ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3838/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3838/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale, la data de 5 ianuarie 2010, reclamantul D.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Senatul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța în cauză să dispună:

- anularea Ordinului

nr. 1379/2009 prin s-a constatat încetarea de drept a contractului său de

muncă;

- reintegrarea sa în

muncă;

- obligarea angajatorului

să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și

reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la 10

decembrie 2009, până la reintegrarea efectivă;

- plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat, în esență că, fiind cadru militar în rezervă,

pensionat anticipat, a fost angajat în funcția de consilier parlamentar la

Senatul României.

Prin Ordinul nr.

1379/2009, intimatul a dispus încetarea raporturilor de muncă, în temeiul art.

20 și art. 23 din Legea nr. 329/2009.

Reclamantul a

susținut că critică actul administrativ ca fiind nelegal întrucât a fost

angajat în temeiul unui contract de muncă valid, căruia îi sunt aplicabile

dispozițiile C. muncii, iar încetarea raporturilor de muncă între părți s-a

produs cu încălcarea art. 55 lit. a) din C. muncii.

Mai mult, în speță au

fost încălcate prevederile art. 65 din C. muncii, nefiind vorba, în realitate,

de desființarea locului de muncă deoarece pe funcția pe care contestatorul a

fost obligat să o părăsească va fi angajată o altă persoană.

De asemenea, la

desfacerea contractului de muncă a fost încălcată procedura instituită de C.

muncii [art. 71, art. 74 lit. d) și art. 65 alin. (2) din C. muncii], în sensul

că nu i-a fost acordat preaviz, iar decizia nu cuprinde locurile de muncă

disponibile.

Încetarea

raporturilor de muncă dintre părți a încălcat și prevederile legii speciale

aplicabile cadrelor militare în rezervă, respectiv ale art. 24 din O.U.G. nr.

7/1998, precum și cele ale art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, raportat la Pactul Internațional privind Drepturile

Economice și Sociale, art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene, art. 14 și Protocolul nr. 12 art. 1 alin. (2) al Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Pârâtul a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului

București, iar pe fond respingerea contestației ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 5808 din 10 august 2010, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, pe considerentele că

reclamantul a avut calitatea de funcționar parlamentar, conform Legii nr.

7/2006, iar litigiile în legătură cu raportul de serviciu ale funcționarului

public se judecă de instanțele de contencios administrativ, conform art. 109

din Legea nr. 188/1999 și art. 10 din Legea nr. 554/2004.

de apel.

Prin Sentința nr.

5616 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul

D.M., în contradictoriu cu pârâtul Senatul României.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin Ordinul nr.

1379/2009, Parlamentul României - Senatul a constatat în conformitate cu

prevederile art. 20 și art. 23 din Legea nr. 329/2009 încetarea de drept a

raportului de serviciu al consilierului parlamentar D.M.

Potrivit art. 20 și

art. 23 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și

instituții publice, raționalizarea cheltuielilor, susținerea mediului de

afaceri și respectarea acordurilor cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar

Internațional: "neîndeplinirea obligației privind exprimarea opțiunii în

termenul prevăzut la art. 18 și la art. 19 alin. (3) și (4), constituie o cauză

de încetare de drept a raporturilor de muncă stabilite în baza contractului

individual de muncă sau a actului de numire în funcție precum și a raporturilor

de serviciu".(art. 20)

Potrivit art. 23

alin. (1) "angajatorul are obligația de a lua măsurile necesare constatării

cazurilor prevăzute la art. 18 și la art. 19 alin. (3) și alin. (4)".

Curtea a constatat că

Parlamentul României - Senatul în calitate de angajator avea obligația legală

și nu facultatea de a constata încetarea de drept a raportului de serviciu al

reclamantului.

Singura condiție

cerută de lege, conform art. 20 menționat anterior, era ca angajatorul să

verifice dacă reclamantul, respectiv angajatul prin cumul (salariul și pensia)

și-a exprimat opțiunea conform art. 18 și art. 19 din Legea nr. 329/2009.

În speță, reclamantul

nu și-a exprimat opțiunea, apreciind că are dreptul să cumuleze pensia cu

salariul din moment ce art. 24 din O.U.G. nr. 7/1999 permite personalului

militar și civil pensionat în condițiile acestei ordonanțe să cumuleze pensia

cu salariul obținut în cazul în care își continuă activitatea ca angajat sau cu

veniturile suplimentare realizate din activitățile cu scop lucrativ.

Reclamantul a arătat

că este militar în rezervă, pensionat anticipat din rândurile armatei și a fost

angajat în funcția de consilier parlamentar la Senatul României, Direcția

Generală Legislativă, Direcția pentru Lucrările Comisiilor Senatului, Comisia

pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională de la data de 1 ianuarie

2009, iar legea nouă, Legea nr. 329/2009 nu poate anula prevederile legii

speciale în materie, O.U.G. nr. 7/1999.

