ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 662/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2009, reclamantul D.D. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, RA R. și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, anularea Hotărârii nr. 146 din 05 martie 2009 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, admiterea sesizării sale astfel cum a fost formulată, constatarea stării de discriminare, obligarea RA R. la înlăturarea acesteia și la plata despăgubirilor civile menționate în cerere, cu cheltuieli de judecată. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2299 din 12 mai 2010 a respins ca nefondată acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Prin Hotărârea nr. 146 din 05 martie 2009 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a reținut că faptele prezentate de reclamant nu constituie acte de discriminare conform O.G. nr. 137/2000 și a dispus clasarea dosarului. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că sesizarea reclamantului are ca obiect Ordinul nr. 1137/2003 al Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, prin care, în opinia petentului, se restrânge dreptul persoanelor, cadre militare pensionate prin Legea nr. 37/2001, de a-și continua activitatea ca angajați în cadrul sistemului administrației publice din subordinea MTCT până la completarea stagiului de contribuție pentru pensionarea ca efect al limitei de vârstă.

Sub aspectul incidenței art. 2 al O.G. nr. 137/2000, republicată, Colegiul Director a constatat că, în fapt, petiția, astfel cum este formulată, vizează în mod indisolubil modalitatea în care reclamata a încheiat contract de muncă petentului, în speță pe perioadă determinată. Sub acest aspect, s-a reținut că petentul invocă faptul că i-a fost încheiat un contract de muncă pe perioadă determinată, contract ce i-a fost reînnoit, spre deosebire de alte persoane care au beneficiat de contracte de muncă pe perioadă nedeterminată. Or, dincolo de o eventuală premisă ipotetică corelativă situației analoage invocate de petent, instanța a constatat că din probele aflate la dosar nu se poate reține existența unui raport de cauzalitate între faptele imputate și un eventual criteriu prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, care să fi constituit mobilul determinant sau cauza tratamentului imputat. Acest fapt este determinat|de fondul plângerii deduse soluționării, circumscris sine qua non modalității în care reclamata, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, a stabilit încheierea contractului de muncă cu petentul. Petentul a indicat drept criteriu de discriminare categoria persoanelor pensionate conform Legii nr. 37/2001, cu modificările și completările ulterioare, adică persoanele pensionate din sistemul militar și a realizat comparația cu persoanele pensionate din sistemul civil, arătând că motivul pentru care nu i s-a încheiat contract pe perioadă nedeterminată este tocmai faptul că este pensionat din sistemul militar.

Colegiul Director a constatat că ordinul acesta nu distinge între cele două categorii de pensionari în ceea ce privește posibilitatea de a încheia un contract de muncă după momentul pensionării. Având în vedere acest aspect, Colegiul Director a apreciat că respectivul criteriu invocat de petent, al apartenenței la categoria pensionarilor militari, nu poate fi reținut ca fiind acel element care a generat tratamentul diferențiat invocat de petent, în speță încheierea contractului de muncă pe perioadă determinată, având în vedere că ordinul nu distinge între diferitele categorii de persoane sub aspectul vocației de a încheia contracte de muncă.

Prima instanță a stabilit că din analiza memoriului reclamantului, care se constituie în actul de sesizare a CNCD, reiese raportul de accesorialitate dintre cele două conduite reclamate Consiliului, pretinsa adoptare discriminatorie al ordinului de către ministru, și accesoriu - opțiunea regiei de a aplica acest ordin, pretins discriminatoriu, în detrimentul legii. Prin Ordinul nr. 1137 din 18 iulie 2003 al Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului s-au stabilit, în art. 1, următoarele: „Art. 1 - (1) Cu data prezentului ordin, în Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și în unitățile din subordinea, de sub autoritatea sau din coordonarea acestuia nu se mai admite continuarea activității după împlinirea vârstei legale de pensionare pentru limită de vârstă, precum și încadrarea de personal cu contract individual de muncă prin cumul cu pensia sau încheierea de convenții cu pensionari.

