ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la 13 aprilie 2018 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună:

- obligarea pârâtului să posteze, în aceleași condiții de grafică și de volum, un drept la replică pe site-ul www.x.ro;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității și reputației reclamantului, prin articolele publicate.

Prin sentința civilă nr. 114/27.07.2018 Curtea de Apel Ploiești a dispus strămutarea judecății și trimiterea dosarului la Judecătoria Târgoviște pentru soluționarea cererii, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 16 octombrie 2018.

Prin sentința civilă nr. 3463 din 30 octombrie 2018, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2018 s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Târgoviște, excepție invocată din oficiu, s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmbovița, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 08 noiembrie 2018.

Prin sentința nr. 717 din 18 aprilie 2019, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 de RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale și a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului să asigure exercitarea de către reclamant a dreptului la replică.

Prin decizia nr. 3163 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinței civile nr. 717 din 18 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Buzău.

A admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 717 din 18 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și, în consecință:

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească suma de 15.000 RON, reprezentând daune morale.

Au fost menținute celelalte dispoziții.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs pârâtul B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Pârâtul invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, acestea fiind contradictorii, mare parte fiind străine cauzei.

Se învederează că au fost încălcate/aplicate greșit normele de drept material.

Recurentul susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că denumirea și însemnul atașat articolului în discuție nu sunt de natură a-l cataloga în specia literară a pamfletului, pentru simplu motiv că titlul și conținutul conduc la concluzia că afirmațile sunt îndreptate cu rea credință către intimat. Sub aspectul mai sus menționat arată că extrem de important este că defăimarea și calomnierea presupun rea-credință din partea autorului, scopul fiind ponegrirea unei persoane. În schimb, prin ironie și pamflet se urmărește înfierarea unor moravuri, ridiculizarea unor trăsături și atragerea atenției asupra unor probleme de interes public. Totodată, râsul și buna dispoziție sunt considerate a fi panaceu.

C. civ. este o lege generală, iar pamfletul, fiind o creație artistică, este protejat de Legea drepturilor de autor nr. 8/1996, care, fiind o lege specială, derogă de la general.

Recurentul arată că, potrivit dispozițiilor art. 75. C. civ.:

"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte; (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune".

Se susține că instanțele de fond și apel nu au ținut cont de apărarea formulată, în sensul că articolul nu-i aparține, informația fiind primită prin e-mail.

Recurentul mai arată că în cauză nu au fost dovedite cele susținute, în ce a constat fapta ilicită, legătura ei cu prejudiciul de imagine suferit, legătura de cauzalitate.

De asemenea, recurentul învederează că suma la care s-a oprit instanța este foarte mare, comparativ cu veniturile sale, dar și cu faptul că nu se face vinovat de conținutul informației.

În opinia recurentului în mod greșit a fost admis apelul reclamantului și respins apelul pârâtului față de libertatea de exprimare garantată prin art. 10 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 februarie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 3163 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2018.

A fixat termen de judecată la data de 16 martie 2021, ora 9

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, acestea fiind contradictorii, mare parte fiind străine cauzei.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile pârâtului, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția pronunțată în condițiile în care, verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, a reținut că și dacă s-ar "ignora expresiile de genul C., apreciindu-le că ar fi judecăți de valoare cu tentă pamfletară ale autorului, din cuprinsul articolului supus analizei rezultă că primarului Municipiului Buzău i se impută, în esență, două fapte, pentru care, afirmă autorul, ar exista și probe: că pe data de 27.03.2019, în jurul orei 14:00 ar fi fost mort de beat într-un restaurant, la o recepție, și că ar fi cheltuit nejustificat 70.000 Euro din banii contribuabililor. Cu toate că în articol se face referire la existența unor surse, care ar fi în posesia unor probe, aceste aspecte nu au fost în niciun mod probate".

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța a arătat că în ceea ce privește textul în cauză, acesta se referă la un eveniment concret și conține imputații faptice de natură a leza imaginea și onoarea reclamantului. S-a reținut că, deși se învederează că se bazează pe fotografii, pe dovezi clare, acestea nu au fost depuse, ci, din contră, probele administrate în cauză infirmă, fără putință de tăgadă, aceste susțineri.

Curtea de Apel Ploiești a mai constatat că articolul nu se înscrie în nicio dezbatere relativă la o temă de interes public, ci face parte dintr-un lung șir de afirmații profund defăimătoare la adresa unui ales local, care a continuat și după declanșarea acestui proces și chiar după pronunțarea sentinței de către instanța de fond. Conduita pârâtului este departe de standardele de bună-credință care permit o doză de exagerare și chiar pamflete, ironii, etc. față de persoanele publice. Întregul articol este o denaturare gravă a realității, din dorința de a crea un prejudiciu de imagine primarului Municipiului Buzău, considerând că aceste fapte ar fi de natură să influențeze electoratul. În aceste circumstanțe, demersul ziaristului se îndepărtează de practica jurnalistică, iar ziaristul își pierde menirea de a sluji drept câine de pază a democrației.