Curtea constată că

susținerile reclamantului sunt neîntemeiate.

Legea nr. 329/2009

este o lege specială în privința regimului cumulului pensiilor cu veniturile

salariale. Pentru reducerea cheltuielilor bugetare legea a vizat toate

veniturile realizate din exercitarea unei activități pe bază de contract

individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit

legii, în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale,

indiferent de modul de finanțare și subordonare, precum și în cadrul regiilor

autonome, societăților naționale, companiilor naționale și societăților

comerciale la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de

stat, ori o unitate administrativ-teritorială. Legea permite cumulul pensiei

nete cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acestuia nu depășește nivelul

salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului

asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor

sociale de stat.

Legea nr. 329/2009 nu

anulează prevederile O.U.G. nr. 7/1999 ci îi delimitează sfera de aplicare, în

sensul că reclamantul poate cumula pensia specială de cadru militar în rezervă

cu salariul dacă este angajat în sectorul privat (mai puțin societățile

comerciale cu capital de stat și regiile autonome).

Criticile

reclamantului în sensul că prin actul contestat s-au încălcat prevederile C.

muncii nu pot fi reținute. Legea nr. 329/2009 a introdus o cauză legală de

încetare de drept a raportului de muncă, astfel că prevederile art. 55 lit. a)

și k), art. 65, ori art. 71 din C. muncii nu sunt aplicabile.

De altfel reclamantul

a fost funcționar public și nu angajat cu contract de muncă pentru a invoca

prevederile C. muncii.

Pentru situația de

încetare a raportului de serviciu "ope legis" nu este reglementată

ipoteza acordării unui preaviz funcționarului public.

Se constată că sunt

de asemenea nefondate susținerile reclamantului în sensul că au fost încălcate

prevederile unor acte internaționale, ratificate de România.

Reclamantul invocă

încălcarea dreptului la proprietate protejat de art. 1 al Primului Protocol al

Convenției Europene raportat la art. 6 pct. 1 al Pactului Internațional privind

Drepturile Economice și Sociale și art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene.

Fiecare angajat este

proprietar pe drepturile sale salariale cuvenite pentru munca prestată. Nu se

poate invoca dreptul de proprietatea asupra unor drepturi salariale care nu i

se mai cuvin salariatului după încetarea de drept a raportului de serviciu.

De asemenea orice

persoană are dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber

dar exercitarea acestea se poate face numai în condițiile legii.

Invocarea art. 14 și

a Protocolului nr. 12 art. 1 alin. (2) al Convenției Europene a Drepturilor

Omului este de asemenea irelevantă.

În speță, nu este

vorba despre o discriminare realizată prin actul administrativ contestat, între

persoanele cu o pensie netă care nu depășește nivelul salariului mediu brut pe

economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și

persoanele care au o pensie mai mare decât aceasta.

Această distincție

este realizată de Legea nr. 329/2009 și nu de actul contestat. Instanța

verifică legalitatea actului administrativ sub aspectul conformității cu legea,

dar nu are competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege pe considerent că ar fi discriminatorii ori să le înlocuiască cu

norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative. (În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr.

819/2008).

Față de

considerentele de fapt și de drept reținute anterior, Curtea constatând că

actul contestat este legal, în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999, va

respinge acțiunea atât pentru capătul principal cât și pentru capetele

accesorii, ca neîntemeiată.

de reclamant.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs reclamantul D.M. fără a indica motivele de casare

sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurentul a susținut că instanța de fond a făcut abstracție de incidența

dreptului comunitar și de caracterul prioritar al acestuia, în raport cu dreptul

intern.

În opinia

recurentului, dispozițiile art. 17 - 22 din Legea nr. 329/2009, care îl obligă

să opteze între pensie și salariu, încalcă dreptul la proprietate protejat de

art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție, raportat la art. 6 pct. 1 din

Pactului Internațional privind Drepturile Economice și Sociale, dreptul la

muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber -

art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și

dreptul la nediscriminare - art. 14 și Protocolului nr. 12 art. 1 alin. (2) al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În egală măsură,

Legea nr. 329/2009 încalcă și prevederile Directivei Consiliului nr. 200/78/CE,

de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în privința

încadrării în muncă și ocupării forței de muncă, precum și prevederile

Regulamentului nr. 1408/71 privind dreptul asiguratului de a beneficia de

prestațiile pentru care s-a asigurat, în acest sens, fiind evidentă

discriminarea la care pensionarii Statului Român sunt supuși, în speță, cei

care au căzut sub incidența art. 17 - 20 din Legea nr. 329/2009, prin raportate

la pensionarii altor state al Uniunii Europene, atât sub aspectul accesului lor

la muncă, dar și cu privire la modalitatea în care sunt concediați.

