ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2407/2019

Ședința publică din data de 20 decembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 12.03.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., să constate dreptul său de proprietate exclusiv asupra imobilului situat in București, întabulat in Cartea Funciara Individuală x, București.

Prin sentința civilă nr. 327/15.03.2017 Tribunalul București, secția V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta.

Împotriva acestei soluții, a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 427 A din 26 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, arătând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșita a prevederilor art. 340 lit. a) C. civ.,

pe de o parte, și că hotararea contravine principiului caracterului judiciar al nulității actului juridic, pe de altă parte.

În ceea ce privește încălcarea regimul impus de prevederile art. 340 lit. a) C. civ., s-a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de voința reală a părților din înscrisul denumit "Contract de vanzare-cumparare".

Astfel, recurenta a arătat că, încă din etapa judecării litigiului în prima instanta, atât prin acțiunea introductivă, cât și prin răspunsul la intampinarea pârâtului, a învederat instanței faptul că, în raport de toate aspectele supuse analizei instanței, intenția înstrăinătorului de a-i asigura proprietatea asupra apartamentului, fără a primi un echivalent în schimb, este neîndoielnică, deși modalitatea aleasă de părți în vederea transmiterii către reclamanta a dreptului de proprietate exclusivă asupra apartamentului în discuție a fost aceea a încheierii unui contract de vânzare - cumpărare.

În acest sens sunt toate probele administrate în cauză, care susțin în mod neechivoc intenția vânzătorului de o gratifica, scopul acestui mecanism fiind acela ca tatăl - "vânzătorul" - să asigure copiilor o locuința corespunzătoare standardelor sale de viață.

Prin urmare, în mod nelegal a înlăturat instanța de apel ipoteza reglementată de prevederile art. 340 lit. a) C. civ., apreciind că, pentru a se constata aplicabilitatea lor ar fi fost necesar ca reclamanta să invoce și să dovedească că apartamentul în litigiu, cu privire la care a solicitat constatarea calității de bun propriu, a fost dobândit în baza unui act de donație. Curtea a reținut în mod greșit că "instanța de fond a constatat că o astfel de ipoteza nu numai că nu este dovedită, dar nici măcar nu a fost invocată, cât timp apartamentul a fost dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare".

Recurenta a precizat că în aceeași linie greșită de argumentație se încadrează și considerentele instanței de apel, potrivit cărora "nici măcar în apel apelanta - reclamantă nu a susținut caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare și că, în realitate, acesta ar fi un contract de donație, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 340 lit. a) C. civ., situație în care, în mod corect instanța de fond a reținut că nu poate constata caracterul de bun propriu al apartamentului in baza acestui text legal".

Contrar aspectelor reținute în cuprinsul deciziei atacate, recurenta a solicitat să se constate că a susținut pe tot parcursul judecații apelului intenția vânzătorului de a o gratifica prin încheierea Contractului de vânzare, astfel că instanța învestită cu soluționarea apelului, într-o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 340 lit. a) C. civ., trebuia să constate caracterul de bun propriu al imobilului în discuție.

Referitor la principiul caracterului judiciar al nulității actului juridic, s-a invocat faptul că, în mod constant, doctrina și jurisprudența au reținut că dreptul civil repudiază ideea nulității de drept, recunoscând numai clasificarea nulităților în judiciare și amiabile. Astfel cum s-a precizat în literatura juridică mai veche, "în toate cazurile de nulitate, judecătorul constată cauza ineficacității actului și, odată cauza constatată, el proclama nulitatea actului".

Pentru a putea opera, nulitatea unui act juridic trebuie să fie dispusa prin hotărâre judecătoreasca, la cererea pârtii interesate, în aplicarea principiului disponibilității.

Doctrina recentă a subliniat în mod corect faptul că distincția între nulitatea de drept (care creează impresia că ar putea exista nulități independent de vreo hotărâre judecătoreasca sau de înțelegerea pârtilor) și nulitatea judiciara nu poate fi primita, întrucât actul juridic încheiat beneficiază de o prezumție de valabilitate, chiar și atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, așa încât, în măsura în care părțile nu se înțeleg (sau nu au posibilitatea să se inteleaga asupra nulității), înlăturarea prezumției respective urmează a se face pe calea judecații; întrucât nimeni nu poate sa isi facă singur dreptate, daca părțile nu se înțeleg, trebuie sa hotărască instanța; cercetarea problemei unei validări ulterioare a actului juridic, precum și problema de a sti daca este vorba de o nulitate totală sau parțială impun intervenția organului de jurisdicție competent.

Or, câtă vreme până la data formulării recursului, nu s-a produs nicio dovada că liberalitățile făcute în favoarea recurentei au fost anulate de către instanțele judecătorești competente pentru vicii de forma, aceasta arată că în mod nelegal au fost menținute considerentele primei instanțe de fond prin care s-a statuat că "în condițiile art. 1247 alin. (2) si (3) C. civ., contractul de donație, lovit de nulitate absolută pentru condițiile de forma, nu este susceptibil de confirmare și este considerat ca nu a fost niciodată încheiat, potrivit art. 1254 C. civ.

Intimatul - pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, în principal, și ca nefondat, în subsidiar, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe fondul criticilor invocate prin cererea de recurs, acesta a arătat că recurenta - reclamantă își modifică practic cererea de chemare în judecată, ceea ce este inadmisibil în calea de atac.

