicabile convenției încheiate de părți ci s-a raportat strict la condițiile prevăzute în legislația aplicabilă ce trebuiau îndeplinite pentru plata contragaranției, acestea neputând fi reținute ca elemente ce excedează mandatului acordat de FRC prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Chiar dacă Convenția de contragarantare nr. 1/2010 sau Norma nr. 1/2010 nu instituie în mod expres obligația de a analiza la data acordării garanției dacă beneficiarul se afla în stare de insolvență prezumată sau iminentă conform dispozițiilor Legii nr. 85/2006, trimiterea la legislația națională este suficientă pentru ca recurentul să îndeplinească această obligație.

Convenția de contragarantare nr. 1/2010 încheiată de părți face trimitere expresă la Norma nr. 1/2010 iar dispozițiile acestei norme au caracter special față de dispozițiile art. 982 C. civ. din 1864 care se aplică cu prioritate, prin urmare este nefondată susținerea că interpretarea dată de instanță încalcă ceea ce părțile au stabilit în baza Convenției nr. 1/2010 și a Normei nr. 1/2010 cu privire la mandatul acordat.

În speță nu a avut loc modificarea contractului ci acordul părților privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor de eligibilitate referitoare la starea de executare silită a beneficiarului și la încadrarea în categoria de întreprindere în dificultate a fost interpretat în lumina dispozițiilor legale aplicabile, astfel cum s-a arătat.

Raportul juridic dedus judecății este supus unor dispoziții legale imperative astfel că încălcarea acestora poate fi cenzurată de către instanța de judecată.

Aspectele privind cunoașterea modului de lucru al recurentului de către intimat nu sunt relevante pentru fondul cauzei având în vedere că părțile nu pot deroga de la dispozițiile legale aplicabile cauzei prin stipularea în convenția de contragarantare a unor dispoziții derogatorii.

Față de faptul că recurentul a încălcat mandatul acordat, susținerile acestuia privind îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale sunt nefondate, acesta fiind în culpă deoarece a acordat contragaranția deși nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 și 8 din Norma nr. 1/2010.

În raport de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei nr. 1340 din 16 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat derecurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei nr. 1340 din 16 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iulie 2020.