ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Judecata în primă instanță. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, reclamantul N.G. a chemat în judecată pe pârâtul Parlamentul României - Senat, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: - obligarea pârâtului să anuleze Ordinul nr. 1180 din 31 martie 2010 prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu și să se constate nulitatea concedierii dispuse în cauză; - reintegrarea reclamantului în muncă; - obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada 31 martie 2010 și până la reintegrarea efectivă; - plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este cadru militar în rezervă și că a fost angajat ca funcționar public parlamentar, în conformitate cu Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, în funcția de consilier parlamentar în cadrul Senatului, conform Ordinului nr. 1474 din 23 noiembrie 2006. Prin Ordinul nr. 1180 din 31 martie 2010, angajatorul a dispus încetarea raportului de muncă, în temeiul art. 20 și 23 din Legea nr. 329/2009. Reclamantul a criticat ordinul pentru nelegalitate, arătând că angajatorul nu a respectat procedurile legale prevăzute de legislația în vigoare la 31 martie 2010, în speță, nu i-a fost respectat dreptul de preaviz conform art. 73 C. muncii în Ordin nu s-a menționat instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată și termenul de contestare, nu au fost respectate prevederile art. 56 lit. a) - k) C. muncii.

Încetarea raporturilor de muncă s-a făcut cu încălcarea art. 66 alin. (1), (2), (3) și art. 68 lit. a) - h) din Legea 7/2006 și art. 65 C. muncii. A mai arătat reclamantul că ordinul contestat a fost emis în considerarea faptului că, până la data de 9 decembrie 2009, nu a făcut opțiunea prevăzută și reglementată de dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 19 alin. (3) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, respectiv opțiunea între pensie și salariu.

Reclamantul a arătat că a fost în imposibilitatea obiectivă, dincolo de voința sa, de a face opțiunea între plata pensiei și cea a salariului, întrucât de la data de 2 decembrie 2009 și până la data de 30 martie 2010 a fost în concediu medical (mențiune făcută de pârât și în Ordinul nr. 1180 din 31 martie 2010, raportul de serviciu fiind suspendat pe această perioadă). Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 329/2009, publicată în M. Of. nr. 761/09.02.2009, raportul de serviciu al reclamantului se afla sub incidența prevederilor art. 17 și următoarele din Capitolului IV, datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară.

Ordinul nr. 1180 din 31 martie 2010 emis de secretarul general este un act de constatare, care nu este menit să dispună încetarea raportului de serviciu, ci doar să constate că s-a produs cauza prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 329/2009, declarată constituțională prin Decizia CCR nr. 1414/2009, care atrage încetarea de drept a raportului de serviciu. Prin sentința nr. 3192 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în raport de rangul de autoritate centrală al pârâtului. 2. Hotărârea Curții de apel.

Prin sentința nr. 5489 din 30 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Senat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Reclamantul a fost angajat pe durată nedeterminată, prin cumul cu pensia militară, în funcția de consilier parlamentar, în cadrul serviciilor Senatului, începând cu data de 23 noiembrie 2006, conform prevederilor Legii nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar și ale Hotărârii Biroului permanent, prin Ordinul secretarului general nr. 1474 din 23 noiembrie 2006. Funcția publică parlamentară, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 7/2006, republicată, este o funcție publică specifică de carieră, autonomă.

Raportul de serviciu se naște și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis de secretarul general al Senatului în condițiile Legii nr. 7/2006 (art. 5). Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, publicată în M. Of. nr. 761/09.02.2009, raportul de serviciu al reclamantului se afla sub incidența prevederilor art. 17 și urm. din Capitolului IV, datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară. Potrivit art. 18 alin. (1) reclamantul avea obligația ca, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a Capitolului IV din Legea nr. 329/2009 (24 noiembrie 2009), respectiv până la 9 decembrie 2009, inclusiv, conf.

art. 7 din Instrucțiunile Ministerului muncii, familiei și protecției sociale nr. 1730120 noiembrie 2009, să își exprime în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și încetarea raporturilor de serviciu, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Întrucât, până la data de 9 decembrie 2009 inclusiv, reclamantul nu a îndeplinit obligația legală privind exprimarea în scris a opțiunii, prevăzută la art. 18, art. 19 alin. (3) și (4), s-a procedat la respectarea prevederilor art. 20 și 23 din lege și art. 9 alin. (6) din Instrucțiunile nr. 17301/2009, respectiv s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu și s-a emis Ordinul secretarului general, în termen de 5 zile lucrătoare, în temeiul art. 203 alin. (4) din Regulamentul Senatului aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, cu modificările ulterioare. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 73 C. muncii care stabilesc termenul de preaviz, fiind aplicabile dispozițiile speciale care stabilesc încetarea raportului de muncă de drept la împlinirea termenului legal.

