ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1018/2020

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească care cuprinde motive contradictorii, care vizează verificarea "în amănunt" a "temeiurilor de fapt" indicate în cererea de chemare în judecată, cu excluderea cererilor precizatoare ori a explicațiilor suplimentare, cu caracter precizator și a apărărilor incluse în cererea de apel, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ. Procedeul a generat nelămurirea incidenței normelor de drept material cu privire la aplicarea sancțiunii anularii actului atacat în justiției pentru inexistenta cauzei și a caracterului ilicit al cauzei prezumate după natura specifica a actelor atacate cu cererea în declararea nulității și în raport de formalitățile adăugate după semnarea actelor. Decizia relatează situația de fapt, astfel cum rezulta din probele dosarului, fără a verifica validitatea unui înscris cu efect juridic, în sensul de a cerceta conformitatea conținutului lui cu realitatea Instanța de apel a deplasat verificarea faptelor vecine si conexe faptului negativ invocat în apărare de recurent (neremiterea sumei de bani) pe tărâmul identificării nesincerității susținerilor sale. Sub argumentul verificării sincerității susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecata, la pag. 25, alin. (6) - pag. 28, alin. (4) din decizia recurata sunt enumerate considerente care constituie prezumții judiciare dezvoltate pentru lămurirea unor susțineri invocate în cererea de chemare în judecata, care nu concorda intru totul cu cele atestate de actele juridice depuse la dosar (pag. 26, alin. (6), decizie recurata).

Au fost aplicate incorect regulile legale privind eficiența înscrisurilor sub semnătură privată. Deși principial, Curtea retine corect mecanismul aplicării prevederilor art. 948 și 966 C. civ. 1864, incident în cauza (pag. 29, alin. (1), decizie), se absolutizează nepermis forța probatorie a înscrisurilor sub semnătura privata (pag. 289, alin. (3), decizie recurata). Decizia recurata a reținut ca cele doua înscrisuri sub semnătura privata nu au fost scrise în întregime de cel care se obliga, dar cuprind adăugata la finele actului mențiunea olografa "bun și aprobat", fiind arătata, și în litere, aceeași suma (pag. 31, alin. (2), decizie recurata). Decizia a reținut ca sunt relevante mențiunile tehnoredactate de la art. 2.2 din contract, potrivit cărora "împrumutatul atesta primirea integrala a sumei împrumutate, prezentul contract ținând loc de chitanța doveditoare a acordării împrumutului" (pag. 31, alin. (2), decizie recurata), astfel ca, în lipsa unei dovezi privind remiterea materiala a sumei împrumutate (extras de cont ori alte asemenea), tradițiunea este dovedita de clauzele contractuale asumate de reclamant sub semnătura, care au "un caracter mult mai mare de certitudine... decât indiciile, respectiv prezumțiile simple ce ar putea fi trase din lipsa procurării unor dovezi referitoare la existenta disponibilităților financiare ale paraților" (pag. 31, alin. (5), decizie recurata). Au fost incorect absolutizate toate clauzele contractelor de împrumut, dându-se prevalenta formalităților în defavoarea fondului raportului juridic dedus judecații. Împrumutul de consumație este un contract real, care ia naștere în momentul remiterii sumei de bani sau a bunurilor împrumutate, remitere ce însoțește acordul de voințe al părților în vederea formarii contractului. Numai acordul de voințe al părților nu este suficient pentru formarea contractului. Dezlegările date de instanțele de fond problematicii privind forța probanta a înscrisului sub semnătura privata cu privire la realitatea predării sumei de bani în discuție sau "cauza reala" (motivul, scopul) a întocmirii înscrisurilor defăimate prin cererea introductiva de instanța ca nefiind corespunzătoare adevărului, sunt contrare legii. Ambele înscrisuri intitulate împrumuturi sunt înscrisuri preconstituite. Potrivit art. 1203, art. 1776, art. 1864 din C. civ. 1864 proba contrara prin martori este admisibila în caz de frauda, doi sau violenta ca în speța. chiar împotriva mențiunilor ce ar relata fapte ale părților. condiții, obiect, cauza etc. dacă acestea sunt subscrise în acte sub semnătura privata. Interpretarea înscrisurilor ce constata împrumuturile ignora regulile legale de interpretare a convențiilor. Este evidenta preocuparea tehnoredactorului de a preciza ca ".. orice acorduri sau înțelegeri anterioare (dintre părți) sunt înlocuite" de înscrisul din 22.08.2011 (art. 6.4 dosar Tribunal, art. 6.4 dosar tribunal) și ca "... executarea obligației de restituire se face... în conformitate cu Titlul VI al Legii nr. 99/1999" (art. 3.2. lit. B), fila x verso din dosar tribunal), iar contractele "sunt confidențiale" (art. 3.2 lit. D), din) fiecare contract). Fiecare din aceste mențiuni permit prezumția bazata pe clauzele înscrisului de la dosar tribunal (antecontract de împrumut a aceleiași sume, încheiat cu alta persoana, aflata în legături de prepușenie și subordonare cu parații, patroni ai S.C. H. SRL) ca între părți au existat alte înțelegeri. S-a dovedit ca între 03.08.2011 și 22.08.2011 ar fi trebuit sa se remită reclamantului, "confidențial", 860.000 euro în legătura cu operațiuni comerciale care vizau legături între S.C. H. S.R.L. (deținuta