ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3838/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Judecata în primă instanță. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 5 ianuarie 2010, reclamantul D.M. a chemat în judecată pe pârâtul Senatul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: - anularea Ordinului nr. 1379/2009 prin s-a constatat încetarea de drept a contractului său de muncă; - reintegrarea sa în muncă; - obligarea angajatorului să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la 10 decembrie 2009, până la reintegrarea efectivă; - plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență că, fiind cadru militar în rezervă, pensionat anticipat, a fost angajat în funcția de consilier parlamentar la Senatul României. Prin Ordinul nr. 1379/2009, intimatul a dispus încetarea raporturilor de muncă, în temeiul art. 20 și art. 23 din Legea nr. 329/2009. Reclamantul a susținut că critică actul administrativ ca fiind nelegal întrucât a fost angajat în temeiul unui contract de muncă valid, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C. muncii, iar încetarea raporturilor de muncă între părți s-a produs cu încălcarea art. 55 lit. a) din C. muncii. Mai mult, în speță au fost încălcate prevederile art. 65 din C. muncii, nefiind vorba, în realitate, de desființarea locului de muncă deoarece pe funcția pe care contestatorul a fost obligat să o părăsească va fi angajată o altă persoană.

De asemenea, la desfacerea contractului de muncă a fost încălcată procedura instituită de C. muncii [art. 71, art. 74 lit. d) și art. 65 alin. (2) din C. muncii], în sensul că nu i-a fost acordat preaviz, iar decizia nu cuprinde locurile de muncă disponibile. Încetarea raporturilor de muncă dintre părți a încălcat și prevederile legii speciale aplicabile cadrelor militare în rezervă, respectiv ale art. 24 din O.U.G. nr. 7/1998, precum și cele ale art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, raportat la Pactul Internațional privind Drepturile Economice și Sociale, art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 14 și Protocolul nr. 12 art. 1 alin. (2) al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, iar pe fond respingerea contestației ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 5808 din 10 august 2010, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, pe considerentele că reclamantul a avut calitatea de funcționar parlamentar, conform Legii nr. 7/2006, iar litigiile în legătură cu raportul de serviciu ale funcționarului public se judecă de instanțele de contencios administrativ, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 și art. 10 din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea Curții de apel. Prin Sentința nr. 5616 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâtul Senatul României. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin Ordinul nr. 1379/2009, Parlamentul României - Senatul a constatat în conformitate cu prevederile art. 20 și art. 23 din Legea nr. 329/2009 încetarea de drept a raportului de serviciu al consilierului parlamentar D.M.

Potrivit art. 20 și art. 23 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional: "neîndeplinirea obligației privind exprimarea opțiunii în termenul prevăzut la art. 18 și la art. 19 alin. (3) și (4), constituie o cauză de încetare de drept a raporturilor de muncă stabilite în baza contractului individual de muncă sau a actului de numire în funcție precum și a raporturilor de serviciu".(art. 20) Potrivit art. 23 alin. (1) "angajatorul are obligația de a lua măsurile necesare constatării cazurilor prevăzute la art. 18 și la art. 19 alin. (3) și alin. (4)". Curtea a constatat că Parlamentul României - Senatul în calitate de angajator avea obligația legală și nu facultatea de a constata încetarea de drept a raportului de serviciu al reclamantului.

Singura condiție cerută de lege, conform art. 20 menționat anterior, era ca angajatorul să verifice dacă reclamantul, respectiv angajatul prin cumul (salariul și pensia) și-a exprimat opțiunea conform art. 18 și art. 19 din Legea nr. 329/2009. În speță, reclamantul nu și-a exprimat opțiunea, apreciind că are dreptul să cumuleze pensia cu salariul din moment ce art. 24 din O.U.G. nr. 7/1999 permite personalului militar și civil pensionat în condițiile acestei ordonanțe să cumuleze pensia cu salariul obținut în cazul în care își continuă activitatea ca angajat sau cu veniturile suplimentare realizate din activitățile cu scop lucrativ.

