Decizia nr. 1415/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul și valoarea cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 13.02.2017, reclamantul A. a solicitat, în nume propriu și în numele Sindicatului Independent Funcționari Publici, Personal Contractual CAS Dâmbovița și Administrație Publică, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 de euro, pentru grave acuze de natură să aducă atingere imaginii sale personale, onoarei, demnității, cât și imaginii instituției al cărei președinte este. La termenul de judecată din 23.04.2018, tribunalul a luat act de renunțarea reclamantului Sindicatul Independent Funcționari Publici, Personal Contractual CAS Dâmbovița și Administrație Publică, la judecata acțiunii. Prin sentința civilă nr. 2851/12.09.2018, Judecătoria Târgoviște a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița. În ședința publică din 12.03.2018, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că prezenta acțiune este formulată doar în calitate de persoană fizică, nu și în calitate de reprezentant al Sindicatului Independent Funcționari Publici și Personal Contractual al CASJ Dâmbovița, iar prejudiciul solicitat este în cuantum de 50.000 euro, cu titlu de daune morale. În privința drepturilor personale nepatrimoniale încălcate, acestea sunt cele prevăzute de art. 72 C. civ., art. 74 lit. b) C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița Prin sentința nr. 1669/22.10.2018, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a contravalorii în RON, la data plății, a sumei de 2000 euro, cu titlu de daune morale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 1956/10.09.2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a admis apelul pârâtei; a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta B. la plata, către reclamantul A., a sumei de 1000 euro, daune morale; a menținut în rest dispozițiile sentinței civile; a respins cererea reclamantului A. pentru acordare cheltuieli de judecată; a obligat reclamantul-apelant A. la plata, către pârâta-apelantă B., a sumei de 1050 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A., precum și pârâta B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant A. a învederat următoarele aspecte: -Hotărârile pronunțate în ciclurile procesuale anterioare vin în contradicție cu dispozițiile legale în materie; -Cuantumul despăgubirilor acordate este simbolic, raportat la gravitatea faptelor pârâtei și la culpa gravă cu care au fost săvârșite acestea; -Împrejurarea că recurentul-reclamant a fost reales președinte al Sindicatului din cadrul Casei de Asigurări de Sănătate Dâmbovița cu procent de 98%, reprezintă un argument în plus în sprijinul măririi cuantumului despăgubirilor acordate, realegerea cu vot covârșitor reprezentând tot o formă de reparație morală, venită de această dată din partea membrilor de sindicat, care îl cunosc direct și personal pe recurent și nu se îndoiesc de probitatea morală a acestuia; - Efectele afirmațiilor vulgare făcute de către intimata-pârâtă s-au extins dincolo de cercul restrâns al membrilor de sindicat, fiind comentate de medicii Afiliației Casei Județene de Sănătate Dâmbovița, de persoane din municipiul Târgoviște, unde recurentul este o persoană cunoscută, de persoane din cadrul conducerii centrale a Sindicatului Meridian, al cărui vicepreședinte pe țară este acesta. În acest fel, afirmațiile calomnioase și vulgare au afectat viața publică a recurentului, dar și viața privată, fiind cunoscute și de către soția și fiul acestuia; - Deși instanța de apel reține că recurentul nu a dovedit atingerea gravă adusă prin săvârșirea faptelor ilicite de către pârâtă, respectiv că nu s-a dovedit lezarea majoră a valorilor esențiale ale demnității umane, o instanță de judecată nu poate respinge, fie și în parte, o acțiune judiciară ca nedovedită, câtă vreme nu a făcut toate demersurile necesare pentru administrarea tuturor probelor care să conducă la aflarea adevărului. În cauză, nu numai că instanța de apel nu a făcut aceste demersuri, potrivit dispozițiilor legale, dar a și respins proba testimonială propusă de recurent, prin care se dorea dovedirea efectelor negative ale afirmațiilor vulgare și calomnioase făcute de către pârâtă, la nivelul organelor centrale ale mișcării sindicale din care recurentul face parte. Recurenta-pârâtă B. a învederat următoarele aspecte: -În mod greșit instanța de apel a obligat pârâta să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 1000 euro, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale; -În cauză