de parați, ca asociați; administrator - I., semnatar al antecontractului de împrumut global a sumei de 865.000 euro) și S.C. J. S.R.L. Ialomița și S.C. K. S.R.L., care au avalizat ordinele de plata care garantează împrumuturile . S-a dovedit ca în aceeași zi în care s-au semnat contractele de împrumut și s-au emis biletele la ordin - 22.08.2011 - la un alt notar public s-a semnat un contract de vânzare - cumpărare de activ comercial pentru care plata prețului de 706.800 RON s-a făcut pana ia 30.11.2011 prin virament bancar în cont bancar expres menționat Legea și jurisprudența nu au interpretat art. 1180 C. civ. 1864 ca fiind incident și în cazul chitanțelor doveditoare ale acordării împrumutului (art. 2.2 din fiecare înscris - fila x verso, fila x verso dosar). Clauza este nefireasca. Nu poate fi absolutizat conținutul tehnoredactat al înscrisurilor întocmite la notarul indicat de parați, cu un conținut prestabilit, pe care s-au aplicat mențiuni olografe după dictare cu relevanta juridica, cunoscuta de specialiștii implicați în redactarea unor astfel de contracte. S-a omis sa se observe ca mențiunea olografa "bun și aprobat pentru suma de 430.000 euro" este adăugata ulterior semnării actului tehnoredactat și nu înainte de semnarea sa, cum prevede legea. Sub acest aspect, dezlegarea data de sentința apelata (pag. 10 alin. (4) final, Sentința - fila x verso, alin. (4), dosar tribunal), păstrata prin decizia recurata, este incorecta. Declarațiile făcute de părți în cuprinsul unui înscris, relativ la obiectul însuși al actului juridic pe care înscrisul îl constata, privind drepturile și obligațiile lor și cele care se refera la circumstanțe aflate în legătura cu acest obiect au putere doveditoare pana la proba contrarie. Preconstituirea unei probe scrise pentru dovedirea fraudei este practic imposibila, art. 1203 și art. 1198 alin. (1) din C. civ. 1864 admit combaterea conținutului înscrisului subscris de cel care invoca "dovada contrara" cuprinsului înscrisului.

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 966 C. civ. de la 1864. Instanța de apel trebuia să constate ca actului juridic de împrumut ii lipsește unul din elementele ce intra în structura cauzei, anume scopul imediat, deoarece niciuna din părți nu a avut în vedere primirea-predarea efectiva a vreunei sume de bani, ceea ce echivalează cu absenta unui element esențial al actului juridic. Lipsa scopului imediat se răsfrânge și asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât sancțiunea este nulitatea absoluta. Art. 966 C. civ. de la 1864 stabilește ca "obligația fără cauza sau fondata pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect". Pe cale de consecința, este lipsita de cauza obligația sa de a restitui o suma de bani pe care nu a primit-o. A fost aplicat greșit art. 1576 C. civ. 1864, prin neîndeplinirea uneia din condițiile de validitate specifice contractului de împrumut, respectiv tradițiunea, predarea bunului împrumutat. Din perspectiva faptului ca nu a fost îndeplinita condiția remiterii efective a sumei împrumutate, condiție de esența contractului de împrumut, care nu se considera perfectat decât în momentul primirii efective a sumei ce formează obiectul împrumutului, contractul este nul.

Decizia recurată a restrâns nejustificat aplicarea principiilor legale care cârmuiesc caracterul ilicit al cauzei unui contract aflat în legătură juridică strânsă cu alte operațiuni juridice din care nu poate fi sustras. Decizia recurata nu a examinat mecanismul judiciar de aplicare a măsurii anularii actului juridic (împrumut de consumație), care are ca obiect material o suma de bani, act încheiat concomitent cu emiterea unui titlu de valoare (bilet la ordin), avalizat, subscris de emitent și avalist. Nu se poate ignora obiectul acestei sancțiuni și în ce situații poate fi dispusa dacă însuși cel pretins împrumutat (emitent al biletului la ordin) recurge la acțiunea în declararea nulității actului juridic din care se naște raportul fundamental: împrumut cu valențe de act de creditare comerciala în perspectiva achiziției viitoare a unui fond de comerț, garantat de un comerciant. Decizia a reținut (pag. 35, alin. (5) ca negocierile (privind operațiunea de vânzare-cumpărare a 3 ferme piscicole) au fost purtate pe o perioada desfășurata între încheierea antecontractului de împrumut, respectiv 3.08.2011, și data încheierii efective a celor 2 contracte de împrumut, 22.08.2011. Decizia omite deliberat împrejurarea ca, din probele administrate, rezulta ca înainte de subscrierea înscrisurilor ce atesta împrumuturile, s-au emis bilete la ordin care au fost avalizate pentru sume și scadente "preluate" ulterior în cuprinsul tehnoredactat al înscrisurilor ce ateste cele doua contracte de împrumut. Este neîndoielnic faptul ca părțile au considerat ca este subordonata realizarea vânzării-cumpărării a celorlalte ferme piscicole care nu au fost menționate în actul autentificat la 22.08.2011, în aceeași zi cu legalizarea semnăturilor aplicate pe cele doua contracte de împrumut, dar la alt birou notarial, de executarea "împrumutului", respectiv punerea la dispoziție a creditului furnizat de parați pentru finanțarea cumpărării fermelor la care figura ca asociat paratul B., astfel încât "prețul vânzării" sa fie încasat "prin executarea silita" a