ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4844/2018

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2018

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 483 din 22 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2/2017 din 5 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare S.C. A. S.R.L., motivele fiind, în esență, următoarele:

Prin finele cererii de recurs a sesizat instanța, în baza art. 488 (1) pct. 1 din C. proc. civ., în legătură cu incompatibilitatea unuia dintre membrii ce au alcătuit completul de judecată al Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ce a pronunțat decizia nr. 2/2017 din 05 ianuarie 2017.

Instanța de recurs a soluționat acest motiv de casare la pag. 18-19 din decizia nr. 483 din 22 februarie 2018, considerând că această critică nu poate fi primită, întrucât A. nu a făcut cerere de recuzare nici în data de 14.12.2015 și nici ulterior.

Prima afirmație este adevărată, însă a doua, nu.

La Curtea de Apel Alba Iulia, primul termen de judecată în dosarul x/2013 a fost în data de 16.12.2015, fiind adevărat că nu a formulat cerere de recuzare în data de 14.12.2015, adică înainte de primul termen de judecată.

A. a formulat cerere de recuzare în data de 14.11.2016, adică între termenele din datele de 26.10.2016 și respectiv 14.12.2016.

Cererea de recuzare a fost respinsă la data de 24.11.2016.

Cererea de recuzare a fost formulată deoarece, la Curtea de Apel Alba Iulia, dna judecător B. a soluționat dosarul x/2013 în data de 03.11.2016 și A., având în vedere similaritatea situațiilor juridice din cele două dosare, nu a vrut ca același judecător (președinte de complet), care prin decizia civilă nr. 578 din 03.11.2016, dată în dosarul nr. x/2013, își expuse deja punctul de vedere asupra situațiilor juridice ce făceau și obiectul dosarului nr. x/2013, să soluționeze și acest ultim dosar.

Practic, a aflat în data de 03.11.2016 despre modul în care a fost soluționat dosarul nr. x/2013 și doar 11 zile mai târziu - 14.11.2016 - a și formulat, în scris, o recomandare de abținere a dnei. judecător B., dublată de o cerere de recuzare.

La data formulării cererii de recuzare erau respectate dispozițiile art. 44 din C. proc. civ., deoarece părțile se aflau încă în faza judecății, etapa cercetării procesului.

Consideră că, raportat la motivul de casare invocat, întemeiat pe art. 488 (1) pct. 1 din C. proc. civ., dezlegarea dată de către instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Soluția eronată a avut la bază confundarea unor elemente importante, a unor date materiale, existente la dosar și verificabile.

Este vorba despre erori esențiale, determinante în soluționarea cauzei, și nu incidența art. 442 din C. proc. civ., ori divergențe privind modul de interpretare al probelor.

Sunt eronate, ca urmare a unor confuzii, și nu se pot verifica susținerile instanței de recurs de la pag. 18-19 din decizia nr. 483 din 22 februarie 2018.

În realitate, în dosarul nr. x/2013 nu a existat niciun termen la data de 14 decembrie 2015.

Dovada contrară, în sensul existenței certe a unei cereri de recuzare, rezultă din evidențele dosarului nr. x/2013

A. nu a lăsat să expire termenul imperativ prevăzut de lege, cererea de recuzare fiind formulată în data de 14.11.2016, în etapa cercetării procesului, astfel încât nu există niciun motiv legal pentru a interveni sancțiunea decăderii.

A. nu a formulat cererea de recuzare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru prima dată și direct în cererea de recurs, așa cum se susține în decizia recurată.

Față de modalitatea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat acest motiv de recurs, cu ignorarea documentelor aflate la dosarul cauzei, raportat la motivul de casare invocat de către A. - întemeiat pe art. 488 (1) pct. 1 din C. proc. civ. - dezlegarea dată recursului de către instanța de recurs este și rezultatul unei omisiuni de a se pronunța, în sensul art. 503 (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Intimata S.C C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, întrucât nu poate fi reținută eroarea materială sau omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui motiv de recurs.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care succed:

Fiind o cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. - contestația în anulare obișnuită sau de drept comun și de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. - contestația în anulare specială.

Conform dispozițiilor art. 503 alin. (1) din noul C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., invocate în cauză, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale sau când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Prin eroare materială, în înțelesul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestatoare, se înțelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara etc.

Acest motiv de contestație în anulare corespunde celui reglementat anterior de art. 318 din vechiul C. proc. civ., vizând erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale recursului, care au avut drept consecință soluționarea greșită a acestei căi de atac. Așadar, acest motiv vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

O altă condiție pentru admiterea contestației în anulare întemeiate pe acest text de lege este aceea că eroarea trebuie să fie esențială, adică o eroare care a determinat pronunțarea unei soluții greșite față de actele existente la dosar, fără a se confunda acest motiv cu erorile materiale la care se referă art. 442 din noul C. proc. civ.

În speță, se constată că erorile materiale invocate de contestatoare ca fiind săvârșite de instanța de recurs, constau în faptul că instanța a reținut că la data de 14.12.2015 (data indicată de către recurentă) și nici ulterior, recurenta nu a formulat cerere de recuzare.

Or, în înțelesul normei prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziții legale cu incidență în speță ori din stabilirea eronată a situației de fapt.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Analiza instanței de recurs a vizat argumentul invocat de către acesta, respectiv formularea cererii de recuzare la data de 14.12.2015.

Eroarea recurentei, neremediată pe parcursul soluționării recursului, în sensul că a indicat data de 14.12.2015, corectă fiind data de 14.12.2016, nu poate fi asimilată unei erori săvârșite de instanța de judecată, raportat la dispozițiile art. 9, coroborat cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Argumenul instanței de recurs, în sensul că nici ulterior datei de 14.12.2015 nu a fost formulată cerere de recuzare nu este relevant, în condițiile în care analiza instanței a vizat inexistența cererii de recuzare din data de 14.12.2015, cerere invocată de către recurentă.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând și art. 22 alin. (6) din vechiul C. proc. civ.:

"Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia.

Raportat la aceste argumente, chestiunile reclamate de contestatoare nu se circumscriu motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ.

Nici motivul contestaței în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea motivului de casare de către instanța de recurs, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanța nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluția contrară ar conduce la transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului și, prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., cu care a fost învestită, așa cum reiese din considerentele ce se regăsesc la filele x.

Așa fiind, argumentele contestatoarei nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din noul C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 483 din 22 februarie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 483 din 22 februarie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2018.