ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 662/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 662/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 mai

2009, reclamantul D.D. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, RA R. și Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, anularea Hotărârii nr. 146 din 05 martie

2009 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării, admiterea sesizării sale astfel cum a fost formulată,

constatarea stării de discriminare, obligarea RA R. la înlăturarea acesteia și

la plata despăgubirilor civile menționate în cerere, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

nr. 2299 din 12 mai 2010 a respins ca nefondată acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr.

146 din 05 martie 2009 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

s-a reținut că faptele prezentate de reclamant nu constituie acte de

discriminare conform O.G. nr. 137/2000 și a dispus clasarea dosarului.

Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării a reținut că sesizarea reclamantului are ca

obiect Ordinul nr. 1137/2003 al Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului, prin care, în opinia petentului, se restrânge dreptul persoanelor,

cadre militare pensionate prin Legea nr. 37/2001, de a-și continua activitatea

ca angajați în cadrul sistemului administrației publice din subordinea MTCT

până la completarea stagiului de contribuție pentru pensionarea ca efect al

limitei de vârstă.

Sub aspectul

incidenței art. 2 al O.G. nr. 137/2000, republicată, Colegiul Director a

constatat că, în fapt, petiția, astfel cum este formulată, vizează în mod

indisolubil modalitatea în care reclamata a încheiat contract de muncă petentului,

în speță pe perioadă determinată. Sub acest aspect, s-a reținut că petentul

invocă faptul că i-a fost încheiat un contract de muncă pe perioadă

determinată, contract ce i-a fost reînnoit, spre deosebire de alte persoane

care au beneficiat de contracte de muncă pe perioadă nedeterminată.

Or, dincolo de o

eventuală premisă ipotetică corelativă situației analoage invocate de petent,

instanța a constatat că din probele aflate la dosar nu se poate reține

existența unui raport de cauzalitate între faptele imputate și un eventual

criteriu prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, care

să fi constituit mobilul determinant sau cauza tratamentului imputat. Acest

fapt este determinat|de fondul plângerii deduse soluționării, circumscris sine

qua non modalității în care reclamata, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de

lege, a stabilit încheierea contractului de muncă cu petentul.

Petentul a indicat

drept criteriu de discriminare categoria persoanelor pensionate conform Legii

nr. 37/2001, cu modificările și completările ulterioare, adică persoanele

pensionate din sistemul militar și a realizat comparația cu persoanele

pensionate din sistemul civil, arătând că motivul pentru care nu i s-a încheiat

contract pe perioadă nedeterminată este tocmai faptul că este pensionat din

sistemul militar.

Colegiul Director a

constatat că ordinul acesta nu distinge între cele două categorii de pensionari

în ceea ce privește posibilitatea de a încheia un contract de muncă după

momentul pensionării. Având în vedere acest aspect, Colegiul Director a

apreciat că respectivul criteriu invocat de petent, al apartenenței la

categoria pensionarilor militari, nu poate fi reținut ca fiind acel element

care a generat tratamentul diferențiat invocat de petent, în speță încheierea

contractului de muncă pe perioadă determinată, având în vedere că ordinul nu

distinge între diferitele categorii de persoane sub aspectul vocației de a

încheia contracte de muncă.

Prima instanță a

stabilit că din analiza memoriului reclamantului, care se constituie în actul

de sesizare a CNCD, reiese raportul de accesorialitate dintre cele două

conduite reclamate Consiliului, pretinsa adoptare discriminatorie al ordinului

de către ministru, și accesoriu - opțiunea regiei de a aplica acest ordin, pretins

discriminatoriu, în detrimentul legii.

Prin Ordinul nr. 1137

din 18 iulie 2003 al Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului

s-au stabilit, în art. 1, următoarele:

„Art. 1 - (1) Cu data

prezentului ordin, în Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului

și în unitățile din subordinea, de sub autoritatea sau din coordonarea acestuia

nu se mai admite continuarea activității după împlinirea vârstei legale de

pensionare pentru limită de vârstă, precum și încadrarea de personal cu contract

individual de muncă prin cumul cu pensia sau încheierea de convenții cu

pensionari.

(2) Cu aceeași dată,

încetează raporturile de muncă sau de serviciu cu Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului ale salariaților care au continuat activitatea

având decizie de pensionare pentru limită de vârstă, anticipată și parțial

anticipată, ale celor încadrați cu contract individual de muncă prin cumul cu

pensia, precum și raporturile de muncă ale pensionarilor stabilite în baza

convențiilor.