biletelor la ordin. Potrivit art. 106 raportat la art. 33 și urm. din Legea nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin, avalul reprezintă actul juridic prin care o persoana, numita avalist, se obliga sa garanteze obligația asumata de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat. Prin aval, posesorul biletului la ordin dobândește un nou debitor, pe lângă debitorul avalizat. în consecința, avalul da naștere unei obligații cambiale autonome și abstracte, identica obligației oricărui alt semnatar al biletului la ordin. Referitor la avalistul emitentului biletului la ordin, trebuie avute în vedere următoarele aspecte. Conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 58/1934: "Avalistul este ținut în același mod ca acela pentru care a garantat". Potrivit art. 52 din același act normativ, răspunderea este solidara, conform art. 52 alin. (2) din același act normativ raportat la art. 1.043 C. civ., posesorul biletului la ordin poate urmări pe oricare debitor, inclusiv pe avalist, fără ca aceștia sa poată invoca beneficiul de discuțiune Potrivit art. 106 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, art. 35 alin. (1) se aplica și biletului la ordin. Norma nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin emisa de Banca Naționala a României, publicata în M. Of. nr. 119 bis din 14 iunie 1995, modificata prin Norma nr. 7/2008, publicata în M. Of. nr. 512 din 8 iulie 2008, aceasta din urma fiind completata prin Norma nr. 2/2009, publicata în M. Of. nr. 30 din 15 ianuarie 2009 reglementează expres problema în discuție. Pct. 203 din Norma nr. 6/1994 dispune ca: "Avalistul are o obligație identica, cu același cuprins și cu aceeași întindere ca și cea garantata, el fiind garantul unui semnatar al cambiei". Nu poate fi ignorata legătura juridica creata între împrumutători și avalisti - persoane juridice implicate în cumpărarea fermelor piscicole despre care este vorba în cauza. Decizia recurata constata aceasta legătura juridica documentata la pag. 30 alin. (5) și (6), dar refuza nejustificat sa analizeze întreaga operațiune juridica dedusa judecații și constituita din raporturile create concomitent prin contractele de împrumut și biletele la ordin emise în legătura cu acestea. Exista o cauza unica a celor doua contracte de împrumut strâns legate de emiterea biletelor la ordin, pentru asigurarea creditarii "cumpărătorului" celor doua ferme piscicole, pentru un interval de timp stabilit convențional. Cauza ilicită invocata de reclamant rezida în utilizarea contractelor de împrumut pentru deghizarea prețului din contractele de vânzare-cumpărare a fermelor piscicole proiectate, în obligația de restituire a împrumutului, în modalitatea rezultata din ansamblul probelor administrate, care nu permit tratamentul judiciar separat al contractelor de împrumut față de biletele la ordin. Rezulta ca, dacă vânzarea celor doua ferme nu a fost realizata, împrumutul este fără cauza, iar "cauza" prezumata ca existenta, ca urmare a aplicării art. 1180 C. civ. 1864, este ilicita. Operațiunea comerciala de creditare conceputa la data încheierii antecontractului de împrumut (3.08.2011) este dovedita, iar puterea doveditoare a acestui fapt conex, relevant pentru proba neremiterii efective a sumei de bani pretins împrumutate, a fost refuzata nemotivat de instanța. Decizia data în apel retine înscrisuri "depuse de paratul C." (pag. 30, alin. (5) și (6), decizia recurata), care reflecta operațiunea comerciala conceputa, prin care s-a evitat realizarea unei tranzacții directe în valuta, între societăți comerciale, interzisa de Regulamentul nr. 4 privind regimul valutar emis de Banca Naționala a României, care nu permite "o tranzacție" de împrumut în valuta între rezidenți persoane fizice, decât "in mod ocazional" și interzice o tranzacție în valuta cu persoane juridice pe teritoriul României între rezidenți persoane fizice și persoane juridice. Contrar dezlegărilor date prin decizia recurată, lipsa cauzei se datorează lipsei predării bunului în actele juridice reale. în astfel de situații lipsește un element esențial al actului juridic civil, scopul imediat. Lipsa acestuia se răsfrânge asupra scopului mediat al actului, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât, în astfel de situații, intervine nulitatea absoluta a actului. Aceasta este interpretarea corecta a dispozițiilor legale incidente în cauza. Potrivit art. 966 C. civ. 1864, nu poate avea nici un efect obligația... fondata pe o cauza falsă sau nelicita. Art. 967 alin. (2) C. civ. 1864 permite dovada contrarie pentru cauza nevalabila, inclusiv din perspectiva caracterului fals al acesteia. Actele atacate înfățișează un alt raport juridic dedus judecații, decât cel creat prin contractele de împrumut, așa cum rezultă din probele administrate în cauză. Condițiile anormale a avalizării ordinelor de plata care au "garantat" obligații de restituire a unor sume de bani considerabile, pretins "împrumutate" reprezintă fapte conexe cert dovedite ce prezuma serios intenția de a frauda pretinsul împrumutat prin "asigurarea" executării societăților comerciale despre care martorul F. declara expres ca atunci când a semnat avalul a înțeles ca ar fi "împrumutate în realitate" societățile comerciale cumpărătoare în viitor ale fermelor Lunca și Periteasca.