nu există faptă ilicită, expresia adresată de către pârâtă reclamantului fiind folosită în mod curent pentru a ilustra situația în care o persoană îi spune alteia, în mod ocult, cum să procedeze, ce să facă sau să nu facă într-o anumită împrejurare și neavând caracter jignitor; -Reclamantul nu a făcut dovada pretinsului prejudiciu, iar imaginea de lider sindical a acestuia nu a avut de suferit, deoarece în activitatea normală a instituției atare calitate nu este relevantă, iar la un an și jumătate de la producerea evenimentului reclamantul a fost reales lider sindical; -Ulterior altercației verbale, reclamantul și recurenta au apărut împreună în fotografii din presă, rezultând că au o relație de comunicare foarte bună, viața personală a acestuia nefiind afectată în vreun fel.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11.03.2020 au fost admise în principiu recursurile și fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 13.05.2020.

Apărările formulate în cauză La data de 09.12.2019 (data poștei), în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a invocat excepția de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului. Întâmpinarea recurentului-reclamant a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 13.12.2019, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 24.12.2019. La data de 18.12.2019 (data poștei), în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant, prin care a arătat că expresia folosită la adresa reclamantului nu are conotații jignitoare. La data de 09.12.2019 (data poștei), în termen legal, recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca inadmisibil. Întâmpinarea recurentei-pârâte a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 13.12.2019, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 24.12.2019. La data de 23.12.2019 (data poștei), în termen legal, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, prin care a arătat că toate chestiunile învederate prin actul procedural vizează aspecte de fapt ce nu pot fi avute în vedere de către instanța de recurs și că recurenta a fost sancționată disciplinar pentru comportamentul pe care l-a avut față de reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele argumente comune: Aspectele deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt, din perspectiva recurentului reclamant, cuantumul nejustificat de redus al daunelor morale acordate de instanțele anterioare pentru prejudiciul creat prin fapta ilicită a pârâtei (aceea a folosirii unei expresii jignitoare, de natură să afecteze imaginea publică și demnitatea reclamantului), iar din perspectiva recurentei-pârâte, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, cu consecința exonerării acesteia de plata daunelor morale la care a fost obligată de către instanța de apel, întrucât expresia folosită la adresa reclamantului nu are conotații jignitoare. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, din economia cauzei, ale cărei circumstanțe de fapt nu pot fi reluate în recurs, rezultă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtei, respectiv aceasta a proferat, la adresa reclamantului, afirmații denigratoare, de natură să afecteze imaginea celui din urmă și să îi producă un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanțele anterioare au apreciat în mod corect. Art. 72 C. civ. reține că orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. De asemenea, art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., statuează că "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". Așa cum în mod corect au reținut și instanțele devolutive, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv prin folosirea de expresii jignitoare adresate reclamantului la data de 11.08.2015, după terminarea ședinței organizată de conducerea CAS Dâmbovița, recurenta-pârâtă a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care să întrunească condițiile cerute de lege pentru a îndreptăți reclamantul la acordarea daunelor morale pentru atingeri aduse dreptului la imagine și la demnitate. Din actele și lucrările dosarului, dar și din susținerile cuprinse în apărările formulate în toate etapele procesuale, rezultă că fapta săvârșită nu a fost negată de către recurenta-pârâtă, care învederează nu că între aceasta și reclamant nu a existat o situație conflictuală care a degenerat în proferarea de expresii neconforme cu realitatea și cu normele de conduită socială din partea pârâtei la adresa reclamantului, ci faptul că expresia folosită nu ar avea un sens ofensator, situație de natură