ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 82/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 82/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată reclamanții F.A., T.F.I.R. și F.E.L.A.T. au chemat în

judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

solicitând obligarea acesteia să trateze cu prioritate dosarul lor înregistrat

cu nr. 31784/CC la Comisie, fiind un caz special conform dispozițiilor art. 3

din Decizia internă a Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 coroborate cu

dispozițiile art. 1

82

.5 din Normele Metodologice de aplicare a

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să desemneze evaluator și să predea

dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în

București, compus dintr-un apartament și cota de teren aferentă în suprafață de

28,36 m.p., în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii,

să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri pentru imobil, în termen de

60 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu cheltuieli de

judecată.

Prin

sentința civilă nr. 4958 din 8 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată

de reclamanții F.A., T.F.I.R. și F.E.L.A.T., în contradictoriu cu pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să soluționeze

cererea reclamanților având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei

hotărâri, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat

pârâta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în privința cererii

de despăgubiri adresată de reclamanți, a fost parcursă etapa verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului și etapa

desemnării evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare a

imobilului.

Curtea

de Apel a avut în vedere că, odată ce titularii notificării au fost înștiințați

de autoritatea competentă cu privire la dreptul lor de a obține despăgubiri

pentru imobilul ce a fost preluat abuziv în proprietatea statului și cererea de

despăgubiri a fost înregistrată la C.C.S.D. în vederea demarării procedurilor

administrative de stabilire a despăgubirilor, s-a creat reclamanților

convingerea legitimă că cererea lor va fi rezolvată într-un termen rezonabil și

previzibil.

Invocarea

soluționării cererilor în funcție de ordinea de prioritate prevăzută în Decizia

nr. 2815/2008, fără să se prezinte dovezi în acest sens, nu este o justificare

pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamanților, ca temei pentru

nesoluționarea cererii ce are ca obiect stabilirea și concretizarea în final a

dreptului la despăgubire la care aceștia sunt îndreptățiți potrivit legii.

Prin

nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, autoritatea administrativă încalcă

reclamanților dreptul la respectarea bunurilor lor.

Instanța

de fond, admițând cererea în parte, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

corelat cu art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. h) și alin. (2) din aceeași lege,

raportat la dispozițiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în

vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamanților prin

refuzul nejustificat de soluționare a cererii de despăgubiri, a obligat pârâta să

soluționeze cererea reclamanților având ca obiect emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubiri, în termen de 60 zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

De

asemenea, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, evaluatorul

fiind deja desemnat, iar tratarea cu prioritate a dosarului pe motive medicale

fiind o operațiune administrativă subsumată emiterii deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, pentru care, de altfel, nu s-au făcut probe pe parcursul

judecății.

Totodată,

în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 500 lei, reprezentând onorariul avocatului, în măsura

admiterii cererii.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că dosarul a fost soluționat cu prioritate în

baza art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, ocazie cu care s-a desemnat un evaluator

autorizat, dosarul de despăgubire va urma procedura de evaluare, urmând apoi a

fi aprobată emiterea deciziei.

Dosarul

de despăgubire a fost supus aprobării ședinței Comisiei Centrale din data de 14

decembrie 2011.

Legat

de criteriile ce reies din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

în materie de termen rezonabil - complexitatea cauzei, conduita reclamantului

și cea a autorităților competente și importanța litigiului pentru

reclamant, recurenta

a mai susținut că instanța de fond a apreciat în mod incorect și netemeinic

faptul că decizia reprezentând titlul de despăgubire nu a fost emisă într-un

termen rezonabil.

Ulterior

efectuării raportului de evaluare, Comisia Centrală va emite decizia

reprezentând titlul de despăgubire, această entitate având obligația de a

respecta anumite principii stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare, între care și cel al acordării unor

despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă

și internațională (a se vedea în acest sens dispozițiile art. 4 Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Recurenta

mai susține că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se reglementează

faptul că „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile

avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de

câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de

valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Recurenta

a mai arătat că, față de obiectul pricinii și a muncii îndeplinite de avocat,

cheltuielile de judecată sunt nejustificat de mari, motiv pentru care solicită

reducerea acestora.

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și

cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru

a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Potrivit

dispozițiilor art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, "(4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a

propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea

dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității

respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul

Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și

(2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă,

după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori

desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".

Este

real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea

acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi

atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanților la aceste măsuri

reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se

consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți

întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care

ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.