(3) Prevederile alin.

(1) și (2) se aplică în mod corespunzător și persoanelor cărora li s-a acordat

pensie de serviciu pentru activitatea depusă în temeiul prevederilor Legii nr.

164/2001 privind pensiile militare de stat, Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.

100/1999 privind unele măsuri de protecție socială a cadrelor militare și a

salariaților civili, care se vor aplica în perioada restructurării, sau

pensionate în temeiul prevederilor Decretului nr. 214/1977 privind pensiile

militare de stat, chiar dacă au solicitat suspendarea plății pensiei, la

cerere".

Reclamantul a

susținut, în sesizarea adresată CNCD, că prin ordinul în discuție s-a creat o

situație discriminatorie între angajații civili din sistemul MTCT și cei care

au fost militari și au fost pensionați prin aplicarea Legii nr. 37/2001.

Or, a reținut prima

instanță, din analiza ordinului menționat nu rezidă o atare discriminare,

dimpotrivă, se prevede expres, în alin. (3), că aceleași prevederi, cuprinse în

alin. (1) și (2) se aplică și foștilor angajați militari, pensionați, fie

beneficiari ai pensiei de serviciu potrivit Legii nr. 164/2001 privind pensiile

militare de stat sau O.U.G. nr. 100/1999, fie pensionați în temeiul Decretului

nr. 214/1977 privind pensiile militare de stat, în această din urmă situație

aflându-se reclamantul.

Prin urmare, în

raport cu această pretinsă discriminare relativ la discriminarea de

reglementare, instanța a împărtășit întru totul concluzia CNCD.

Aceeași concluzie se

impune, în consecință, reținând caracterul accesoriu al acesteia și în privința

invocatei discriminări de către regie prin aplicarea ordinului de către

ministru, prin care s-a criticat opțiunea regiei de a aplica acest ordin,

pretins discriminatoriu, în detrimentul legii.

Totodată Curtea a

observat că, prin concluziile scrise adresate CNCD, reclamantul și-a modificat

sesizarea inițială, care viza exclusiv aspectele redate la punctele 2 și 3 de

mai sus, invocând o discriminare de facto, dincolo de cea de reglementare, prin

aceea că, deși erau supuse aceleiași reglementări, reglementare

nediscriminatorie prin ea însăși, după cum s-a arătat, unor persoane li s-a

încheiat contractul de muncă pe durată nedeterminată, lucru care reclamantului

i-a fost refuzat.

Această susținere,

însă nu s-a verificat, din Adresa nr. 17752 din 19 septembrie 2008 a R.

reieșind că, până la momentul emiterii adresei, în: cadrul regiei nu au existat

persoane pensionate în sistemul civil, în conformitate cu prevederile Legii nr.

19/2000, care să fi avut încheiat cu RA R. contract de muncă pe perioadă

nedeterminată, astfel că invocata discriminare a reclamantului în raport de

pensionarii civili nu își găsește susținere probatorie.

În privința invocatei

discriminări în raport cu alți pensionari militari, reclamantul și-a

fundamentat sesizarea pornind de la situația concretă a numitului T.T.

Or, din aceeași

adresă a R., mai sus invocată, rezultă că dl. general T.T. este angajat al

regiei, cu contract de muncă pe durată nedeterminată, din data de 01 iulie

1999, deci cu mult anterior adoptării Ordinului nr. 1137 din 18 iulie 2003 al

Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, care a stabilit, cu

aplicabilitate pentru viitor, că „nu se mai admite continuarea activității după

împlinirea vârstei legale de pensionare pentru limită de vârstă, precum și

încadrarea de personal cu contract individual de muncă prin cumul cu pensia sau

încheierea de convenții cu pensionari".

Reclamantul a fost

angajat pentru prima oară la R. RA, după pensionare, din data de 01 septembrie

2005 și până la 28 februarie 2006, iar ulterior pe alte câteva perioade de câte

6 luni, deci pe durată determinată.

Prin urmare, Curtea a

constatat că nu se poate reține nici discriminarea reclamantului în raport cu

numitul T.T., aceștia nefiind în situații comparabile, fiind angajați în cadrul

R., după pensionare, sub incidența unor reglementări diferite.

Dincolo de

considerațiunile de fond, instanța a subliniat că excepția tardivității

sesizării reclamantului adresată CNCD a fost respinsă de acesta în considerarea

faptului că ceea ce se invocă ca fiind discriminatoriu este ordinul, deci

discriminarea de reglementare, reținându-se că acesta era în vigoare și

producea efecte.