(2) Cu aceeași dată, încetează raporturile de muncă sau de serviciu cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului ale salariaților care au continuat activitatea având decizie de pensionare pentru limită de vârstă, anticipată și parțial anticipată, ale celor încadrați cu contract individual de muncă prin cumul cu pensia, precum și raporturile de muncă ale pensionarilor stabilite în baza convențiilor.

(3) Prevederile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și persoanelor cărora li s-a acordat pensie de serviciu pentru activitatea depusă în temeiul prevederilor Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 100/1999 privind unele măsuri de protecție socială a cadrelor militare și a salariaților civili, care se vor aplica în perioada restructurării, sau pensionate în temeiul prevederilor Decretului nr. 214/1977 privind pensiile militare de stat, chiar dacă au solicitat suspendarea plății pensiei, la cerere". Reclamantul a susținut, în sesizarea adresată CNCD, că prin ordinul în discuție s-a creat o situație discriminatorie între angajații civili din sistemul MTCT și cei care au fost militari și au fost pensionați prin aplicarea Legii nr. 37/2001.

Or, a reținut prima instanță, din analiza ordinului menționat nu rezidă o atare discriminare, dimpotrivă, se prevede expres, în alin. (3), că aceleași prevederi, cuprinse în alin. (1) și (2) se aplică și foștilor angajați militari, pensionați, fie beneficiari ai pensiei de serviciu potrivit Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat sau O.U.G. nr. 100/1999, fie pensionați în temeiul Decretului nr. 214/1977 privind pensiile militare de stat, în această din urmă situație aflându-se reclamantul. Prin urmare, în raport cu această pretinsă discriminare relativ la discriminarea de reglementare, instanța a împărtășit întru totul concluzia CNCD. Aceeași concluzie se impune, în consecință, reținând caracterul accesoriu al acesteia și în privința invocatei discriminări de către regie prin aplicarea ordinului de către ministru, prin care s-a criticat opțiunea regiei de a aplica acest ordin, pretins discriminatoriu, în detrimentul legii.

Totodată Curtea a observat că, prin concluziile scrise adresate CNCD, reclamantul și-a modificat sesizarea inițială, care viza exclusiv aspectele redate la punctele 2 și 3 de mai sus, invocând o discriminare de facto, dincolo de cea de reglementare, prin aceea că, deși erau supuse aceleiași reglementări, reglementare nediscriminatorie prin ea însăși, după cum s-a arătat, unor persoane li s-a încheiat contractul de muncă pe durată nedeterminată, lucru care reclamantului i-a fost refuzat. Această susținere, însă nu s-a verificat, din Adresa nr. 17752 din 19 septembrie 2008 a R. reieșind că, până la momentul emiterii adresei, în: cadrul regiei nu au existat persoane pensionate în sistemul civil, în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000, care să fi avut încheiat cu RA R. contract de muncă pe perioadă nedeterminată, astfel că invocata discriminare a reclamantului în raport de pensionarii civili nu își găsește susținere probatorie.