Decizia recurata a restrâns nejustificat aplicarea principiilor legale care cârmuiesc caracterul ilicit al cauzei unui contract. Decizia a reținut (pag. 35, alin. (5) ca "negocierile (privind operațiunea de vânzare-cumpărare a 3 ferme piscicol) au fost purtate pe o perioada desfășurata între încheierea antecontractului de împrumut, respectiv 3.08.2011, și data încheierii efective a celor 2 contracte de 'împrumut, 22.08.2011". Decizia omite deliberat împrejurarea că din probele administrate rezultă ca înainte de subscrierea înscrisurilor ce atesta împrumuturile s-au emis bilete la ordin care au fost avalizate pentru sume și scadente "preluate" ulterior în cuprinsul tehnoredactat al înscrisurilor ce ateste cele doua contracte de împrumut. Este neîndoielnic faptul ca părțile au considerat ca este subordonata realizarea vânzării-cumpărării a celorlalte ferme piscicole care nu au fost menționate în actul autentificat la 22.08.2011, în aceeași zi cu legalizarea semnăturilor aplicate pe cele doua contracte de împrumut, dar la alt birou notarial, de executarea "împrumutului", respectiv punerea la dispoziție a creditului furnizat de parați pentru finanțarea cumpărării fermelor la care figura ca asociat paratul B., astfel încât "prețul vânzării" sa fie încasat "prin executarea silita" a biletelor la ordin.

Au fost interpretate și aplicate greșit normele imperative cuprinse în Regulamentul nr. 4 privind regimul valutar, republicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 616/6.09.2007, în vigoare la 22 august 2011, data semnării contractelor de împrumut atacate cu cererea de declarare a nulității în raport de emiterea concomitentă și avalizarea biletelor la ordin de către societățile comerciale S.C. K. S.R.L. și S.C. J. S.A., pentru restituirea sumei totale de 860.000 euro la scadențele menționate în contractele de împrumut. Au fost ignorate prevederile Regulamentului nr. 4 privind regimul valutar emis de Banca Națională a României, care au fost fraudate prin folosirea biletelor la ordin pentru plăți în valută pe teritoriul României, sub pretextul unui "împrumut între rezidenți persoane fizice".

Prin decizia recurată au fost interpretate incorect regulile aplicării principiului anulării actului subsecvent ca o consecință a anularii actului juridic principal. Dezlegarea data la pag. 32 alin. (5)-(6) și pag. 35 alin. (2) din decizia recurata preia apărarea propusa prin întâmpinare de paratul C.. Dezlegările care preiau decizia de speța, reprodusa la pag. 32 alin. (7) - pag. 34 alin. ultim, nu au relevanta în cauza pentru problema dedusa judecații. Nu este corecta interpretarea judiciara potrivit căreia principiul anularii actului subsecvent ca o consecința a anularii actului juridic principal nu se aplica în cazul biletului la ordin dat fiind caracterul general și abstract al obligațiilor cambiale, autonome și independente față de raportul juridic fundamental care i-a dat naștere și față de care se comporta ca o obligație de sine stătătoare.

