ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 800/2020

Ședința publică din data de 25 martie 2020

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 31 iulie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B., C. și D., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la restituirea sumei de 201.344,76 RON, reprezentând suma achitată de reclamantă în urma procedurii de executare silită derulată în dosarul execuțional nr. x/2016 al BEJ E., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1108 pct. 3 C. civ. de la 1864.

Tribunalul Iași, secția I civilă, prin sentința nr. 662 din 12 aprilie 2018, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții D. și C. prin întâmpinări. A admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.. I-a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantei suma de 201.377,76 RON, cu titlu de sumă suportată de reclamantă, în calitate de garant ipotecar, în dosarul execuțional nr. x/2016 al BEJ E.. I-a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantei suma de 6132 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1654 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis, în parte, cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 662/2018, formulată de reclamantă. A dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul că în considerentele și dispozitivul respectivei sentințe se va menționa obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 201.344,76 RON, cu titlu de sumă suportată de reclamantă în calitate de garant ipotecar în dosarul execuțional nr. x/2016 al BEJ E., în loc de obligarea pârâților la plata sumei de 201.377,76 RON. A respins cererea de îndreptare eroare materială strecurată în cuprinsul sentinței în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată. A admis cererea de completare a sentinței civile nr. 662/2018 formulată de reclamantă. A dispus obligarea pârâților să plătească reclamantei dobânda legală la suma de 201.344,76 RON, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată (31 iulie 2017) până la data plății efective.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia nr. 270 din 22 mai 2019, a respins apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 662/2018 pronunțată de tribunal. A obligat-o pe apelantă la plata sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A..

Prin decizia nr. 271 din 22 mai 2019, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 1654/2018 pronunțată de tribunal. I-a obligat pe apelanți la plata în favoarea intimatei A. a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 270 din 22 mai 2019 a declarat recurs pârâta C..

Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A considerat că în ceea ce o privește, întrucât nu s-au efectuat acte de executare silită, sunt îndeplinite condițiile invocării prescripției dreptului de a mai formula cereri împotriva sa.

A criticat motivarea instanței, realizată, în opinia recurentei, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, arătând că, deși există facultatea pentru creditor de a se îndrepta împotriva oricărui debitor ce răspunde solidar în temeiul art. 1042 C. civ., indicat de curtea de apel, recurenta nu a invocat imposibilitatea urmăririi separate a debitorilor ci a susținut că acest aspect se poate realiza cu respectarea normelor în vigoare. Or, în cazul recurentei, nu s-a efectuat cerere de urmărire silită de către creditor, nu a fost notificată privind scadența anticipată a creditului sau în legătură cu punerea acestuia în executare, menționând că până la formularea acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar nu a cunoscut aspecte referitoare la derularea contractului.

A învederat astfel că raționamentul instanței de apel este corect doar în ceea ce îi privește pe debitorii D. și B., iar nu și în privința sa.

A apreciat că instanța a realizat o greșită interpretare a legii și o greșită încadrare legală a situației deduse judecății, considerând că instanța nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1596 și art. 1597 C. civ., ci a reținut doar aspecte de solidaritate, fără a avea în vedere textele invocate prin cererea de apel și întâmpinare și fără a avea în vedere situația de fapt.

În concret, a arătat că subrogația, indiferent că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 1108 din vechiul C. civ., fie că se întemeiază pe dispozițiile art. 1596 din noul C. civ., reținut de către instanță, presupune că noul creditor are împotriva debitorilor, drepturile pe care le avea creditorul în drepturile căruia s-a subrogat, însă nu poate dobândi acele drepturi pe care creditorul inițial nu le avea. Or, reclamanta s-a subrogat și a dobândit doar acele drepturi care mai existau și pe care creditorul inițial le mai avea împotriva debitorilor săi.

De asemenea, a arătat că în raport de actele existente la dosar și a copiilor dosarelor de executare depuse, precum și aspectelor indicate de reclamantă, a rezultat că aceasta a preluat drepturile creditorului din dosarul menționat față de persoanele împotriva cărora s-a cerut, obținut și realizat executarea silită.

Având în vedere că în ceea ce o privește pe recurentă, creditorul inițial nu a realizat niciun act de executare silită, în opinia sa, a pierdut drepturile pe care le avea, prin împlinirea termenului de prescripție. Întrucât recurenta nu a primit niciun document privind contractul de credit, nu a cunoscut stadiul creditului, dacă a fost achitat sau nu și nu a putut opune creditorului vreo excepție sau altfel de apărare, instanța de apel a realizat o greșită interpretare a legii.

A susținut astfel că instanțele nu au luat în considerare că nerealizându-se niciun act de executare în ceea ce o privește, dreptul creditorului s-a prescris, iar obligația a devenit imperfectă, creditorul ulterior neputând prelua decât un astfel de drept.

A considerat că, în temeiul art. 1597 alin. (2) teza finală C. civ., are dreptul de a invoca împotriva reclamantei apărările pe care le putea invoca față de creditorul inițial.

Mai mult, a învederat că la 6 decembrie 2013, ulterior formulării cererii de executare silită, contractul inițial a fost modificat prin actul adițional nr. x, act pe care recurenta nu l-a semnat.