În privința invocatei discriminări în raport cu alți pensionari militari, reclamantul și-a fundamentat sesizarea pornind de la situația concretă a numitului T.T. Or, din aceeași adresă a R., mai sus invocată, rezultă că dl. general T.T. este angajat al regiei, cu contract de muncă pe durată nedeterminată, din data de 01 iulie 1999, deci cu mult anterior adoptării Ordinului nr. 1137 din 18 iulie 2003 al Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, care a stabilit, cu aplicabilitate pentru viitor, că „nu se mai admite continuarea activității după împlinirea vârstei legale de pensionare pentru limită de vârstă, precum și încadrarea de personal cu contract individual de muncă prin cumul cu pensia sau încheierea de convenții cu pensionari". Reclamantul a fost angajat pentru prima oară la R. RA, după pensionare, din data de 01 septembrie 2005 și până la 28 februarie 2006, iar ulterior pe alte câteva perioade de câte 6 luni, deci pe durată determinată.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu se poate reține nici discriminarea reclamantului în raport cu numitul T.T., aceștia nefiind în situații comparabile, fiind angajați în cadrul R., după pensionare, sub incidența unor reglementări diferite. Dincolo de considerațiunile de fond, instanța a subliniat că excepția tardivității sesizării reclamantului adresată CNCD a fost respinsă de acesta în considerarea faptului că ceea ce se invocă ca fiind discriminatoriu este ordinul, deci discriminarea de reglementare, reținându-se că acesta era în vigoare și producea efecte. În raport cu discriminarea de facto însă, instanța a reținut că sesizarea reclamantului era în termenul legal de sesizare de un an, consacrat de art. 20 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, exclusiv pentru modul de soluționare a cererii sale din 2007, de încheiere a unui nou contract de muncă, de această dată pe durata nedeterminată, anume cererea înregistrată sub nr. 13046 din 06 iunie 2007. Or, în raport cu situația existentă în acel moment, reclamantul nu a indicat nici un criteriu de discriminare și nicio situație concretă din care să se poată eventual desprinde un astfel de criteriu. În ceea ce privește restul aspectelor invocate instanța a reținut că țin de aprecierea oportunității încheierii contractelor de muncă, pe durată determinată sau nedeterminată, la nivelul regiei, în condițiile în care legea nu prevede obligativitatea încheierii unui anume tip de contract, pe durata determinată sau nedeterminată, cu persoanele pensionate, aspecte a căror analiză nu sunt de competența instanței.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul D.D., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente: - instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor capete de cerere, respectiv constatarea discriminării în raport cu ceilalți angajați ai RA R. și a celei create prin obligarea sa de a participa și plăti din surse proprii cursurile de formare profesională, fiind omisă și cererea sa de despăgubiri; - hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este greșită, deoarece nu constată că prevederile CMCT nr. 1137/2003 sunt discriminatorii atât pentru pensionarii civili, cât și pentru pensionarii militari în raporturile dintre aceștia, pe de o parte, și în raporturile cu ceilalți angajați, pe de altă parte, încălcând prevederile art. 24 din Legea nr. 37/2001 - care prevede explicit că pensionarii militari pensionați în baza legii pot cumula pensia cu salariul.

În drept, recurentul și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 3, 7 - 9 și 304 1 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea introductivă, reclamantul a sesizat instanța de fond cu plângerea împotriva Hotărârii nr. 146 din 5 martie 2009 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia, iar pe cale de consecință să fie înlăturată starea de discriminare și să fie obligată RA R. la plata de despăgubiri. În mod neîntemeiat, recurentul susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere din acțiune, instanța de fond analizând pe larg legalitatea și temeinicia Hotărârii nr. 146 din 5 martie 2009, fără a fi însă obligată să răspundă argumentelor invocate de reclamant în modul solicitat de acesta.

În privința capetelor de cerere accesorii, este evident că în condițiile respingerii capătului de cerere principal analiza acestora pe fond a devenit inutilă. Fără ca aceasta să echivaleze cu o nepronunțare, deoarece soluția nu putea fi decât identică cu cea a capătului principal. Referitor la criticile ce vizează Ordinul nr. 1137/2003 al M.T.C.T., ce a constituit obiectul sesizării Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în mod corect instanța de fond a constatat că, prin conținutul său, ordinul nu distinge între categoriile de pensionari (militari și civili) în ceea ce privește posibilitatea de a încheia un contract de muncă după momentul pensionării, iar potrivit probelor administrate, încheierea contractului de muncă al recurentului pe o perioadă determinată s-a făcut potrivit necesităților pe care angajatorul le avea în momentul respectiv.

De asemenea, instanța de fond a făcut o analiză amănunțită a susținerilor reclamantului privind existența unei discriminări de facto, probele cu înscrisuri infirmând existența unor contracte de muncă pe perioadă nedeterminată încheiate între R. și pensionari civili sau pensionari militari ulterior adoptării Ordinului nr. 1137/2003, exceptând situația d-lui general T.T., angajat în anul 1999 (la o dată anterioară adoptării respectivului ordin). Prin urmare, în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că în speță nu se constată un tratament diferit în baza vreunuia dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și care să se refere la persoane aflate în situații comparabile, astfel că, Înalta Curte, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat. De asemenea va respinge cererea intimatului-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, acestea nefiind dovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.D. împotriva Sentinței nr. 2299 din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererea intimatului-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii de obligare la plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012. Procesat de GGC - LM