Au fost aplicate greșit prevederile Legii nr. 656 din 07.12.2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, care sancționează, prin norme de ordine publică, operațiunile reflectate de actele de împrumut și biletele la ordin, menționate în petitul cererii de chemare în judecată. Legea nr. 656/7.12.2012 exclude legalitatea unui transfer care să ocolească circuite bancare a sumei de 860.000 euro. Intimatul C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității recursului în ceea ce privește criticile formulate împotriva încheierii din 16.05.2018, care este o încheiere interlocutorie, câtă vreme nu s-a declarat recurs și împotriva acestei încheieri; admiterea excepției nulității parțiale a recursului, având în vedere că se aduc și critici de netemeinicie, vizând probele administrate; cenzurarea recursului în raport de regula omisso medio, având în vedere criticile menționate la fila x din cererea de recurs, ce reprezintă apărări noi, făcute direct în fața instanței de recurs; respingerea în rest a recursului, ca neîntemeiat; obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea unor reguli de procedură care privesc mai multe aspecte. În primul rând, recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., referitor la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, susținându-se că trebuia trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe, întrucât judecata s-a făcut în lipsa reclamantului care nu a fot legal citat, iar în apel a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri. Este nefondată susținerea recurentului că nu ar fi fost legal citat la ultimul termen de judecată când s-a soluționat cauza în primă instanță. Pentru acest termen, 13.03.2014, așa cum corect a reținut instanța de apel, conform înștiințării emisă la data de 13.02.2014, reclamantul a fost citat la adresa de domiciliu indicată în cererea de chemare în judecată în București, str. x bl. 5, întrucât în dosarul primei instanțe de fond cu nr. x/2013 nu exista nicio cerere care să respecte exigențele disp. art. 158 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156. Reclamantul susține că a indicat un alt domiciliu la care să fie citat prin cererea de reexaminare a taxei de timbru formulată la data de 14.10.2013. Paragraful din cererea de reexaminare din care ar rezulta că și-ar fi ales un alt domiciliu este următorul: "Deoarece este posibil să fiu plecat o perioadă de timp de la domiciliu, solicit să dispuneți comunicarea încheierii ce o veți pronunța și la sediul Cabinetul de Avocat E. din București, str. x pentru a putea să mă conformez măsurilor ce vor rezulta din cuprinsul acesteia." Așa cum corect a reținut instanța de apel din acest paragraf rezultă fără echivoc că prin această cerere reclamantul nu și-a ales (și) un alt domiciliu pentru comunicarea în general, pe viitor, a actelor de procedură în legătură cu nr. x/2013, ci a solicitat doar comunicarea încheierii de soluționare a cererii de reexaminare a taxei de timbru, pe lângă domiciliul său indicat în cererea de chemare în judecată, și la sediul cabinetului avocatului său. Faptul că în cererea formulată la data de 13.03.2014 de către avocatul reclamantului (notificarea renunțării la mandat) s-a solicitat ca "de la această dată" comunicarea oricărui act de procedură să se facă la domiciliul reclamantului indicat și în cererea de chemare în judecată nu poate duce la schimbarea celor menționate în mod neechivoc în cererea de reexaminare menționată anterior. Mai mult, dovada faptului că reclamantul a fost încunoștințat despre acest termen, dar și avocatul său, este reprezentată de înregistrarea la 13.03.2014, chiar la acest termen de judecată, de către avocat, a notificării reclamantului de denunțare a contractului de mandat, iar de către reclamant, a notei prin care arăta numele și adresa martorilor, încuviințarea cărei probe se preconiza a fi discutată la acest termen. Aceste argumente sunt suficiente pentru a se reține legala citare a reclamantului, conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 223 C. proc. civ., pentru termenul la care s-a judecat cauza la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată și, în consecință, legala interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., în speță nefiind îndeplinite condițiile pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe de fond. Această constatare face inutilă analiza celorlalte critici legate de faptul dacă forma în care a fost indicat acest sediu îndeplinește sau nu condițiile art. 158 C. proc. civ., atâta timp cât recurentul nu a invocat vreo nelegalitate legată de comunicarea încheierii prin care s-a soluționat cererea de reexaminare a taxei de timbru, dar și a celorlalte argumente referitoare la nerelevanța faptului că cererea de reexaminare ar fi de competența altui complet, că s-ar forma un dosar asociat, neincidența art. 172 C. proc. civ. privind schimbarea locului citării, formulate în susținerea acestui prim aspect al motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. .5 C. proc. civ. În ceea ce privește susținerile recurentului, tot legat de aplicarea art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., că în fața primei instanțe de fond nu i s-ar fi comunicat întâmpinarea formulată de către cel de-al doilea pârât, B., se constată că aceste susțineri nu sunt relevante pentru a se verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 153 C. proc. civ. coroborat cu art. 223 C. proc. civ. referitoare la obligația instanței de a hotărî asupra unei cereri numai după ce va constata că partea care lipsește a fost legal citată, condiția legalei citări, fiind diferită de condiția legalei comunicări a unui act procedural. Criticile referitoare la nelegala comunicare a unui act de procedură, în speță una dintre întâmpinări, cu posibile consecințe asupra dreptului de apărare al părții, inclusiv legat de administrarea unor probe suplimentare, al principului contradictorialității, au putut