Reclamantul a arătat că este militar în rezervă, pensionat anticipat din rândurile armatei și a fost angajat în funcția de consilier parlamentar la Senatul României, Direcția Generală Legislativă, Direcția pentru Lucrările Comisiilor Senatului, Comisia pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională de la data de 1 ianuarie 2009, iar legea nouă, Legea nr. 329/2009 nu poate anula prevederile legii speciale în materie, O.U.G. nr. 7/1999. Curtea constată că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate. Legea nr. 329/2009 este o lege specială în privința regimului cumulului pensiilor cu veniturile salariale.

Pentru reducerea cheltuielilor bugetare legea a vizat toate veniturile realizate din exercitarea unei activități pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, precum și în cadrul regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat, ori o unitate administrativ-teritorială. Legea permite cumulul pensiei nete cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acestuia nu depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Legea nr. 329/2009 nu anulează prevederile O.U.G. nr. 7/1999 ci îi delimitează sfera de aplicare, în sensul că reclamantul poate cumula pensia specială de cadru militar în rezervă cu salariul dacă este angajat în sectorul privat (mai puțin societățile comerciale cu capital de stat și regiile autonome). Criticile reclamantului în sensul că prin actul contestat s-au încălcat prevederile C. muncii nu pot fi reținute. Legea nr. 329/2009 a introdus o cauză legală de încetare de drept a raportului de muncă, astfel că prevederile art. 55 lit. a) și k), art. 65, ori art. 71 din C. muncii nu sunt aplicabile. De altfel reclamantul a fost funcționar public și nu angajat cu contract de muncă pentru a invoca prevederile C. muncii.

Pentru situația de încetare a raportului de serviciu "ope legis" nu este reglementată ipoteza acordării unui preaviz funcționarului public. Se constată că sunt de asemenea nefondate susținerile reclamantului în sensul că au fost încălcate prevederile unor acte internaționale, ratificate de România. Reclamantul invocă încălcarea dreptului la proprietate protejat de art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene raportat la art. 6 pct. 1 al Pactului Internațional privind Drepturile Economice și Sociale și art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Fiecare angajat este proprietar pe drepturile sale salariale cuvenite pentru munca prestată. Nu se poate invoca dreptul de proprietatea asupra unor drepturi salariale care nu i se mai cuvin salariatului după încetarea de drept a raportului de serviciu.

De asemenea orice persoană are dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber dar exercitarea acestea se poate face numai în condițiile legii. Invocarea art. 14 și a Protocolului nr. 12 art. 1 alin. (2) al Convenției Europene a Drepturilor Omului este de asemenea irelevantă. În speță, nu este vorba despre o discriminare realizată prin actul administrativ contestat, între persoanele cu o pensie netă care nu depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și persoanele care au o pensie mai mare decât aceasta. Această distincție este realizată de Legea nr. 329/2009 și nu de actul contestat.

Instanța verifică legalitatea actului administrativ sub aspectul conformității cu legea, dar nu are competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerent că ar fi discriminatorii ori să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. (În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 819/2008). Față de considerentele de fapt și de drept reținute anterior, Curtea constatând că actul contestat este legal, în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999, va respinge acțiunea atât pentru capătul principal cât și pentru capetele accesorii, ca neîntemeiată. 3. Recursul declarat de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul D.M. fără a indica motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că instanța de fond a făcut abstracție de incidența dreptului comunitar și de caracterul prioritar al acestuia, în raport cu dreptul intern. În opinia recurentului, dispozițiile art. 17 - 22 din Legea nr. 329/2009, care îl obligă să opteze între pensie și salariu, încalcă dreptul la proprietate protejat de art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție, raportat la art. 6 pct. 1 din Pactului Internațional privind Drepturile Economice și Sociale, dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber - art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și dreptul la nediscriminare - art. 14 și Protocolului nr. 12 art. 1 alin. (2) al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În egală măsură, Legea nr. 329/2009 încalcă și prevederile Directivei Consiliului nr. 200/78/CE, de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în privința încadrării în muncă și ocupării forței de muncă, precum și prevederile Regulamentului nr. 1408/71 privind dreptul asiguratului de a beneficia de prestațiile pentru care s-a asigurat, în acest sens, fiind evidentă discriminarea la care pensionarii Statului Român sunt supuși, în speță, cei care au căzut sub incidența art. 17 - 20 din Legea nr. 329/2009, prin raportate la pensionarii altor state al Uniunii Europene, atât sub aspectul accesului lor la muncă, dar și cu privire la modalitatea în care sunt concediați. A concluzionat recurentul că judecătorul fondului trebuie să aplice legea mai favorabilă cuprinsă în tratatele comunitare, devenite drept intern, în temeiul art. 148 din Constituție.