să excludă incidența răspunderii civile delictuale, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de această instituție juridică. Contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă și în acord cu statuările instanțelor anterioare, Înalta Curte constată că expresia folosită la adresa reclamantului nu poate fi asimilată proverbelor românești pe care aceasta, cu titlu exemplificativ, le expune în motivele de recurs, iar împrejurarea că pe site-uri ale unor publicații on-line, ori în anumite emisiuni sportive televizate sunt uzitate expresii similare, pe de o parte, nu este exoneratoare de răspundere în ce o privește pe recurenta-pârâtă, iar pe de altă parte corespunde unor situații de fapt străine cauzei, care nu pot fi avute în vedere, prin analogie, de prezenta instanță de recurs. Așa cum pretinde recurenta-pârâtă, într-adevăr, sensul sintagmei folosite este acela de a influența pe cineva, de a induce cuiva o anumită părere sau idee, însă forma în care a fost îmbrăcat acest mesaj are puternice conotații triviale, al căror impact este prioritar celui al sensului primar, denaturând semnificația inițială, căreia astfel îi atribuie valențe ofensatoare, de natură să aibă un impact negativ asupra dreptului la imagine și la demnitate. Prin motivele de recurs, pârâta arată că expresia respectivă este "…folosită în mod curent…" și că "…exprimă metaforic influențarea directă…" Cu toate acestea, în cauză nu au fost dovedite nici frecvența utilizării în spațiul public a unei asemenea exprimări (care să îi contureze uzualitatea), nici caracterul pretins metaforic al acesteia (în condițiile în care metafora reprezintă o figură de stil ce are drept scop creșterea expresivității unui text literar), situație față de care susținerile pârâtei sub acest aspect nu pot fi primite. Deși recurenta-pârâtă pretinde că "…o expresie care nu are un înțeles jignitor nu poate fi reținută ca faptă ilicită…", așa cum s-a arătat într-un considerent anterior, dacă înțelesul îmbracă o formă inadecvată, nepoliticoasă, inacceptabilă, injurioasă, este suficient pentru ca acea expresie să fie cauzatoare de prejudicii, deci încadrabilă în sfera ilicită civilă. Cu alte cuvinte, dacă modalitatea de comunicare este defectuoasă (în speță, jignitoare), este atrasă răspunderea delictuală, fiind fără relevanță că sensul este unul neutru, câtă vreme ceea ce ajunge la cunoștința publică este forma de exprimare. Pe de altă parte, fapta ilicită a fost săvârșită de către pârâtă în mod intenționat, pe fondul unor animozități preexistente, fiind acceptată astfel producerea daunelor morale constând în atingerea demnității și imaginii publice a părții reclamante. Așa cum în mod corect au constatat instanțele anterioare, în cauză există culpa autorului faptei ilicite, respectiv a pârâtei, care și-a dat seama de caracterul antisocial al faptei sale, a prevăzut consecințele acesteia și a urmărit ca ele să se producă, acționând cu intenția directă de a-l jigni pe reclamant. Recurenta-pârâtă pretinde că fapta a fost săvârșită "…în contextul opiniilor pe care le exprimăm în instituție…", (cu referire la o eventuală încercare a reclamantului de a influența persoane din conducere), însă Înalta Curte constată că dreptul la opinie a fost exercitat abuziv, iar pârâta invocă propria culpă atunci când susține pretinsa percepție greșită, deformată, a părții reclamante asupra efectului vătămător al valorilor protejate prin dispozițiile art. 72 și 73 C. civ. Dimpotrivă, aprecierea eronată asupra conținutului și limitelor dreptului la respectarea imaginii și demnității, respectiv a obligațiilor corelative, ce a condus la actuala stare litigioasă între părți, aparține recurentei-pârâte care, prin termenii folosiți, a depășit limitele unei exprimări neutre și inofensive, conforme limbajului permis în societate, generând prezenta răspundere civilă delictuală. Momentul pe care recurentul-reclamant l-a ales pentru a iniția demersul judiciar (la aproape un an și 7 luni de la săvârșirea faptei, cum susține recurenta-pârâtă) nu are importanță sub aspectul incidenței răspunderii delictuale, câtă vreme acest moment s-a situat în interiorul termenului de prescripție prevăzut de lege în materie. Împrejurarea că ulterior săvârșirii faptei ilicite de către recurenta-pârâtă, aceasta și recurentul-reclamant au apărut împreună în anumite fotografii, cu prilejul anumitor evenimente sărbătorite în cadrul instituției publice, nu este un fapt exonerator de răspundere civilă pentru pârâtă, nici un impediment pentru reclamant în promovarea demersului