ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1025/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 255 600 RON (echivalentul a 60000 USD) actualizată la data plății în funcție de cursul BNR, plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii de chemare în judecată și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul și-a majorat pretențiile solicitând și restituirea sumei de 15 373,45 RON cu dobânda legală

Tribunalul Iași, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 17/2020 din 29 ianuarie 2020, pronunțată de a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 60132,86 RON și dobânda legală calculată de la data pronunțării instanței de fond și până la plata efectivă a sumei; a admis în parte cererea accesorie și a obligat pârâta să achite reclamantului 23095 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Prin încheierea din 18.05.2020 instanța de fond a dispus respingerea cererii formulată de B. S.R.L. și din oficiu, a dispus îndreptarea erorii din considerentele sentinței 17/29.01.2020 a Tribunalului Iași în dosarul x/2019 al Tribunalului Iași, în sensul că se va adăuga la primul paragraf de pe pagina 6, după mențiunea "suma de 690 RON" și mențiunea "25.07.2017 - suma de 7.835 RON".

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia nr. 428/2020 din 30 septembrie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 17/2020 din 29 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă; a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 17/2020 din 29 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat intimata-pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească apelantului reclamant A. și suma de 48030 USD RON reprezentând împrumut nerestituit, precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data introducerii prezentei acțiuni, 23.04.2019 și până la data plății efective; a obligat intimata-pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească apelantului reclamantul A. suma de 9319,72 cheltuieli de judecată în apel din care 6812 RON reprezentând onorariu avocat și 2507,72 RON taxă de timbru și au fost menținute dispozițiile sentinței apelate ce nu contravin deciziei.

Împotriva acestei decizii pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situației de fapt și a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în mod greșit a reținut instanța de apel că sentința primei instanțe a fost motivată, astfel încât decizia de respingere a cererii de apel formulate de pârâtă este nelegală.

După o prezentare detaliată a susținerilor din cererea de apel privind sentința apelată și a nemulțumirilor privind reținerile primei instanțe, recurenta - pârâtă consideră că instanța de apel nu face decât să reitereze argumentele primei instanțe, să susțină că ele sunt clare și suficiente pentru a explica și justifica soluția pronunțată, însă considerentele primei instanțe nu fac decât să afirme că prevederile art. 2 din contract indică și termenul de restituire, fără să explice de ce a interpretat contractul în acest fel.

În urma prezentării unor fragmente din decizia recurată, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel este cea care interpretează și completează raționamentul primei instanțe, întrucât din considerentele sentinței nu rezultă niciunul dintre aceste argumente, ele nu sunt tratate nici măcar minimal.

Recurenta-pârâtă consideră că în mod nelegal a respins instanța de apel prin încheierea din 16.09.2020 excepția insuficientei timbrări a cererii de apel formulate de reclamantul A., invocată de pârâtă prin întâmpinarea la apelul formulat de reclamantul A..

Totodată, susține că în mod greșit a interpretat instanța de apel cererea pârâtei ca echivalând cu o cerere de reexaminare a taxei de timbru, pe care nu ar fi avut calitatea de a o formula, iar instanța de apel putea reveni asupra taxei de timbru puse în vedere apelantului întrucât nu s-a pronunțat anterior prin vreo încheiere interlocutorie cu privire la cuantumul taxei.

În opinia recurentei-pârâte în mod nelegal și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material a reținut instanța de apel că prevederile contractului de creditare nr. x/22.02.2017 justifică admiterea apelului reclamantului A. și respectiv a cererii de chemare în judecată.

După prezentarea obligației principale din contractul de creditare și a unor fragmente din decizia recurată privind obiectul principal al contractului, recurenta-pârâtă apreciază că reținerea instanței de apel nu este corectă, raportat la obiectul contractului încheiat între părți privit prin prisma reglementărilor art. 1171 C. civ.

În urma prezentării aspectelor doctrinare privind clasificarea contractelor în funcție de obligațiile acestora (unilateral sau sinalagmatic), a unor opinii teoretice privind durata contractului, recurenta-pârâtă apreciază că, în contractul nr. x/22.02.2017 nu este reglementat un astfel de termen, nici pentru îndeplinirea obligației principale a reclamantului de a credita societatea, nici pentru restituirea creditărilor, instanța de apel a abordat această chestiune sumar în considerentele deciziei recurate, nemotivând de ce rezultă din clauzele contractului că durata de 12 luni prevăzută la art. 2 din contract reprezintă și o clauză de stabilire a termenului de restituire a eventualelor împrumuturi pe care ar fi urmat să le efectueze reclamantul.

