ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Tribunalului București, reclamantul N.G. a chemat în judecată pe pârâtul

Parlamentul României - Senat, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța în cauză să dispună:

- obligarea pârâtului

să anuleze Ordinul nr. 1180 din 31 martie 2010 prin care s-a dispus încetarea

raportului de serviciu și să se constate nulitatea concedierii dispuse în

cauză;

- reintegrarea

reclamantului în muncă;

- obligarea pârâtului

la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și

reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada 31

martie 2010 și până la reintegrarea efectivă;

- plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că este cadru militar în rezervă și că a fost angajat ca

funcționar public parlamentar, în conformitate cu Legea nr. 7/2006 privind

statutul funcționarului public parlamentar, în funcția de consilier parlamentar

în cadrul Senatului, conform Ordinului nr. 1474 din 23 noiembrie 2006.

Prin Ordinul nr. 1180

din 31 martie 2010, angajatorul a dispus încetarea raportului de muncă, în

temeiul art. 20 și 23 din Legea nr. 329/2009.

Reclamantul a

criticat ordinul pentru nelegalitate, arătând că angajatorul nu a respectat

procedurile legale prevăzute de legislația în vigoare la 31 martie 2010, în

speță, nu i-a fost respectat dreptul de preaviz conform art. 73 C. muncii în

Ordin nu s-a menționat instanța competentă la care sancțiunea poate fi

contestată și termenul de contestare, nu au fost respectate prevederile art. 56

lit. a) - k) C. muncii. Încetarea raporturilor de muncă s-a făcut cu încălcarea

art. 66 alin. (1), (2), (3) și art. 68 lit. a) - h) din Legea 7/2006 și art. 65

C. muncii.

A mai arătat

reclamantul că ordinul contestat a fost emis în considerarea faptului că, până

la data de 9 decembrie 2009, nu a făcut opțiunea prevăzută și reglementată de

dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 19 alin. (3) din Legea nr. 329/2009

privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea

cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea

acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional,

respectiv opțiunea între pensie și salariu.

Reclamantul a arătat

că a fost în imposibilitatea obiectivă, dincolo de voința sa, de a face

opțiunea între plata pensiei și cea a salariului, întrucât de la data de 2

decembrie 2009 și până la data de 30 martie 2010 a fost în concediu medical

(mențiune făcută de pârât și în Ordinul nr. 1180 din 31 martie 2010, raportul

de serviciu fiind suspendat pe această perioadă).

Prin întâmpinare,

pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență,

că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 329/2009, publicată în M. Of. nr.

761/09.02.2009, raportul de serviciu al reclamantului se afla sub incidența

prevederilor art. 17 și următoarele din Capitolului IV, datorită calității

acestuia de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară. Ordinul

nr. 1180 din 31 martie 2010 emis de secretarul general este un act de

constatare, care nu este menit să dispună încetarea raportului de serviciu, ci

doar să constate că s-a produs cauza prevăzută prin dispozițiile Legii nr.

329/2009, declarată constituțională prin Decizia CCR nr. 1414/2009, care atrage

încetarea de drept a raportului de serviciu.

Prin sentința nr.

3192 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă

excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare

în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, în raport de rangul de autoritate centrală al

pârâtului.

de apel.

Prin sentința nr.

5489 din 30 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâtul

Parlamentul României - Senat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamantul a fost

angajat pe durată nedeterminată, prin cumul cu pensia militară, în funcția de

consilier parlamentar, în cadrul serviciilor Senatului, începând cu data de 23

noiembrie 2006, conform prevederilor Legii nr. 7/2006 privind statutul

funcționarului public parlamentar și ale Hotărârii Biroului permanent, prin

Ordinul secretarului general nr. 1474 din 23 noiembrie 2006.

Funcția publică

parlamentară, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 7/2006, republicată, este

o funcție publică specifică de carieră, autonomă. Raportul de serviciu se naște

și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis de secretarul

general al Senatului în condițiile Legii nr. 7/2006 (art. 5).

Prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și

instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului

de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul

Monetar Internațional, publicată în M. Of. nr. 761/09.02.2009, raportul de

serviciu al reclamantului se afla sub incidența prevederilor art. 17 și urm.

din Capitolului IV, datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a

salariului cu pensia militară.

Potrivit art. 18

alin. (1) reclamantul avea obligația ca, în termen de 15 zile de la data

intrării în vigoare a Capitolului IV din Legea nr. 329/2009 (24 noiembrie

2009), respectiv până la 9 decembrie 2009, inclusiv, conf. art. 7 din

Instrucțiunile Ministerului muncii, familiei și protecției sociale nr. 1730120 noiembrie

2009, să își exprime în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe

durata exercitării activității și încetarea raporturilor de serviciu, dacă

nivelul pensiei nete aflate în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe

economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat,

aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Întrucât, până la

data de 9 decembrie 2009 inclusiv, reclamantul nu a îndeplinit obligația legală

privind exprimarea în scris a opțiunii, prevăzută la art. 18, art. 19 alin. (3)

și (4), s-a procedat la respectarea prevederilor art. 20 și 23 din lege și art.

9 alin. (6) din Instrucțiunile nr. 17301/2009, respectiv s-a constatat

încetarea de drept a raportului de serviciu și s-a emis Ordinul secretarului

general, în termen de 5 zile lucrătoare, în temeiul art. 203 alin. (4) din

Regulamentul Senatului aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, cu

modificările ulterioare.

În cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 73 C. muncii care stabilesc termenul de preaviz,

fiind aplicabile dispozițiile speciale care stabilesc încetarea raportului de

muncă de drept la împlinirea termenului legal.