fi valorificate în apel, cale de atac devolutivă, fără afectarea principiului dublului grad de jurisdicție. De altfel, în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea.I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008 sau Decizia nr. 1.122 din 23. septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010), s-a reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Or, deși recurentul a susținut că ar fi nelegală, raportat la prevederile referitoare la comunicarea unui act de procedură, constatarea instanței de apel că din actele dosarului ar reieși că i s-ar fi comunicat întâmpinarea menționată anterior, apelând la o prezumție, din conținutul recursului rezultă că aceste critici au fost formulate în susținerea nelegalei citări pentru termenul la care a avut loc judecata în fața primei instanțe, iar nu pentru a susține încălcarea vreunui drept la apărare în apel prin eventuala respingere, prin invocarea vreunei decăderi, a unor probe și apărări formulate în raport de această întâmpinare,. De altfel, în motivarea deciziei atacate se rețin în principal, legat de această critică, următoarele: "Nici susținerea potrivit căreia nu a fost comunicată întâmpinarea formulată de pârâtul B. către apelantul-reclamant nu este de natură să ducă la anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în condițiile în care prezenta cauză se află în apel, după casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în această fază procesuală au fost administrate probele utile și concludente propuse de apelantul-reclamant, situație în care Curtea apreciază că în lipsa invocării și dovedirii unei vătămări ce i-ar fost produse, această critică este neîntemeiată (….)", argumentele la care se face referire în recurs fiind doar subsidiare, și astfel nedeterminante pentru soluția pronunțată. De asemenea, sunt nerelevante, legat de aplicarea art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., pentru aceleași considerente menționate anterior, susținerile recurentului referitoare la faptul că în mod nelegal prima instanță nu ar fi amânat cauza, cu neobservarea prevederilor art. 89 C. proc. civ., ținând cont că renunțarea la mandat ar fi intervenit cu mai puțin de 15 zile înainte de termenul imediat următor renunțării. Mai mult, este de reținut că, potrivit cererii depuse de către avocatul E. pentru termenul de 13.03.2014 și a actului aferent, în speță nu a intervenit o renunțare a mandatarului la împuternicire ci o denunțare unilaterală a mandantului, art. 89 C. proc. civ. neavând vreo legătură cu situația de fapt în speță. Recurentul a mai susținut că dezlegările de la pag. 24 parag. 4 din decizia recurată, referitoare la consecințele punerii în discuție de către tribunal a necesității amânării cauzei pentru lipsă de apărare față de denunțarea reclamantului a mandatului acordat avocatului, i-ar agrava situația în propria cale de atac. Paragraful din decizi atacată vizat de aceste susțineri este următorul: "Faptul că tribunalul a pus în discuție necesitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare, amânare la care pârâții reprezentați de avocați s-au opus, astfel că în cauză nu s-a acordat termen pentru angajarea unui nou avocat, dar s-a dispus lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a se da posibilitate reclamantului să se prezinte, nu poate fi calificat drept o încălcare a dreptului la apărare sau a legalității judecății, în lipsa unei cereri exprese de amânare a judecății din partea reclamantului, în condițiile în care, așa cum s-a reținut mai sus, acesta fusese legal citat cu respectarea normelor privind procedura de citare și de comunicare a actelor de procedură, și având în vedere disp. art. 222 C. proc. civ. (…)". Recurentul nu a justificat, prin raportare la cele reținute de instanța de apel, dar și la cele menționate în partea introductivă a încheierii din 13.03.2014, de ce i s-ar produce o agravare a situației în propria cale de atac, astfel că această susținere nu poate fi analizată în recurs. Din faptul că prima instanță de fond a pus în discuția părților dacă se impune sau nu amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, în temeiul art. 22 alin. (2) raportat la art. 20 C. proc. civ., fără a considera ulterior întemeiată o astfel de propunere, raportat la apărările pârâților, nu decurge logic concluzia că prima instanță ar fi decis că în aceste condiții i s-ar fi încălcat reclamantului dreptul la apărare. În al doilea rând, în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin raportare la încheierea de la termenul din 16.05.2018, susținându-se că în mod greșit au fost ascultate ca martori persoane aflate în dușmănie cu reclamantul, deși s-a opus expres la audierea acestora. Recurentul a susținut că în mod nelegal instanța de apel ar fi respins opoziția la audierea martorilor, pe motiv că aceasta trebuia formulată cel mai târziu la termenul acordat pentru audierea martorilor, interpretând dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ca fiind "dispoziții de ordine privata" și fiind respinsă apărarea conform căreia opoziția poate fi exercitata pana la audierea martorului. În prealabil este de reținut că este neîntemeiată apărarea formulată de către intimatul C. în sensul că ar fi inadmisibile criticile formulate împotriva încheierii de la termenul din 16.05.2018 câtă vreme nu s-ar fi declarat recurs împotriva acestei încheieri, atâta timp cât identificarea acestei încheieri se află chiar în cuprinsul recursului formulat în termen. Observând conținutul încheierii de la termenul din 16.05.2018 se constată că, contrar susținerilor recurentului, deși a reținut inițial că dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. sunt de ordine privată, astfel că opoziția ar fi trebuit invocată la momentul la care s-a depus la dosar cererea de audiere a martorului sau cel mai târziu la primul termen de judecată acordat pentru audierea martorilor, 14.02.2018, când motivele invocate îi erau cunoscute