De asemenea, intimatul a arătat că, în baza principiului disponibilității, în mod corect au fost analizate condițiile donației, de vreme ce în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în mod constant reclamanta a afirmat că suma pentru achitarea prețului i-a fost donată de vânzător, pârâtul susținând că nu s-a dovedit că suma reprezentând prețul imobilului reprezintă o donație, în condițiile în care aceasta este supusă principului solemnității, fiind necesară încheierea sa în formă autentică, sub sancțiunea nulității.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, reiterând, în esență, aspectele învederate prin cererea de recurs.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil,

Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității, invocată de intimatul - pârât, și a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta - reclamantă.

Analizând recursul formulat de recurenta - reclamantă A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 12.03.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., să constate dreptul său exclusiv de proprietate asupra imobilului situat in București, dobândit prin Contractul de vânzare - cumpărare autentificat la BNPA "C." sub nr. x/02.04.2012.

Această cerere de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 340 lit. a) și g) din noul C. civ., iar în fapt, pe susținerea că achiziționarea imobilului s-a făcut în timpul căsătoriei cu pârâtul, însă prețul vânzării a fost suportat exclusiv de reclamantă, vânzătorul fiind cel care, în considerarea relației apropiate cu aceasta și a faptului că este tatăl celor doi copii, i-a donat suma de 200.000 dolari pentru plata prețului și celelalte cheltuieli legate de tranzacție.

Așadar, acestea au fost limitele învestirii primei instanțe, care trebuia să se pronunțe asupra calității de bun propriu a imobilului sus - menționat, respectiv să aprecieze dacă pentru acest bun, dobândit de reclamantă sub imperiul regimului legal al comunității, a fost răsturnată prezumția relativă de apartenență la comunitate, cererea de apel neputându-le modifica, față de dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, Înalta Curte constată că prin răspunsul la întâmpinarea pârâtului nu se aduc precizări semnificative în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată, fiind reiterate aspectele de fapt din conținutul cererii de chemare în judecată și faptul că mecanismul juridic ales de părțile actului juridic (virament bancar cu privire la suma de 200.000 dolari și operațiunea de vânzare - cumpărare a apartamentului, încheiată în aceeași zi), relațiile personale dintre vânzător și cumpărătoare, exclud intrarea bunului în masa bunurilor comune.

Sub acest aspect, critica invocată de recurenta - reclamantă, privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 340 lit. a) C. civ., nu pot fi primite, căci donația invocată de reclamantă a avut ca obiect suma de bani pusă la dispoziția sa de vânzător, pe care a susținut că a folosit-o, ulterior, pentru plata prețului apartamentului.

Înalta Curte urmează, însă, a primi parte din criticile invocate prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material), care privește aplicarea de către instanță a dispozițiilor art. 1011 C. civ.

Astfel, se reține că pârâtul B. nu a învestit prima instanță cu o cerere reconvențională prin care să solicite constatarea nulității absolute a contractului de donație având ca obiect suma de 200.000 dolari, formulată în contradictoriu cu părțile acestui act juridic, ci a invocat nulitatea ca apărare de fond, pe cale de excepție, în considerarea prevederilor art. 1011 C. civ., potrivit cărora "Donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute".

În conformitate cu prevederile art. 1247 alin. (2) C. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție, însă dacă un terț față de contract este cel care solicită constatarea nulității contractului, acțiunea va fi formulată față de toate părțile respectivului contract. Nu se poate reține că un contract ar putea să fie desființat doar față de unul dintre contractanți, dar să fie valabil față de celălalt contractant, deoarece efectele nulității trebuie să opereze erga omnes.

Este adevărat că se admite ca, atunci când reclamantul își fundamentează pretenția pe un contract față de care pârâtul este terț, pârâtul să poată invoca nulitatea absolută pe cale de excepție, fără a mai fi introdusă în proces cealaltă parte contractantă, având în vedere că instanța nu va pronunța și desființarea contractului, ci doar va respinge pretenția reclamantului.

Însă în cadrul procesual concret dedus judecății, având ca obiect solicitarea de constatare a calității de bun propriu al reclamantei în ceea ce privește apartamentul nr. x situat în București, Șos. x, tronsonul GENEVE, invocarea pe cale incidentală a nulității donației nu este posibilă, căci actul a cărui nulitate absolută s-a ridicat de către pârât este un contract unilateral, care naște obligații doar pentru donator, suma de bani ce face obiectul donației neîntorcându-se automat în patrimoniul acestuia, ca efect al constatării incidenței dispozițiilor art. 1011 C. civ., într-un proces față de care cel dintâi este străin.

Constatând că în mod greșit instanțele de fond și de apel au făcut în cauză aplicarea dispozițiilor art. 1011 C. civ., Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului, urmând a se stabili de către curtea de apel, pe baza întregului probatoriu, incluzând contractul de donație din 20.12.2011, dacă reclamanta a răsturnat prezumția legală relativă de comunitate, dovedind că apartamentul sus - menționat este bun propriu, în raport cu temeiurile invocate.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., cu referire la cele ale art. 497 alin. (1) din același cod, va fi admis recursul, va fi casată decizia recurată și se va trimite cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 427 A din 26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2019.