Faptul că în ordinul

atacat nu se menționează termenul de contestare și instanța competentă nu duce

la nulitatea absolută a ordinului, căci lipsa acestor mențiuni nu l-a

prejudiciat pe reclamant, care a contestat efectiv ordinul, nulitatea absolută

ar fi operat în condițiile existenței unui prejudiciu.

Reclamantul nu a fost

în imposibilitate obiectivă să facă opțiunea între suspendarea plății pensiei

și încetarea raportului de muncă, deoarece de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 329/2009, care impunea această opțiune și data de 2 decembrie 2009,

dată la care reclamantul a intrat în concediu medical, avea posibilitatea

efectivă de a face opțiunea.

Reclamantul cunoștea

că trebuie să efectueze această opțiune până la 9 decembrie 2009. Ordinul a

fost emis după încetarea concediului medical al reclamantului.

Nu sunt aplicabile în

speță dispozițiile art. 55 și 56 lit. b) C. muncii, ci dispozițiile speciale

ale Legii nr. 329/2009, care prevăd o modalitate specială de încetare a unui

contract de muncă.

de reclamant.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs reclamantul N.G. fără a indica motivele de casare

sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivării recursului se arată că, în mod greșit instanța de fond a respins

cererea de chemare în judecată ca nefondată, în condițiile în care fiind bolnav

și imobilizat la pat a fost în imposibilitate fizică de a face opțiunea între

suspendarea plății pensiei și încetarea raportului de muncă și că ordinul

contestat este nelegal deoarece este emis cu nerespectarea dispozițiilor art.

73 din C. muncii și art. 66 alin. (2) din Legea nr. 7/2006.

Recurentul susține că

hotărârea primei instanțe este motivată sumar prin inserarea conținutului

acțiunii în justiție precum și a apărărilor formulate de pârât prin

întâmpinare.

intimatului Guvernului României.

Prin întâmpinarea depusă

la 07 februarie 2012 intimatul Senatul României a solicitat respingerea

recursului ca nefondat insistând asupra faptului că recurentul-reclamant nu a

îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr.

329/2009 privind exprimarea în scris a opțiunii și că prin acest act normativ

se instituie o nouă sancțiune de desfacere a contractului de muncă sau de

încetare a raportului de serviciu, sancțiune care se adaugă celor prevăzute de

C. muncii, de Legea nr. 7/2006, sau prin alte legi speciale.

II. Considerentele

Înalte Curți asupra recursului.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

cât și în baza art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta

Curte constată că este legală, așa încât ca fi menținută.

fapt și de drept relevante.

Recurentul-reclamant

a învestit instanța de contencios administrativ competentă cu cererea având ca

obiect, principal anularea Ordinului nr. 1180 din 31 martie 2010 prin care s-a

constatat încetarea de drept a raportului se serviciu în baza art. 20 și 23 din

Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice,

raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și

respectarea acordurilor - cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar

Internațional în condițiile în care raporturile de serviciu se află sub

incidența art. 17 și următoarele din Capitolul IV, datorită calității acestuia

de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară.

Prima instanță, a

respins acțiunea ca neîntemeiată cu motivarea că reclamantul nu a îndeplinit

obligația legală prevăzută de art. 18 alin. (1) din lege privind exprimarea în

scris a opțiunii, situație în care s-a constatat încetarea de drept a

raportului de serviciu, opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Instanța de control

judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât prima instanță a expus în mod

convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.

Mai precis,

judecătorul fondului a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care

au condus la concluzia că ordinul atacat este legal, fiind emis la data de 31

martie 2010 în conformitate cu prevederile art. 20 și 23 din Legea nr. 329/2009

la expirarea perioadei în care recurentul-reclamant s-a aflat în concediu

pentru incapacitate temporară de muncă respectiv, în perioada 02 decembrie 2009

- 30 martie 3020.

Din conținutul

hotărârii recurate se constată că prima instanță a analizat toate motivele de

nelegalitate invocate de parte prin acțiune, găsindu-le nefondate.

Astfel

recurentul-reclamant a avut calitatea de funcționar public parlamentar, pe baza

actului administrativ de numire în funcția publică parlamentară de consilier

parlamentar emis în condițiile Legii nr. 7/2006.

Prin intrarea în

vigoarea a Legii nr. 239/2009 raportul de serviciu se afla sub incidența art.

17 din lege datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a

salariului cu pensia militară astfel că recurentului-reclamant avea obligația

ca în termen de 15 zile respectiv până la 9 decembrie 2009 să își exprime în

scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării

activității și încetarea raportului de serviciu, dacă nivelul pensiei nete

aflate în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la

fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Cum această obligație nu

a fost îndeplinită s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu și

în mod legal s-a emis ordinul contestat.

Fiind în prezența

unei dispoziții normative care prevede o modalitate specială de încetare a

raporturilor de muncă, nu se poate face aplicarea dispozițiilor C. muncii care

reglementează temeiul de preaviz și încetarea de drept a contractului de muncă.

În acest sens sunt relevante prevăzut de art. 295 alin. (2) din Legea nr.

53/2003 - C. muncii, cu modificările și completările ulterioare care dispune că

"prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor

raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în

măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu

este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".

Totodată nu au fost

reținute nici apărările recurentului-reclamant privind imposibilitatea

obiectivă de a formula opțiunea în temeiul prevăzut de art. 18 din lege, în

condițiile în care această obligație trebuia îndeplinită în perioada 24

noiembrie 2009 și până la 9 decembrie 2009, iar, recurentul a intrat în

concediu medical începând cu 2 decembrie 2009.

Constatând că

instanța a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății și că

hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței în raport cu obiectul cererii și susținerile părților, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

soluției instanței de recurs.

Pentru considerentele

expuse la pct. II.1 din decizie în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul

formulat de reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de N.G. împotriva sentinței nr. 5489 din 30 septembrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrative și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.