Prin urmare, se constată că instanța a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., indicând motivele pentru care a pronunțat decizia atacată, hotărârea recurată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă.

Nefondate sunt și criticile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La situația de fapt reținută de instanțele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 72 C. civ.:

"(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispozițiilor art. 75 C. civ.:

"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune".

De asemenea, în temeiul art. 252 C. civ.:

"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică".

Potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (1) C. civ.:

"Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", iar conform prevederilor art. 1357 C. civ.:

"(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Totodată, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Rezultă astfel că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale.

Aceste limitări se reflectă în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a arătat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Potrivit celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale, ingerințe ce trebuie să îndeplinească anumite condiții, anume să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor și responsabilităților" de care sunt ținuți ziariștii în exercitarea activității lor.

În cauza dedusă judecății se reține că instanța a aplicat în mod corect principiile ce rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg, constatând faptul că articolul nu se înscrie în nicio dezbatere relativă la o temă de interes public, ci face parte dintr-un lung șir de afirmații profund defăimătoare la adresa unui ales local, care a continuat și după declanșarea acestui proces și chiar după pronunțarea sentinței de către instanța de fond.

În speță, în condițiile în care articolul respectiv redă o serie de fapte imputate reclamantului și nu doar afirmații care au caracterul unor judecăți de valoare ale autorului articolului, în mod întemeiat s-a reținut de instanța de apel că lipsa de veridicitate a faptelor respective și caracterul defăimător al acestora denotă încălcarea obligației jurnalistului de a acționa cu bună credință în activitatea sa de informare a publicului, ceea ce constituie o faptă ilicită, atrăgând răspunderea delictuală a pârâtului.

Se reține că nu este întemeiată distincția pe care recurentul o creează între limitele libertății de exprimare în cadrul unui pamflet, în comparație cu cele ale unui articol de presă obișnuit, luând în considerare că asocierea unui text de presă cu o creație literară, chiar sub forma pamfletului, nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru conținutul articolului, întrucât indiferent de forma de exprimare, chiar și una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conținutul nu trebuie să încalce dreptul la viața privată a persoanei, chiar luând în considerare doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenență la acest gen literar.

Reținând existența faptei ilicite (afirmații defăimătoare la adresa reclamantului), a prejudiciului (afectarea dreptului la imagine, demnitate, onoare, dat fiind că reclamantul ocupa la momentul publicării articolului o funcție electivă, anume primar al municipiului Buzău, iar o bună reputație este necesară atât pentru desfășurarea în bune condiții a activității sale și pentru evitarea unor reacții de adversitate din partea cetățenilor, cât și pentru menținerea șansei de a obține un nou mandat într-un context electoral bazat pe fair-play), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa ziaristului, în mod legal instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului.

Antrenarea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată, raportat la art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenție, fiind depășite în cauză.

Referitor la despăgubirea acordată, instanța de apel a reținut că modalitatea de difuzare a articolului publicat de pârât, anume sub formă de text scris în mediul on-line "este de natură a asigura transmiterea către un număr foarte mare de persoane (distribuire, apreciere, vizualizare, fără posibilitate concretă de determinare a numărului, mai ales că aceste publicări rămân mult timp după publicare în acest mediu), care, coroborată cu relatarea defăimătoare la adresa apelantului-reclamant afectează sensibil imaginea acestuia, în contextul în care nu a apărut un drept la replică al reclamantului, iar pârâtul nu a dat o dezmințire, ci, din contră, a continuat publicarea/postarea de articole jignitoare și după formularea acțiunii și chiar după pronunțarea de către instanța de fond".

În contextul menționat, instanța de apel a apreciat că o despăgubire adecvată pentru a acoperi prejudiciul concret suferit de reclamant are o valoare de 15.000 RON.

Din această perspectivă, critica recurentului în sensul că suma la care s-a oprit instanța este foarte mare nu relevă greșita interpretare sau aplicare a vreunei dispoziții legale, ci se referă la aspecte de netemeinicie a aprecierii relative la cuantificarea despăgubirilor. Or, asemenea aspecte de netemeinicie nu sunt apte a forma obiect de analiză în recurs față de exigențele stabilite prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce permit reformarea unei hotărâri, în recurs, numai pentru motive de nelegalitate.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 3163 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2021.