A concluzionat

recurentul că judecătorul fondului trebuie să aplice legea mai favorabilă

cuprinsă în tratatele comunitare, devenite drept intern, în temeiul art. 148

din Constituție.

intimatului Senatul României.

Prin întâmpinare,

intimatul Senatul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat

insistând asupra faptului că recurentul-reclamant nu a îndeplinit obligația

legală prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind exprimarea

în scris a opțiunii și că prin acest act normativ se instituie o nouă sancțiune

de desfacere a contractului de muncă sau de încetare a raportului de serviciu,

sancțiune care se adaugă celor prevăzute de C. muncii, de Legea nr. 7/2006, sau

prin alte legi speciale.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

cât și în baza art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta

Curte constată că este legală, așa încât ca fi menținută.

fapt și de drept relevante.

Actul administrativ

supus controlului de legalitate de către recurentul-reclamant D.M. este Ordinul

nr. 1379/2009, prin care s-a constatat încetarea de drept a raportului de

serviciu, în baza art. 20 și 23 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea

unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice,

susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia

Europeană și Fondul Monetar Internațional în condițiile în care raporturile de

serviciu se află sub incidența art. 17 și următoarele din Cap. IV, datorită

calității acestuia de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară.

Prima instanță,

analizând motivele de fapt și de drept ale acțiunii judiciare, cât și apărările

pârâtului, a ajuns la concluzia că actul atacat este legal.

La aceeași concluzie

a ajuns și instanța de recurs, după cenzurarea soluției prin prisma criticilor

înfățișate de recurent, reținând, în acest sens, următoarele:

Recurentul-reclamant

a avut calitatea de funcționar public parlamentar, pe baza actului

administrativ de numire în funcția publică parlamentară de consilier

parlamentar, emis în condițiile Legii nr. 7/2006.

Prin intrarea în

vigoarea a Legii nr. 239/2009 raportul de serviciu se află sub incidența art.

17 din lege, datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a

salariului cu pensia militară, astfel că recurentul-reclamant avea obligația,

potrivit art. 18 alin. (1) din lege, ca în termen de 15 zile de la data

intrării în vigoare a legii, respectiv până la 9 decembrie 2009, să își exprime

în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării

activității și încetarea raportului de serviciu, dacă nivelul pensiei nete

aflate în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la

fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Cum această obligație

nu a fost îndeplinită, s-a constatat încetarea de drept a raportului de

serviciu și în mod legal s-a emis ordinul contestat.

Fiind în prezența

unei dispoziții normative care prevede o modalitate specială de încetare a

raporturilor de muncă, nu se poate face aplicarea dispozițiilor din C. muncii

care reglementează termenul de preaviz și încetarea de drept a contractului de

muncă.

În acest sens sunt

relevante prevăzut de art. 295 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu

modificările și completările ulterioare care dispune că "prevederile

prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice

de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care

reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă

cu specificul raporturilor de muncă respective".

Contrar celor

susținute de recurent, este de menționat că prima instanță a realizat o corectă

examinare a legalității actului atacat, prin raportare la prevederile legale în

executarea cărora a fost emis, stabilind cu justețe că nu se poate reține

nelegalitatea ordinului emis, care nu încalcă limitele de competență prevăzute

de dispozițiile legale evocate.

Nefondate sunt și

criticile ca și argumentele recurentului circumscrise susținerii în sensul că

judecătorul fondului trebuia să aplice principiul priorității normelor

dreptului comunitar.

Aplicarea

principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la

Uniunea Europeană presupune existența unei neconcordanțe între normele interne

și cele comunitare, instanțele fiind obligate să dea întâietate reglementării

comunitare.

Prioritatea dreptului

comunitar față de dreptul național nu înseamnă că prevederile naționale nu se

aplică sau că sunt inexistente, ci doar că, în baza principiului priorității de

aplicare norma de drept intern nu se aplică atunci când este în conflict cu o

normă comunitară.

În speța de față, nu

s-a dovedit încălcarea vreunei norme comunitare prin interpretarea dreptului

intern aplicabil în cauza dedusă judecății.

De altfel, prin

decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 20 martie 2012, în cauza

Ionel Panfile împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, sub aspectul luării

unor măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în

scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform Capitolului IV al Legii nr.

329/2009.

soluției instanței de recurs.

Cum dispozițiile

cuprinse în Legea nr. 329/2009 au un caracter imperativ, legiuitorul

neînțelegând a prevede situații de excepție și neexistând motive pentru a se

dispune reformarea hotărârii recurate, în temeiul dispozițiile art. 312 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.M. împotriva Sentinței nr. 5616 din 5 octombrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 octombrie 2012.

Procesat de GGC - AS