În continuarea motivării recurentele-pârâte au prezentat regulile de interpretare a contractelor și au apreciat că dispoziția prevăzută în art. 4.1 bulina a 2-a din contractul de creditare indică că nu a fost stabilit un termen de restituire a împrumutului, întrucât restituirea depinde de existența disponibilului în casieria unității.

Recurenta-pârâtă susține că înscrisul invocat de reclamant, contractul de creditare nr. x/22.02.2017, nu are forță probantă în cauză, prezentând în continuare nemulțumirile sale privind reținerile primei instanțe.

În opinia recurentei-pârâte în mod greșit a reținut instanța de apel că toate sumele indicate de către reclamant sunt creditări efectuate în temeiul contractului nr. x/22.02.2017, sens în care în mod greșit a admis apelul și cererea de chemare în judecată.

În continuarea motivării după ce a prezentat depunerile efectuate de către reclamant la care se fac alte mențiuni decât cea de creditare în temeiul contractului nr. x/22.02.2017 și un fragment din decizia recurată privind lipsa dovezii încasării respectivelor sume cu alt titlu decât cel al creditării sau a altor raporturi juridice în baza cărora reclamantul ar datora sume de bani pârâtei, recurenta-pârâtă apreciază că reținerea instanței de apel este greșită.

Recurenta-pârâtă susține că dacă toate aceste depuneri nu ar fi avut nici o specificație, atunci ar fi putut presupune că toate aceste plăți au un regim unitar și ar fi putut fi subsumate, eventual, raporturilor juridice de creditare, însă atât timp cât pentru unele plăți reclamantul a precizat clar că reprezintă creditări, iar pentru altele nu, solicită să se rețină că acele depuneri în privința cărora la data plății nu era specificată natura lor juridică de creditări, nu pot fi considerate ca fiind sume plătite de către reclamant în temeiul contractului de creditare nr. x/22.02.2017 sau cu titlu de creditare, separat de acest contract.

Ultima critică prezentată de către recurenta-pârâtă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate atât de către prima instanță cât și de către instanța de apel.

Analizând cu prioritate excepțiile nulității recursurilor, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., precum și ale art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente:

Prealabil este de menționat că argumentele în susținerea soluției vizează implicit și criticile privind încheierile din data de 16 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate.

De altfel, simpla relatare a principalelor etape ale procesului, a situației de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părți, a unei analize presupus superficiale a contractului de creditare, nu pot fi suficiente pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situația de fapt și nu are caracter devolutiv, astfel că recurentul trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

Astfel, se constată că deși recurenta - pârâtă C. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nu a formulat critici ce ar putea face o posibilă încadrare a acestora într-unul din motivele de recurs invocate.

De aceea, atunci când se constată de către instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, întrucât nu orice nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În speță, recurenta, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Astfel, în susținerile prezentei căi de atac, recurenta și-au structurat recursul invocând critici de netemeinicie cu privire la modul de evaluare a situației de fapt, reproșând instanței de apel faptul că nu a examinat în mod corect sentința apelată, sau în sensul greșitei evaluări a probatoriului administrat, cu referire la criteriile pentru stabilirea corectă a depunerilor efectuate de către reclamant sau nemulțumirile privind reținerile primei instanțe.

Or, se reține că instanța de apel este suverană în a evalua forța probantă a probatoriului administrat, iar modul în care aceasta a înțeles să dea eficiență acestuia nu poate fi supus controlului judiciar, întrucât antamează aspecte de netemeinicie.

Astfel fiind, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea soluției hotărârii recurate și fără să combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze astfel de critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta se limitează numai la a-și arăta nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a înțeles să interpreteze probatoriul administrat, a modului de stabilire a situației de fapt a cauzei și a reținerilor primei instanțe.

Or, nu se poate considera că aceste afirmații ale recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

În realitate, prin criticile invocate în susținerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la schimbarea soluției instanței de apel sau la reaprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuție în această etapă procesuală.

Prin urmare, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurenta-pârâtă privind modalitatea de stabilire a situației de fapt și a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea nulității recursului, prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate.

Totodată, deși motivele de recurs au fost încadrate formal în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., criticile nu pot fi nici încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ. în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488, nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Față de considerentele expuse, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) din același Cod, va anula recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimatul-reclamant A., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.300 RON către intimatul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 428/2020 din 30 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 4.300 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2021.