ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1320/2020

Ședința publică din data de 10 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 25.06.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la restituirea sumei totale plătite, de 1.840.415 RON, din care 562.880 RON, reprezentând echivalentul a 147.720 USD achitați în perioada 21 septembrie 2008 până în mai 2009; 908.200 RON, reprezentând echivalentul sumei de 227.050 USD, dați pârâtului în perioada septembrie 2009 și până în februarie 2012, sumă pe care i-a dat-o cu titlu de împrumut, pentru diversele cheltuieli ale acestuia, ori de câte ori avea nevoie; 31.817,5 RON, reprezentând echivalentul sumei de 7.150 EURO, dați pârâtului în perioada septembrie 2009 și până în februarie 2012, sumă pe care i-a dat-o cu titlu de împrumut, pentru diversele cheltuieli ale acestuia, ori de câte ori avea nevoie; 129.950 RON dați pârâtului în perioada septembrie 2009 și până în februarie 2012, sumă pe care i-a dat-o cu titlu de împrumut, pentru diversele cheltuieli ale acestuia, ori de câte ori avea nevoie; 86.400 RON, 43.550 RON, 29.592,5 RON - reprezentând echivalentul sumei de 6.650 EURO, 2.225 RON - reprezentând echivalentul sumei de 500 EURO, 13.800 RON - reprezentând echivalentul sumei de 3.450 USD și 4.000 RON - reprezentând echivalentul sumei de 1.000 USD, toate actualizate cu dobânda legală potrivit dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, cu obligarea acestuia la restituirea sumelor de același gen și în același cuantum ca acelea predate de reclamantă, precum și obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1191/19.10.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/19.10.2016 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B..

Prin decizia nr. 733A din 12 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. și a anulat, ca netimbrat, apelul incident formulat de apelantul-pârât B..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care aceasta avea la îndemână remediul juridic oferit de art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Precizează recurenta că în apel a criticat tocmai faptul că instanța de fond nu a calificat corect obiectul și cauza litigiului pe baza probelor și a susținerilor reclamantei, că în condițiile în care a constatat existența unor neconcordanțe între motivarea în fapt a unei cereri și temeiul legal al acesteia, instanța avea obligația de a califica în mod corect aceste aspecte prin punerea or în discuția părților în condițiile art. 22 alin. (1) pct. 2 și 4 C. proc. civ.

Recurenta consideră că, prin criticile formulate în apel, a explicitat pretențiile cuprinse în cererile de la fond, acestea vizând, de fapt, justificarea concretă a tuturor sumelor de bani solicitate, natura acestora dar și conturarea elementelor definitorii ale contractului consensual pentru livrare de mărfuri.

Argumentele aduse în sprijinul criticii subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează următoarele aspecte.

Un prim aspect vizează faptul că instanța de apel a reținut greșit în considerente că relațiile dintre părți s-au derulat numai în perioada 2001-2009 prin trimitere la contractul real de împrumut deși, în mod real, sumele de bani pentru achiziționarea de mărfuri viitoare au fost remise intimatului până în 2012, conform înscrisurilor olografe existente la dosar.

Un alt argument vizează faptul că instanța de apel a analizat în mod pur formal și superficial înscrisurile existente la dosar fără a lua în considerare semnificația juridică deosebită a acestora.

Următorul aspect vizează faptul că analiza din considerentele deciziei, legată de folosirea înscrisurilor și în alte cauze decât cea pendinte, este în afara cadrului procesual al litigiului, neavând nicio relevanță pentru soluția pronunțată în speță.

Consideră recurenta că instanța de apel reține greșit în considerentele deciziei că cererea completatoare și precizatoare formulată în cadrul dosarului Tribunalului Vâlcea nr. 12063/302/2014 a avut alt obiect, dat fiind faptul că ambele cauze au același obiect, motivarea fiind astfel neavenită.

Un ultim argument vizează faptul că statuările instanței de fond și cele ale instanței de apel cu privire la obiectul real al litigiului confirmă faptul că niciuna dintre instanțe nu a putut delimita în mod real nici obiectul concret al cauzei și nici temeiul juridic aplicabil speței.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursului, în cuprinsul căruia s-a apreciat că susținerile formulate de recurenta-reclamantă se încadrează în motivele de casare invocate și s-a precizat că recursul este admisibil în principiu.

Potrivit dispozițiilor instanței cuprinse în încheierea de ședință din data de 1 martie 2019, raportul asupra admisibilității recursului a fost comunicat părților din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă A. a formulat un punct de vedere asupra raportului întocmit, achiesând la concluziile acestuia.

Intimatul-pârât B. a depus un punct de vedere la raport prin care a învederat că recursul este nul deoarece recurenta nu a atașat cererii de recurs taxa judiciară de timbru de 50% din taxa datorată la suma contestată.

Prin încheierea din 6 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a admis în principiu recursul formulat de declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 733 A din 12 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 15 mai 2020, cu citarea părților, cauza fiind amânată la 26 iunie 2020.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Recurenta-reclamantă A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli fiind și cele referitoare la calea de atac a apelului.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv. Apelul este limitat nu doar de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță, ci și de ceea ce s-a apelat.