Faptul că în ordinul atacat nu se menționează termenul de contestare și instanța competentă nu duce la nulitatea absolută a ordinului, căci lipsa acestor mențiuni nu l-a prejudiciat pe reclamant, care a contestat efectiv ordinul, nulitatea absolută ar fi operat în condițiile existenței unui prejudiciu. Reclamantul nu a fost în imposibilitate obiectivă să facă opțiunea între suspendarea plății pensiei și încetarea raportului de muncă, deoarece de la data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, care impunea această opțiune și data de 2 decembrie 2009, dată la care reclamantul a intrat în concediu medical, avea posibilitatea efectivă de a face opțiunea. Reclamantul cunoștea că trebuie să efectueze această opțiune până la 9 decembrie 2009. Ordinul a fost emis după încetarea concediului medical al reclamantului.

Nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 55 și 56 lit. b) C. muncii, ci dispozițiile speciale ale Legii nr. 329/2009, care prevăd o modalitate specială de încetare a unui contract de muncă. 3. Recursul declarat de reclamant. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul N.G. fără a indica motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea motivării recursului se arată că, în mod greșit instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, în condițiile în care fiind bolnav și imobilizat la pat a fost în imposibilitate fizică de a face opțiunea între suspendarea plății pensiei și încetarea raportului de muncă și că ordinul contestat este nelegal deoarece este emis cu nerespectarea dispozițiilor art. 73 din C. muncii și art. 66 alin. (2) din Legea nr. 7/2006.

Recurentul susține că hotărârea primei instanțe este motivată sumar prin inserarea conținutului acțiunii în justiție precum și a apărărilor formulate de pârât prin întâmpinare. 4. Apărarea intimatului Guvernului României. Prin întâmpinarea depusă la 07 februarie 2012 intimatul Senatul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat insistând asupra faptului că recurentul-reclamant nu a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind exprimarea în scris a opțiunii și că prin acest act normativ se instituie o nouă sancțiune de desfacere a contractului de muncă sau de încetare a raportului de serviciu, sancțiune care se adaugă celor prevăzute de C. muncii, de Legea nr. 7/2006, sau prin alte legi speciale.

II. Considerentele Înalte Curți asupra recursului. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală, așa încât ca fi menținută. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ competentă cu cererea având ca obiect, principal anularea Ordinului nr. 1180 din 31 martie 2010 prin care s-a constatat încetarea de drept a raportului se serviciu în baza art. 20 și 23 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor - cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional în condițiile în care raporturile de serviciu se află sub incidența art. 17 și următoarele din Capitolul IV, datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară.

Prima instanță, a respins acțiunea ca neîntemeiată cu motivarea că reclamantul nu a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 18 alin. (1) din lege privind exprimarea în scris a opțiunii, situație în care s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu, opinie împărtășită și de Înalta Curte. Instanța de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât prima instanță a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.

Mai precis, judecătorul fondului a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia că ordinul atacat este legal, fiind emis la data de 31 martie 2010 în conformitate cu prevederile art. 20 și 23 din Legea nr. 329/2009 la expirarea perioadei în care recurentul-reclamant s-a aflat în concediu pentru incapacitate temporară de muncă respectiv, în perioada 02 decembrie 2009 - 30 martie 3020. Din conținutul hotărârii recurate se constată că prima instanță a analizat toate motivele de nelegalitate invocate de parte prin acțiune, găsindu-le nefondate. Astfel recurentul-reclamant a avut calitatea de funcționar public parlamentar, pe baza actului administrativ de numire în funcția publică parlamentară de consilier parlamentar emis în condițiile Legii nr. 7/2006.

Prin intrarea în vigoarea a Legii nr. 239/2009 raportul de serviciu se afla sub incidența art. 17 din lege datorită calității acestuia de pensionar și de cumulare a salariului cu pensia militară astfel că recurentului-reclamant avea obligația ca în termen de 15 zile respectiv până la 9 decembrie 2009 să își exprime în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și încetarea raportului de serviciu, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Cum această obligație nu a fost îndeplinită s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu și în mod legal s-a emis ordinul contestat.

Fiind în prezența unei dispoziții normative care prevede o modalitate specială de încetare a raporturilor de muncă, nu se poate face aplicarea dispozițiilor C. muncii care reglementează temeiul de preaviz și încetarea de drept a contractului de muncă.

În acest sens sunt relevante prevăzut de art. 295 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu modificările și completările ulterioare care dispune că "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective". Totodată nu au fost reținute nici apărările recurentului-reclamant privind imposibilitatea obiectivă de a formula opțiunea în temeiul prevăzut de art. 18 din lege, în condițiile în care această obligație trebuia îndeplinită în perioada 24 noiembrie 2009 și până la 9 decembrie 2009, iar, recurentul a intrat în concediu medical începând cu 2 decembrie 2009. Constatând că instanța a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății și că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în raport cu obiectul cererii și susținerile părților, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2. Temeiul legal soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul formulat de reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de N.G. împotriva sentinței nr. 5489 din 30 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrative și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.