În raport cu

discriminarea de facto însă, instanța a reținut că sesizarea reclamantului era

în termenul legal de sesizare de un an, consacrat de art. 20 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, exclusiv pentru modul de soluționare a cererii sale din 2007, de

încheiere a unui nou contract de muncă, de această dată pe durata

nedeterminată, anume cererea înregistrată sub nr. 13046 din 06 iunie 2007.

Or, în raport cu

situația existentă în acel moment, reclamantul nu a indicat nici un criteriu de

discriminare și nicio situație concretă din care să se poată eventual desprinde

un astfel de criteriu.

În ceea ce privește

restul aspectelor invocate instanța a reținut că țin de aprecierea

oportunității încheierii contractelor de muncă, pe durată determinată sau

nedeterminată, la nivelul regiei, în condițiile în care legea nu prevede

obligativitatea încheierii unui anume tip de contract, pe durata determinată

sau nedeterminată, cu persoanele pensionate, aspecte a căror analiză nu sunt de

competența instanței.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamantul D.D., susținând că hotărârea atacată

este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- instanța de fond nu

s-a pronunțat asupra unor capete de cerere, respectiv constatarea discriminării

în raport cu ceilalți angajați ai RA R. și a celei create prin obligarea sa de

a participa și plăti din surse proprii cursurile de formare profesională, fiind

omisă și cererea sa de despăgubiri;

- hotărârea

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este greșită, deoarece nu

constată că prevederile CMCT nr. 1137/2003 sunt discriminatorii atât pentru

pensionarii civili, cât și pentru pensionarii militari în raporturile dintre

aceștia, pe de o parte, și în raporturile cu ceilalți angajați, pe de altă

parte, încălcând prevederile art. 24 din Legea nr. 37/2001 - care prevede

explicit că pensionarii militari pensionați în baza legii pot cumula pensia cu

salariul.

În drept, recurentul

și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 3, 7 - 9 și 304

1

C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea

introductivă, reclamantul a sesizat instanța de fond cu plângerea împotriva

Hotărârii nr. 146 din 5 martie 2009 emisă de Colegiul Director al Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia, iar pe

cale de consecință să fie înlăturată starea de discriminare și să fie obligată

RA R. la plata de despăgubiri.

În mod neîntemeiat,

recurentul susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor

capetelor de cerere din acțiune, instanța de fond analizând pe larg legalitatea

și temeinicia Hotărârii nr. 146 din 5 martie 2009, fără a fi însă obligată să

răspundă argumentelor invocate de reclamant în modul solicitat de acesta.

În privința capetelor

de cerere accesorii, este evident că în condițiile respingerii capătului de

cerere principal analiza acestora pe fond a devenit inutilă. Fără ca aceasta să

echivaleze cu o nepronunțare, deoarece soluția nu putea fi decât identică cu cea

a capătului principal.

Referitor la

criticile ce vizează Ordinul nr. 1137/2003 al M.T.C.T., ce a constituit

obiectul sesizării Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în mod

corect instanța de fond a constatat că, prin conținutul său, ordinul nu

distinge între categoriile de pensionari (militari și civili) în ceea ce

privește posibilitatea de a încheia un contract de muncă după momentul

pensionării, iar potrivit probelor administrate, încheierea contractului de

muncă al recurentului pe o perioadă determinată s-a făcut potrivit

necesităților pe care angajatorul le avea în momentul respectiv.

De asemenea, instanța

de fond a făcut o analiză amănunțită a susținerilor reclamantului privind

existența unei discriminări de facto, probele cu înscrisuri infirmând existența

unor contracte de muncă pe perioadă nedeterminată încheiate între R. și

pensionari civili sau pensionari militari ulterior adoptării Ordinului nr.

1137/2003, exceptând situația d-lui general T.T., angajat în anul 1999 (la o

dată anterioară adoptării respectivului ordin).

Prin urmare, în mod

temeinic și legal instanța de fond a reținut că în speță nu se constată un

tratament diferit în baza vreunuia dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000 și care să se refere la persoane aflate în situații

comparabile, astfel că, Înalta Curte, cu referire la art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. De asemenea va respinge cererea

intimatului-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii de obligare la

plata cheltuielilor de judecată, acestea nefiind dovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.D. împotriva

Sentinței nr. 2299 din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII -

a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea

intimatului-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii de obligare la

plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2012.

Procesat

de GGC - LM