judiciar, astfel încât nu prezintă relevanță juridică în cauză. Prin urmare, întrucât în cauză au fost dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, iar criticile deduse judecății prin memoriul de recurs nu conturează o altă situație decât cea reținută de instanțele anterioare, recursul pârâtei nu poate fi primit. Referitor la recursul reclamantului, Înalta Curte reține că afirmația injurioasă a pârâtei făcută în spațiul public este de natură să cauzeze reclamantului un prejudiciu în ce privește dreptul la imagine și la demnitate, însă nu de o asemenea gravitate încât să justifice sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. Recurentul-reclamant pretinde că în cauză este vorba de o culpă gravă, astfel încât și prejudiciul se impune a fi corespunzător, și susține că funcția de director economic al Casei Județene de Sănătate a Județului Dâmbovița deținută de către recurenta-pârâtă, reprezintă o circumstanță agravantă în săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, ce trebuie sancționată ca atare. De asemenea, recurentul-reclamant arată că prin respingerea, de către instanța de apel, a probei testimoniale solicitate (cu care s-a dorit a se învedera efectele negative ale afirmațiilor vulgare și calomnioase făcute la adresa acestuia), urmată de aprecierea, ca nedovedită, a atingerii demnității, hotărârea pronunțată este contradictorie și cuprinde motive străine de natura pricinii. Referitor la aspectele circumscrise nemulțumirii recurentului-reclamant privind cuantumul despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că suma de 1000 de euro acordată de către instanța de apel cu titlu de daune morale reprezintă o reparație echitabilă, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, astfel încât afectarea imaginii sale publice nu a avut un impact care să impună supradimensionarea sumei acordate în etapa procesuală anterioară. Funcția deținută de către pârâtă la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu are relevanță, câtă vreme pe terenul răspunderii civile delictuale făptuitorul răspunde și pentru cea mai ușoară culpă, iar pârâta nu poate fi asimilată unui "…profesionist în exploatarea unei întreprinderi…", cum eronat susține recurentul-reclamant, în cauză nefiind incidentă această ipoteză reglementată de art. 1358 C. civ. Impactul pe care afirmațiile pârâtei l-a avut în viața publică și privată a reclamantului nu este de natură să schimbe convingerea instanței cu privire la dimensiunea despăgubirii de 1000 de euro acordate, în conturarea căreia au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de lege privind persoana făptuitorului, modalitatea în care fapta a fost săvârșită, valorile morale lezate, efectele negative asupra persoanei vătămate (inclusiv în ce privește realegerea reclamantului în funcția de președinte de sindicat, raportat la care pârâta susține că dovedește că imaginea acestuia nu a avut de suferit, iar reclamantul susține că este un argument pentru suplimentarea cuantumului despăgubirilor), concluzia fiind aceea că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, suma menționată este îndestulătoare. Pe de altă parte, dimensionarea prejudiciului moral este una simbolică, întrucât demnitatea, onoarea sau reputația sunt valori ce nu pot fi cuantificate, iar suma reținută de către instanța de apel este una rezonabilă și care realizează atât scopul de constrângere și sancționare a autorului faptei prejudiciabile, cât și pe acela de a asigura victimei o reparație a efectelor negative percepute prin săvârșirea acelei fapte. Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocate de către recurentul-reclamant cu motivarea că instanța nu a făcut toate demersurile necesare pentru administrarea de probatorii și că anumite probe i-au fost respinse, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute, întrucât argumentele prezentate reprezintă chestiuni legate de administrarea și interpretarea probatoriilor ce nu pot fi avute în vedere de către instanța de control judiciar. Față de cele arătate, nici recursul reclamantului nu poate fi primit, astfel încât va fi, de asemenea, respins. Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 700 RON solicitate de către recurenta-pârâtă B., având în vedere soluția adoptată de către instanță, respectiv aceea de respingere, ca nefondate, a ambelor recursuri, acestea nu pot fi acordate, recurenta-pârâtă fiind parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva deciziei nr. 1956 din 10 septembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,