Toate

considerentele care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor

sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanților, iar până la un punct nici

pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei

astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului,

care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile

întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de

obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții administrative pentru

rezolvarea situației.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor

statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică

să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea

unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6

din C.E.D.O., garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai

desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura

preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții

este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina

europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă,

care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat

într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în

mod global și în mod concret.

Curtea

de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate

în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului

procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce

conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Însă,

Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat în raport cu

prevederile O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

117/2012, potrivit cărora: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență se suspendă până la data de 15 mai 2013, emiterea

titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile

privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de

Titlul VII «Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M.

Of. al României, Partea I nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și

completările ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin. (1), personalul din

cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților întocmește și

ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la

aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentația

existentă în aceste dosare în vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire

și ia măsurile necesare în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de

despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite”.

În

privința acestor dispoziții, instanța de recurs reține că au caracterul unor

norme procedurale în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 725 C.

proc. civ., ele devin pe deplin aplicabile și proceselor în curs de judecată,

din momentul intrării lor în vigoare.

În

ceea ce privește conformitatea acestor dispoziții legale cu normele

constituționale și convenționale, Curtea Constituțională a reținut, prin mai

multe decizii (nr. 723/2012, nr. 760/2012 și nr. 802/2012) între altele,

următoarele argumente pe care instanța de recurs și le însușește:

-

guvernul, prin adoptarea ordonanței de urgență criticate, nu neagă existența și

întinderea despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de

garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul

Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în

contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară și de

dificultăți în menținerea echilibrului bugetar;

-

de altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea

titlurilor de despăgubire/conversie, precum și procedurile privind evaluarea

imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul

A.N.R.P. întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire,

înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentația existentă în

aceste dosare în vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire și ia

măsurile necesare în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de despăgubire

depuse de către persoanele îndreptățite, relevă atenția pe care legiuitorul

delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătorești ce cad sub

incidența O.U.G. nr. 4/2012;

-

soluția legislativă adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară

(aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseși

substanței dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligația

statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul

dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă și

disproporționată, astfel cum susține autorul excepției;

-

măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispozițiile

constituționale referitoare la ocrotirea proprietății, de vreme ce urmăresc un

scop legitim – echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică – și

sunt proporționale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în

domeniul politicilor economice și sociale, precum și echilibrul realizat de

către stat prin măsurile respective;

-

faptul că, potrivit ordonanței de urgență criticată, se suspendă, până la data

de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie,

precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă

despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești,

având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu

executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din

aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea

titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare;

-

de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluționând cererea și

pronunțând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl

Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și

7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile

concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare

debitoare;

-

O.U.G. nr. 4/2012 a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot

pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, fiind o măsură temporară care va

reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislației în domeniu, și

modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a

oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.

Într-adevăr,

instanța europeană a reținut în motivarea hotărârii-pilot pronunțate în cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României că statului trebuie să i se lase o

marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze

respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de

proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare.

În

concluzie, acțiunea formulată este întemeiată, așa cum a reținut și instanța de

fond, însă finalizarea procedurii administrative reglementate la Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 și emiterea titlului de despăgubire este condiționată de

termenul stabilit de legiuitor prin norme legale cu privire la care Curtea

Constituțională s-a pronunțat că sunt constituționale, așa cum s-a arătat mai

sus.

În

ceea ce privește motivul de recurs privind greșita acordare a cheltuielilor de

judecată, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, instanța de fond în

mod corect a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr.

554/2004 modificată și completată, recursul va fi admis și sentința recurată va

fi modificată, în parte, în sensul că autoritatea publică recurentă rămâne

obligată să emită titlul de despăgubire în termen de 3 luni după expirarea

termenului stabilit prin O.U.G. nr. 4/2012, cu modificările și completările

ulterioare, în raport de dispozițiile art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004

și posibilitatea efectivă și reală a autorității pârâte de a îndeplini această

obligație.

Se

vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate și pentru care nici nu

au fost formulate critici în cuprinsul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 4958 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte,

sentința atacată, în sensul că emiterea deciziei-titlu de despăgubire urmează

să fie făcută în termen de 3 luni de la expirarea perioadei de suspendare a

prevederilor O.U.G. nr. 4/2012 aprobată și modificată prin Legea nr. 117/2012.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2013.