Așadar, apelul vizează problemele de fapt și de drept deduse judecății care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Recurenta-reclamantă critică decizia sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece instanța de apel, cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 alin. (1) pct. 2 și 4 C. proc. civ., a apreciat eronat că reclamanta a modificat în apel obiectul și cauza acțiunii prin critici noi, deși acestea reprezentau explicitări ale cererii inițiale în sensul prevăzut de art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabilește obiectul și limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Așadar, limitele învestirii instanței de judecată sunt stabilite de către părțile în litigiu, prin cererile și apărările lor.

Obligația judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută și de dispozițiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât și al părților între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității. Pentru aceasta se impune a se stabili cu precizie obiectul și cauza acțiunii, dându-se calificarea juridică exactă, chiar și dincolo de formularea posibil imprecisă a reclamantului, pornindu-se de la conținutului cererii de chemare în judecată inițiale, cu precizăile sau modificările realizate în condițiile legii.

În aplicarea acestui principiu de drept, dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi"; astfel, instanța de apel fiind chemată să controleze și să judece numai ceea ce a judecat prima instanță, înseamnă că în apel nu este posibil să se modifice elementele stabilite la instanța de fond și nici să se formuleze cereri noi.

Totodată, potrivit doctrinei, sensul dispozițiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ. este acela că explicitarea pretențiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe nu constituie cereri noi în apel și nici nu reprezintă încălcarea limitelor devoluțiunii determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță.

Contrar susținerilor recurentei, critica referitoare la nesocotirea de către instanță a precizărilor necesare a lămuri cadrul acțiunii cât privește obiectul, cauza și temeiul de drept invocat este neîntemeiată.

Instanța în mod corect a constatat în primul rând că prin acțiunea dedusă judecății, din argumentarea în fapt a cererii, recurenta-reclamantă a solicitat restituirea mai multor sume de bani pe care le-a dat pârâtului cu titlu de împrumut în perioada septembrie 2008- februarie 2012, aspect confirmat de către aceasta prin cererile precizatoare depuse la dosarul de fond .

De asemenea, în condițiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii de restituire a sumelor acordate pârâtului, cu titlu de împrumut, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 1584, art. 1582 și art. 1586 din C. civ. de la 1864, curtea de apel a constatat cu justețe că examinarea cauzei în primă instanță din perspectiva prevederilor art. 1576 C. civ. de la 1864 a fost corectă, iar analizarea pretențiilor reclamantei din perspectiva altor prevederi legale (art. 965 C. civ. de la 1864-contract de vânzare a unor bunuri viitoare) echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

De altfel, instanța de apel a examinat toate temeiurile de drept și de fapt invocate în acțiune și a indicat raționamentul pentru care nu a reținut susținerile reclamantei.

Au fost analizate dispozițiile de drept invocate (art. 966, 1004 și 1092 alin. (1) din C. civ. de la 1864) și au fost indicate motivele pentru care acestea au fost considerate neincidente în cauză.

Ca urmare, nu poate fi validată susținerea recurentei potrivit căreia, instanța în virtutea rolului activ ar fi trebuit să deducă că aceasta a înțeles să invoce și un alt temei juridic în justificarea pretențiilor deduse judecații, pe care să-l pună în discuția părților, de vreme ce, prin reglementarea acestui principiu, legiuitorul nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți, acesta neputând iniția cereri pe seama părților în litigiu, ci doar de a le da calificarea corectă, cu atât mai mult cu cât reclamanta a beneficiat pe parcursul procesului de asistență de specialitate printr-un avocat ales.

Recurenta-reclamantă A. și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia recurată este nemotivată și cuprinde motive contradictorii, deoarece, pe de o parte, reanalizarea înscrisurilor olografe de către instanța de apel a fost superficială și incompletă și, pe de altă parte, cererea completatoare și precizatoare formulată în cadrul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea ar fi avut alt obiect decât cel din cauza pendinte, motiv pentru care instanța de fond și cea de apel nu au putut delimita obiectul real al litigiului și nici temeiul juridic.

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În legislația națională, respectiv în cuprinsul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse în recurs, că prin decizia civilă recurată s-a răspuns argumentat tuturor criticilor din cererea de apel, arătându-se de o manieră coerentă și judicioasă care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care s-a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală.

De asemenea instanta de apel, reanalizând probele administrate în cauză legate de aceste împrejurări, a reținut că aceleași înscrisuri olografe au fost depuse de către reclamantă și în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea, având ca obiect constarea nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/2008 la BNP C. privind suma de 150.000 USD împrumutați reclamantei de către pârâtul B., constatându-se că sumele din aceste înscrisuri s-au achitat pârâtului ca avans pentru mărfuri viitoare pe care pârâtul nu le-a mai furnizat. Acțiunea cu acest obiect a fost respinsă în mod "definitiv", iar în pricina pendinte, s-a solicitat a se restitui aceste plăți care au constituit dovada unei convenții de împrumut dat pârâtului, instanța de fond în mod legal și temeinic constatând că nu sunt îndeplinite cerințele unui contract de împrumut conform art. 1576 și următoarele C. civ.

Ca urmare, față de argumentele anterior prezentate nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată și nici o contradicție între considerentele expuse în justificarea raționamentului instanței de control judiciar sau o motivare străină de natura cauzei, situație care exclude incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Raportat la cele menționate, susținerea recurentei-reclamante vizând nelegalitatea deciziei în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ. apare ca nefondată, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 733 A din 12 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie urmând a fi respins ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 733 A din 12 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.