apelantului reclamant, așa cum a rezultat din înscrisurile depuse, în final, instanța de apel a arătat că va avea în vedere susținerile exprimate în doctrină, anume că opoziția poate fi manifestată cel mai târziu până la termenul la care urmează a fi audiat martorul, astfel încât nu va dispune decăderea în lipsa unei norme exprese pentru o astfel de măsură prevăzută de C. proc. civ. Astfel, așa cum se menționează în mod expres în ultimul paragraf al paginii a treia și în primul paragraf a paginii a patra a încheierii din 16.05.2018, instanța de apel nu a respins opoziția la audierea martorilor F. și G. pentru motivul că ar fi fost formulată tardiv ci prin raportare la înscrisurile depuse la dosar, notând și faptul că instanța de apel poate aprecia cu privire la conținutul mărturiei și la sinceritatea martorului la momentul administrării și analizării probei și la soluționarea cererii de apel. Recurentul a mai susținut, sub același aspect, că efectul încălcării dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a fost luarea în considerare a unora dintre susținerile martorilor la audierea cărora s-a opus, prin aceea că în decizie se reține că "martorii propuși (...) sunt în relații conflictuale cu apelantul (...) astfel că (...) se consideră că susținerile lor sunt subiective și nu pot fi reținute în totalitate (...) însă se poate constata că prezintă și date reale". După cum se poate observa din considerentele deciziei atacate proba cu martori a fost încuviințate de către instanța de apel "față de împrejurarea că nu s-a contestat încheierea contractelor de împrumut, ci faptul material al predării banilor și întrucât nu se poate proba un fapt negativ, a fost încuviințată această probă, așa cum s-a reținut mai sus, pentru dovedirea faptelor vecine și conexe faptului negativ susținut de apelantul-reclamant, acela al nepredării banilor și care ar fi atras nulitatea absolută a contractelor de împrumut, pentru lipsa cauzei juridice." Or, legat de faptul material al predării banilor, pentru dovedirea căruia a fost încuviințată această probă, raportat la declarațiile martorilor, instanța de apel a reținut că sunt nerelevante, astfel: "declarațiile martorilor audiați în apel, pe teza probatorie invocată, respectiv dovedirea unor fapte pozitive și conexe cu faptul negativ susținut al nepredării sumei de bani, sunt nerelevante pe acest aspect al predării sumei de bani, pentru că niciunul din ei nu a fost martor ocular care să fi asistat în mod real, direct și concret la momentul perfectării contractelor de împrumut, procedând numai la o descriere a contextului perfectării contractelor de împrumut, Curtea apreciind că niciunul din martori nu poate fi considerat a fi o persoană obiectivă, pentru a putea fi reținută concludența celor declarate." Datele reale cu privire la care a reținut instanța de apel că ar rezulta din declarațiile martorilor sunt cele care rezultă din înscrisurile administrate ca probă în cauză. Ca atare, pentru dovedirea acestor situații de fapt instanța nu s-a raportat la proba cu martori ci la înscrisurile din dosar. În consecință, nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate a deciziei atacate, prin raportare la interpretarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de reținut următoarele. În cadrul primului punct al acestui motiv de recurs recurentul a susținut că ‹‹instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătoreasca care cuprinde motive contradictorii, hiperabundente, care vizează verificarea "în amănunt" a "temeiurilor de fapt" indicate în cererea de chemare în judecata, cu excluderea cererilor precizatoare ori a explicațiilor suplimentare, cu caracter precizator și a apărărilor incluse în cererea de apel, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ..››, motive de fapt care se încadrează, în realitate, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totuși, recurentul nu a arătat concret, prin raportare la considerentele instanței de apel, care ar fi motivele contradictorii și ce anume din cererile precizatoare, explicațiile suplimentare cu caracter precizator sau a apărărilor incluse în cererea de apel nu ar fi fost analizate de către instanța de apel, știut fiind că nu constituie motiv de casare faptul că instanța nu a răspuns fiecărui argument care sprijină capetele de cerere sau, după caz, motivele de apel. Observând considerentele propriu-zise ale deciziei atacate reiese că instanța de apel a prezentat atât situația de fapt care a rezultat din probele administrate, pe care le-a interpretat coroborat, a încadrat în drept această situație de fapt și a răspuns fiecăruia dintre motivele de apel, argumentând de ce nu pot fi reținute susținerile recurentului atât din cererea care a făcut obiectul judecății în fața primei instanțe, cât și din apel și formulând un raționament logico-judiciar coerent. Recurentul a mai susținut că instanța de apel relatează situația de fapt, astfel cum rezulta din probele dosarului, fără a verifica validitatea unui înscris cu efect juridic, în sensul de a cerceta conformitatea conținutului lui cu realitatea. Or, așa cum reține și instanța de judecată, nu este suficient să se pretindă existența unei situații de fapt, cea reală, în viziunea recurentului, aceasta trebuie să fie și dovedită pentru a fi relevantă pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Recurentul a mai susținut că instanța de apel a deplasat verificarea faptelor vecine si conexe faptului negativ invocat în apărare de acesta (neremiterea sumei de bani) pe tărâmul identificării "nesincerității susținerilor sale" și că sub argumentul verificării "sincerității susținerilor" din cuprinsul cererii de chemare în judecata, la pag. 25 alin. (6) - pag. 28, alin. (4) din decizia recurată sunt enumerate considerente care constituie prezumții judiciare dezvoltate pentru "lămurirea unor susțineri invocate în cererea de chemare în judecata, care nu concorda intru totul cu cele atestate de actele