4. Apărarea intimatului Senatul României. Prin întâmpinare, intimatul Senatul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat insistând asupra faptului că recurentul-reclamant nu a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind exprimarea în scris a opțiunii și că prin acest act normativ se instituie o nouă sancțiune de desfacere a contractului de muncă sau de încetare a raportului de serviciu, sancțiune care se adaugă celor prevăzute de C. muncii, de Legea nr. 7/2006, sau prin alte legi speciale. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și în baza art. 304 1 C. proc.

civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală, așa încât ca fi menținută. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Actul administrativ supus controlului de legalitate de către recurentul-reclamant D.M. este Ordinul nr. 1379/2009, prin care s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu, în baza art. 20 și 23 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional în condițiile în care raporturile de serviciu se află sub incidența art. 17 și următoarele din Cap. IV, datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară.

Prima instanță, analizând motivele de fapt și de drept ale acțiunii judiciare, cât și apărările pârâtului, a ajuns la concluzia că actul atacat este legal. La aceeași concluzie a ajuns și instanța de recurs, după cenzurarea soluției prin prisma criticilor înfățișate de recurent, reținând, în acest sens, următoarele: Recurentul-reclamant a avut calitatea de funcționar public parlamentar, pe baza actului administrativ de numire în funcția publică parlamentară de consilier parlamentar, emis în condițiile Legii nr. 7/2006.

Prin intrarea în vigoarea a Legii nr. 239/2009 raportul de serviciu se află sub incidența art. 17 din lege, datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară, astfel că recurentul-reclamant avea obligația, potrivit art. 18 alin. (1) din lege, ca în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii, respectiv până la 9 decembrie 2009, să își exprime în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și încetarea raportului de serviciu, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Cum această obligație nu a fost îndeplinită, s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu și în mod legal s-a emis ordinul contestat.

Fiind în prezența unei dispoziții normative care prevede o modalitate specială de încetare a raporturilor de muncă, nu se poate face aplicarea dispozițiilor din C. muncii care reglementează termenul de preaviz și încetarea de drept a contractului de muncă.

În acest sens sunt relevante prevăzut de art. 295 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu modificările și completările ulterioare care dispune că "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective". Contrar celor susținute de recurent, este de menționat că prima instanță a realizat o corectă examinare a legalității actului atacat, prin raportare la prevederile legale în executarea cărora a fost emis, stabilind cu justețe că nu se poate reține nelegalitatea ordinului emis, care nu încalcă limitele de competență prevăzute de dispozițiile legale evocate.

Nefondate sunt și criticile ca și argumentele recurentului circumscrise susținerii în sensul că judecătorul fondului trebuia să aplice principiul priorității normelor dreptului comunitar. Aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană presupune existența unei neconcordanțe între normele interne și cele comunitare, instanțele fiind obligate să dea întâietate reglementării comunitare. Prioritatea dreptului comunitar față de dreptul național nu înseamnă că prevederile naționale nu se aplică sau că sunt inexistente, ci doar că, în baza principiului priorității de aplicare norma de drept intern nu se aplică atunci când este în conflict cu o normă comunitară.

În speța de față, nu s-a dovedit încălcarea vreunei norme comunitare prin interpretarea dreptului intern aplicabil în cauza dedusă judecății. De altfel, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 20 martie 2012, în cauza Ionel Panfile împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, sub aspectul luării unor măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform Capitolului IV al Legii nr. 329/2009. 2. Temeiul legal soluției instanței de recurs. Cum dispozițiile cuprinse în Legea nr. 329/2009 au un caracter imperativ, legiuitorul neînțelegând a prevede situații de excepție și neexistând motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, în temeiul dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.M. împotriva Sentinței nr. 5616 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2012. Procesat de GGC - AS