Prin întâmpinarea formulată de intimata - reclamantă A., s-a invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în subsidiar, dacă se va aprecia incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta - reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 februarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat împotriva deciziei nr. 270 din 22 mai 2019 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 11 martie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta a criticat, în esență, decizia pronunțată în apel pentru greșita aplicare a principiului solidarității pasive a debitorilor, în condițiile în care în privința sa nu a fost efectuat niciun act de executare.

Asemenea susțineri sunt însă nefondate.

Prin criticile formulate, recurenta, prevalându-se de dispozițiile art. 1596 și art. 1597 din noul C. civ., a susținut că intimata - reclamantă are împotriva sa doar acele drepturi pe care le avea creditorul în drepturile căruia s-a subrogat și având în vedere că împotriva sa nu a fost inițiată nicio executare silită, creditorul inițial a pierdut drepturile pe care le avea, prin împlinirea termenului de prescripție.

În speță, prin contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x din 27 februarie 2009, intimata - reclamantă A. s-a obligat să garanteze cu imobilul proprietate personală contractul având ca obiect creditul acordat de F. debitoarei B. și codebitoarei C.. Ulterior, au fost încheiate trei acte adiționale la contractul de credit, prin care s-au acordat unele facilități de restituire a creditului și a fost cooptat, în calitate de debitor, și intimatul - pârât D..

Întrucât împrumutații nu și-au executat obligația din contractul de credit, creditoarea F. a solicitat și obținut încuviințarea executării silite a contractului de garanție imobiliară semnat de intimata - reclamantă.

Se observă că intimata - reclamantă, în vederea păstrării imobilului care a făcut obiectul contractului de garanție imobiliară, s-a subrogat în drepturile creditorului inițial, prin plata efectuată în contul debitului datorat de intimații - pârâți G. și recurentă.

În raport de dispozițiile C. civ., subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.

Prin urmare, subrogația intervine în situația în care o persoană îl plătește pe titularul creanței însoțită de o garanție asupra bunului respectiv. Persoana care plătește datoria altuia, fără intenția de a-l gratifica, se subrogă în drepturile creditorului plătit devenind titular al creanței respective.

În ceea ce privește dreptul la acțiune al intimatei - reclamante față de recurentă și intimații - pârâți, acesta s-a născut de la data la care a operat subrogația, respectiv din momentul plății pe care a făcut-o în folosul creditorului inițial, de la acest moment începând să curgă și termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în restituirea sumelor plătite în cadrul procedurii de executare silită pentru creditul contractat de pârâți.

De asemenea, după cum au reținut și primele instanțe, art. 1045 din C. civ. de la 1864 stipulează în sensul că acțiunea intentată împotriva unuia dintre debitorii solidari face să se întrerupă prescripția împotriva tuturor.

Nu pot fi astfel primite criticile recurentei potrivit cărora ar fi intervenit prescripția dreptului reclamantei, întrucât actele de executare nu au privit-o, atâta timp cât prin contractul de garanție imobiliară s-a instituit o obligație solidară a debitorilor.

Referitor la acest aspect, se constată că prin contractul de credit nr. x din 27 februarie 2009 (art. 7.1 lit. f) s-a prevăzut că împrumutații sunt solidari răspunzători față de bancă pentru îndeplinirea obligațiilor de plată, banca putându-se îndrepta împotriva oricăruia dintre împrumutați pentru întreaga sumă de plată.

Ca atare, în mod corect s-a constatat de către instanța de apel că în cauză este aplicabil principiul solidarității pasive a debitorilor, ale cărui efecte s-au produs la data semnării contractului de garanție imobiliară pentru acordarea creditului, neavând relevanță efectuarea unor acte de executare silită numai împotriva unora din debitori.

Conform art. 1039 C. civ., "obligația este solidară din partea debitorilor când toți s-au obligat la același lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate".

Efectul principal al solidarității pasive constă în obligația fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, fiecare dintre aceștia putând fi urmărit de creditor pentru întreaga sumă.

Totodată, urmărirea unuia dintre codebitori nu împiedică urmărirea și a celorlalți, potrivit art. 1043 C. civ. "acțiunea intentată contra unuia dintre debitori nu oprește pe creditor de a exercita asemenea acțiune și în contra celorlalți debitori".

În ceea ce privește efectul secundar al solidarității pasive, acesta derivă din dispozițiile art. 1056 C. civ., care stipulează în sensul că un codebitor solidar reprezintă pe ceilalți codebitori în toate actele care au drept scop să stingă sau să micșoreze obligația, același principiu aplicându-se și actelor care tind la păstrarea, conservarea obligației solidare.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora că raționamentul instanței de apel este corect doar în ceea ce îi privește pe debitorii G., în privința sa realizându-se o greșită interpretare a legii și o greșită încadrare legală a situației deduse judecății, Înalta Curte constatând că în cauză, regimul juridic al obligațiilor solidare a fost pe deplin respectat, instanțele anterioare aplicând și interpretând corect dispozițiile legale incidente.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul, ca nefondat.

Văzând solicitarea intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurentă la plata sumei de 4733 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 270 din 22 mai 2019 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Obligă pe recurentă la 4733 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2020.