juridice depuse la dosar" (pag. 26, alin. (6), decizie recurata). Din considerentele instanței de apel, în care se analizează pe larg argumentele din cererea de chemare în judecată și apel, nu rezultă, contrar susținerilor recurentului, că scopul instanței de apel ar fi fost verificarea "sincerității" acestuia, ci dovedirea sau nu, raportat la probele administrate în cauză a situației de fapt afirmată în cererea de chemare în judecată. În cadrul celui de-al doilea punct al motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut că prin decizia atacată au fost incorect aplicate regulile legale privind eficienta înscrisurilor sub semnătura privată "absolutizându-se nepermis" forța probatorie a acestora, "absolutizându-se" toate clauzele contractelor de împrumut și dându-se prevalență formalităților în defavoarea fondului raportului juridic dedus judecații. Din motivarea în fapt a acestor susțineri se observă că recurentul este în realitate nemulțumit de modul în care instanța de apel a interpretat, prin raportare la celelalte probe administrate în cauză, conținutul contractului de împrumut, mențiunile care se regăsesc în cadrul acestuia, incluzându-le pe cele scrise de mână de către recurent și semnătura acestuia, pentru a ajunge la concluzia că s-a dovedit remiterea sumei de bani împrumutate. Ținând cont că aprecierea forței probante a probelor administrate în cauză, modul în care acestea au fost interpretate în mod coroborat pentru a determina situația de fapt existentă în cauză, ține de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia, iar în recurs potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi formulate decât critici de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să identifice în continuare aceste critici de nelegalitate. Astfel, faptul că împrumutul de consumație este un contract real care i-a naștere la momentul remiterii sumei de bani sau a bunurilor împrumutate nu a făcut obiect de controversă în cauză, instanța de apel reținând din interpretarea probelor administrate că s-a făcut această dovadă. Recurentul este nemulțumit de faptul că instanța de apel a dedus acest fapt, printre altele, din prezența mențiunii olografe "bun și aprobat" cu arătarea sumei în cifre și litere la finalul celor două contracte de împrumut, alături de semnătura recurentului, coroborată cu mențiunile tehnoredactate de la art. 2.2 din contract, potrivit cărora "împrumutatul atesta primirea integrala a sumei împrumutate, prezentul contract ținând loc de chitanța doveditoare a acordării împrumutului". Pentru a susține nelegalitatea raționamentului instanței de judecată recurentul a făcut referire la: - art. 1203, art. 1776, art. 1864 din C. civ. 1864 (potrivit cărora proba contrara prin martori ar fi admisibilă în caz de frauda, dol sau violenta, chiar împotriva mențiunilor ce ar relata fapte ale părților), fără a menționa concret în ce mod instanța de apel a încălcat aceste dispoziții, în condițiile în care în apel au fost audiați și martori, instanța de apel analizând pe larg în hotărâre valoarea probatorie a acestor declarații; - faptul că interpretarea instanței de apel a înscrisurilor ce constată împrumuturile ar ignora regulile legale de interpretare a convențiilor, fără a arăta care dintre aceste reguli ar fi fost încălcate de instanța de apel, recurentul nefăcând altceva decât să susțină propria variantă de interpretare, prin raportare și la alte înscrisuri administrate în cauză, pentru a ajunge la situația de fapt afirmată de acesta; - faptul că doctrina și jurisprudența nu ar fi interpretat art. 1180 C. civ. 1864 ca fiind incident și în cazul chitanțelor doveditoare ale acordării împrumutului, de unde ar rezulta că această mențiune din contracte ar fi nefireasca, susținere care tinde tot la contestarea modului în care instanța de apel a interpretat coroborat probele administrate în cauză și la valoarea probatorie acordată mențiunii olografe "bun și aprobat" cu arătarea sumei în cifre și litere la finalul celor două contracte de împrumut, alături de semnătura recurentului, coroborată cu mențiunile tehnoredactate de la art. 2.2 din contract, potrivit cărora "împrumutatul atesta primirea integrala a sumei împrumutate, prezentul contract ținând loc de chitanța doveditoare a acordării împrumutului". Astfel, pretinderea încălcării acestor dispoziții legale nu are o susținere în motivarea lor în fapt, în cadrul căreia se tinde tot la reinterpretarea probelor administrate în recurs, deci la verificarea temeiniciei raționamentului instanței de apel, iar nu a legalității acestuia. Recurentul a mai susținut că s-a omis să se observe că mențiunea olografă "bun și aprobat pentru suma de 430.000 euro" este adăugată ulterior semnării actului tehnoredactat și nu înainte de semnarea sa, cum prevede legea. Nu se poate reține vreo nelegalitate a deciziei atacate sub aspectul existenței vreunei astfel de omisiuni, atâta timp cât în considerentele sale instanța de apel a reținut că nu s-a contestat scrisul sau semnătura, deci nu s-a susținut că aceste mențiuni ar fi fost adăugate de către altcineva ulterior. Mai este de reținut că instanța de apel nu a pornit de la premisa că nu s-ar putea face dovada contrară pentru combaterea conținutului înscrisului subscris de o anumită persoană, în cauză fiind încuviințate probele solicitate în acest sens de către recurent, ci a constatat că din probele administrate apreciate în mod coroborat nu rezultă situația afirmată de către reclamant. În cadrul celui de-al treilea punct al aceluiași motiv de recurs s-a susținut că în decizia atacată au fost aplicate greșit prevederile art. 966 C. civ. de la 1864 raportat la art. 1576 C. civ. 1864, întrucât instanța de apel trebuia sa constate ca actului juridic de împrumut îi lipsește unul din elementele ce intra în structura cauzei, anume scopul imediat, deoarece niciuna din părți nu a avut în vedere primirea-predarea efectiva a vreunei sume de bani, ceea ce echivalează cu absenț